CUVIOSUL SERAFIM ROSE – “UN OM AL INIMII”

Necazul altuia sa-l port,

Greseala sa nu-i dau pe fata

Si mila aratand sa pot.

Acestea toate ma invata!

(Alexander Pope, Universal prayer, 1738)

După adormirea Părintelui Serafim, un admirator de-al său i-a descris cum nu se poate mai nimerit evoluţia duhovnicească:

„Părintele Serafim a purces la drum ca un mare gânditor, fiind superior multor oameni din vremea sa; însă a devenit un om al inimii, cu o adâncă milă faţă de oameni. Cu siguranţă că acest lucru nu s-ar fi întâmplat niciodată fără convertirea sa la credinţa în Iisus Hristos în Biserica Ortodoxă”.

Ca tânăr filosof introvertit şi nefericit, Părintele Serafim începuse prin a căuta să cunoască, să înţeleagă, în sensul cel mai înalt. Căutând aceasta cu sinceritate, cu devoţiune şi chiar cu disperare, el a atras harul lui Dumnezeu; şi astfel, sporind în cunoaştere, sporea şi în dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de om. În cartea intitulată Mărturisirea unui pelerin aflăm o bună explicaţie a acestui proces:

„Prin cugetare, prin cercetarea cuvântului lui Dumnezeu şi prin însemnarea trăirii tale, trebuie să-ţi stârneşti în suflet o sete şi un dor – sau o „minunare” cum o numesc unii – care să-ţi aducă dorinţa nesăţioasă de a cunoaşte lucrurile mai îndeaproape şi mai deplin, de a pătrunde mai adânc în firea lor.

Iată cum grăieşte despre aceasta un scriitor duhovnicesc: Dragostea, spune el, sporeşte de obicei o dată cu cunoaşterea, şi este cu cât mai mare adâncul şi lărgimea cunoaşterii, cu atât mai multă va fi dragostea şi cu atât mai uşor ţi se înmoaie inima şi se deschide către dragostea lui Dumnezeu, privind mai cu sârguinţă către însăşi plinătatea şi frumuseţea firii dumnezeieşti şi a iubirii Sale faţă de oameni” .

O întrezărire a felului cum inima Părintelui Serafim se înmuiase şi se deschisese către dragostea lui Dumnezeu aflăm la fiica sa duhovnicească Solomonia. Puţin după adormirea lui, ea scria:

„Una dintre cele mai scumpe amintiri legate de Părintele Serafim este din timpul Vecerniei Duminicii Iertării de la începutul Postului Mare. Cred că îmi cea mai dragă pentru că l-am întrezărit stând cu sufletul înaintea lui Dumnezeu. Cine poate spune cum se frânge inima fiecăruia în necazul său, în dorul său după Dumnezeu? Noi nu ne vedem unii pe alţii în aceste clipe; numai Dumnezeu ştie. Dar, în timpul slujbei Vecerniei Duminicii Iertării, inimile noastre rostesc la unison prochimenul: Să nu întorci faţa ta de la sluga ta, căci mă necăjesc, degrab mă auzi. Ia aminte spre sufletul meu şi izbăveşte pre el (Ps 68, 20-21). Aş fi vrut, de era cu putinţă, să nu scriu pur şi simplu stihul acesta, ci, prin citirea sa, cititorul să poată auzi felul cum este cântat, ca o adânc-sfâşietoare cerere către Dumnezeu. Văd şi acum, de parcă ar fi fost ieri: Părintele Serafim stând în spatele altarului, şi – întrucât Glasul mai aparte ce se cânta nu ne era familiar – se auzea numai vocea lui, plină de blândeţe şi de smerită zdrobire de inimă. Vocea lui nu era plină de ceea ce s-ar numi emoţie, ci de ceva mult mai adânc – un simţământ duios – ceva te umplea de uimire.

Apoi şi-a dus pe nevăzute mâna la faţă, iar eu m-am gândit: Se roagă lui Dumnezeu pentru sufletul său; oare şi-a şters o lacrimă de pe obraz?

Şi eu şi mulţi alţii, ne întemeiam pe Părintele Serafim în multe privinţe, de la lucruri mărunte de fiecare zi, până la greutăţile duhovniceşti mai importante, iar el ne sprijinea mereu cu drag, fără a se gândi defel la sine, încât nici nu am mai stat să mă gândesc la adâncimea tânjirii sufletului său după Dumnezeu. An de an, de fiecare dată când slujea Vecernia Duminicii Iertării, aşteptam să aud scumpul sunet al glasului său rostind această rugăciune şi, de fiecare dată, îl vedeam ridicându-şi mâna aproape neobservat, pentru a-şi şterge lacrimile de pe obraz” .

O altă mărturie despre acest „om al inimii” vine de la Părintele Alexei Young:

„Aş vrea să dezvălui […] puţin din ceea ce era Părintele Serafim ca preot, ca păstor. Esenţa acestui ieromonah se vedea din predicile sale, care întotdeauna erau scurte, la obiect, ţintind să înmoaie inima, «să ne smerească» (după cum îi plăcea să spună) şi să ne arate ce aşteaptă Hristos de la noi. Îmi amintesc când a venit pentru prima oară la Misiunea de la Etna ca să slujească dumnezeiasca Liturghie. Nu mai ţin minte din ce motiv Liturghia s-a ţinut la miezul nopţii. Când s-a întors dinspre Sfânta Masă ca să citească Evanghelia, ţinând în mână o lumânare aprinsă şi Sfânta Scriptură, şi palidul său chip, mi-am spus în gândul meu: aşa trebuie să fi fost în catacombe şi aşa este în prigonita Biserică subterană din Rusia de astăzi! În predicile sale se dezvăluia o inimă caldă şi iubitoare, cum greu mai poţi afla astăzi în lumea aceasta rece, şi o minte nerisipită şi pătrunzătoare, care nu era rodul acestei lumi posomorâte, ci al harului. «Nevoiţi-vă măcar un pic mai mult», ne îndemna el. «Purtaţi-vă crucea fără să cârtiţi; nu vă gândiţi că sunteţi mai deosebiţi; nu căutaţi să vă îndreptăţiţi păcatele şi slăbiciunile, ci căutaţi să vă vedeţi aşa cum sunteţi; şi, mai cu seamă iubiţi-vă unii pe alţii.» Cuvintele lui Hristos. Într-adevăr, Părintele Serafim ni-L înfăţişa pe Hristos atât prin cuvânt, cât şi prin pilda sa” .

Finul Părintelui Serafim, Fratele Lavrentie, scrie că Părintele Serafim…

„ţinea unele dintre cele mai insuflate predici rostite vreodată în limba engleză. Sfatul său de toată vremea era: «Luaţi aminte la voi înşivă. Nu căutaţi niciodată să vă scuzaţi. Dacă trebuie sau doar credeţi că trebuie să vă îngăduiţi vreo slăbiciune, atunci cel puţin recunoaşteţi-o ca slăbiciune, ca păcat. Însă vedeţi-vă greşelile voastre şi nu osândiţi pe fratele vostru!»“

Eficienţa predicilor scurte şi simple ale Părintelui Serafim nu era rodul elocvenţei, ci doar al faptului că izvorau din comoara inimii sale – o comoară dobândită după o îndelungă şi stăruitoare luptă pentru a se apropia cât mai mult de Iisus Hristos. “Din prisosinţa inimii grăieşte gura” (Mt. 12, 34).

Iată ce spune şi Sf. Macarie cel Mare, ale cărui cuvinte sunt notate în jurnalul duhovnicesc al Părintelui Serafim:

„Cei ce sunt bogaţi în Duhul Sfânt, având cu adevărat bogăţia cea cerească şi părtăşia Duhului întru sineşi, atunci când grăiesc cuiva cuvântul adevărului […], din bogăţia lor şi din comoara lor pre care o au întru sineşi, dintru aceasta grăiesc şi cu aceasta veselesc sufletele celor ce ascultă cuvântul cel duhovnicesc. […] Iară cel sărac, carele nu are nimic din bogăţia lui Hristos, neavând nici o bogăţie duhovnicească în sufletul său […], chiar dacă voieşte a grăi cuvântul adevărului şi să veselească pre unii din ascultători, însă neavând întru sine cuvântul lui Dumnezeu întru putere şi în adevăr, ci numai repetând din amintire şi împrumutând cuvinte din unele locuri din Scriptură, ori cele auzite de la bărbaţi duhovniceşti, şi povestind şi învăţând acestea – iată că pare a veseli pre unii, […] dară după ce ajunge la capăt, fieştecare cuvânt întru cele din carile a fost luat se întoarce, iară el rămâne iarăşi gol şi sărac. […] Pentru aceea, ni se cuvine a cere de la Dumnezeu cu durerea inimii şi cu credinţă, să ne dea să aflăm bogăţia aceasta, comoara cea adevărată a lui Hristos în inimile noastre, întru puterea şi lucrarea Duhului. Şi aşa, aflând mai întâi în noi înşine pre Domnul a fi folosul nostru, şi mântuirea, şi viaţa cea vecinică, apoi şi pre alţii, după putinţă şi prilej să-i folosim, din comoara cea lăuntrică, de la Hristos, scoţând“.

Ca păstor de suflete, Părintele Serafim îi asculta pe oameni cu foarte multă răbdare şi, totodată, ezita mult să-şi expună învăţătura. Spunea întotdeauna numai ce era necesar. Adeseori, când cineva venea după sfat du­hovnicesc, rămânea tăcut răstimpuri îndelungate, aşteptând ca omul să pună întrebări.

În Viaţa Stareţului Iosif de la Optina se spune cum un anume călugăr cârtea împotriva Stareţului pentru că era scump la vorbă şi nu spunea nimic fără a fi întrebat. „De ce face aşa?”, gândea călugărul. „Stareţul cunoaşte aşa de bine scrierile patristice şi el însuşi este plin de înţelepciune duhovnicească, astfel că ar putea să spună mai multe – însă iată că trebuie să-l sileşti cu tot felul de întrebări”. Însă, mai târziu, Stareţul i-a explicat aceasta folosind cuvintele Sfântului Petru Damaschin, care scria: „Nimic de folos să nu grăieşti fără întrebare din partea fraţilor, pentru ca binele să poată veni prin voia slobodă, precum învaţă Apostolul: Nici ca şi cum aţi stăpâni preste cei căzuţi la sorţi, ci pilde făcându-vă turmei (1 Pt. 5, 3). Că nici Părinţii cei din vechime, fără de întrebare nu grăiau cele de mântuire, socotind a fi aceasta vorbire deşartă“.

Unui alt călugăr, care probabil că era frământat de acelaşi gând, Stareţul Iosif i-a spus:

„Unii sunt nemulţumiţi de mine pentru că vorbesc puţin. Dar nu este trebuinţă a grăi multe spre a mângâia un suflet necăjit; trebuie doar să laşi sufletul acela să vorbească slobod, fără a-l întrerupe; iar, după ce se va fi văitat îndeajuns, mâhnirea i se va alina prin însuşi acest lucru. Nu-ţi mai rămâne decât să-i spui câte cuvinte încălzite de dragoste şi să-i limpezeşti vreo oarecare nelămurire. Astfel omul acela va fi limpede întărit în credinţă, înnoit sufleteşte şi gata să le sufere iarăşi pe toate“.

Tocmai aşa făcea şi Pr. Serafim în lucrarea sa pastorală şi era cât se poate de firesc. Una din membrele misiunii din Etna, Barbara Murray, îşi aminteşte:

„Oricând aş fi venit la mănăstire cu vreo problemă, Părintele Serafim mă ducea în tipografie şi mă întreba ce mai fac, cum îmi merge, iar eu îi spuneam, după care urma o tăcere totală. Oricine a cerut sfat de la Părintele Serafim ştie că acest lucru putea dura foarte mult. […] Apoi, în sfârşit, spunea câteva cuvinte mângâindu-mă în necazul meu, după care mergeam la biserică. […]

Veneam la Platina cu mintea plină de tot felul de lucruri care mă tulburau. Apoi, mergând la slujbe, acele lucruri începeau să-mi pară lipsite de importanţă şi că nu mai am nici o problemă” .

Părintele Serafim nu era un Stareţ văzător cu duhul,asemeni Stareţului Iosif de la Optina şi, totuşi, cuvintele următoare, scrise despre Stareţul Iosif, i se potrivesc la fel de bine şi Părintelui Serafim:

„Răspunsurile sale scurte şi îndru­mările precise erau mult mai puternice şi mai de folos decât cele mai amănunţite şi mai lungi convorbiri. Două sau trei cuvinte erau de ajuns pentru ca totul să îţi fie de îndată limpede şi pe înţeles. Cele mai convingătoare argumente izvorâte din iubirea de sine şi din trufaşa îndreptăţire de sine se sfărâmau bucăţi la un singur cuvânt de-al său“.

În legătură cu această ultimă afirmaţie, putem menţiona aici o istorioară de mult folos, spusă de un închinător care a venit pentru prima oară la mănăstire cu un an înainte de adormirea Părintelui Serafim:

„Nu voi uita niciodată cum m-am dus să mă spovedesc la Părintele Serafim. Pe vremea aceea eram proaspăt convertit la Ortodoxie şi eram foarte plin de mine însumi. Socoteam că am sporit enorm în viaţa mea duhovnicească. Când Părintele Serafim m-a întrebat ce am de mărturisit, am menţionat câteva păcate despre care eu credeam că sunt «minore», iar apoi am încercat să mă îndreptăţese chiar şi pentru acelea, arătând câteva din «virtuţile» mele care ar contrabalansa păcatele. Atitudinea mea nerostită era următoarea: Desigur, sunt păcătos, la fel ca toată lumea, dar, în definitiv, nu sunt băiat chiar aşa de rău-de fapt sunt chiar mai bun decât mulţi alţii.

Când mi-am terminat «mărturisirea», Părintele Serafim m-a întrebat «Asta-i tot?» «Da», am răspuns eu. «O, frate», a suspinat el. La care eu m-am gândit: «Ia uite, sunt într-adevăr bun – zice că sunt fratele lui!» Dar el a continuat: «Mult mai ai de mers».

Cuvintele acestea m-au lovit drept în inimă, cu mai multă putere decât orice predică sau mustrare aspră. În anii ce au urmat, prin toate căderile mele, aveam să dau o dureroasă mărturie despre adevărul cuvintelor lui. Chiar şi acum, ori de câte ori încep să gândesc lucruri înalte despre mine, când vreau să stau deoparte şi «să mă bucur de viaţa duhovnicească», îmi amintesc aproape involuntar spusele lui: «O, frate, mult mai ai de mers». A fost o neuitată lecţie de smerenie şi totodată o îmbărbătare de a-mi continua nevoinţa”.

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Serafim spun că s-au folosit duhovniceşte doar fiindcă s-au aflat în prezenţa lui, găsind binecuvânta­re atât în tăcerea, cât şi în cuvintele lui.

„Părintele Serafim avea înlăuntrul său un adânc centru de linişte”, spune Părintele Vladimir Anderson, „ca şi cum s-ar fi aflat mereu aproape de Dumnezeu. […] A fost, în cel mai înalt sens, omul cel mai adevărat pe care l-am cunoscut vreodată”.

Părintele Alexei Young îşi aduce şi el aminte:

„Părintele Serafim era foarte, foarte tăcut şi liniştit; nu obişnuia să facă mişcări bruşte sau să vorbească tare; în jurul lui era un «eleşteu de linişte», iar când intrai în acel «eleşteu», liniştea îţi pătrundea inima şi aveai parte şi tu de acel har. Lucruri care mai înainte păreau grozav de importante, nu mai erau deloc aşa”.

Pr. Alexei [foto- in dreapta, n.n.] îşi aminteşte trei principii de viaţă simple, învăţate de la Părintele Serafim.

„Le-am învăţat”, spune el, „nu atât din cărţile Părintelui Serafim cât mai ales stând de vorbă cu el de-a lungul anilor.

Iată primul dintre principii: «Noi suntem peregrini pe acest pământ şi nu avem nimic care să dăinuiască». Să nu uităm nicicând acest lucru. Suntem călători. Viaţa aceasta nu este decât începutul unei continuări ce nu se va sfârşi niciodată. Suntem înclinaţi să o tratăm ca pe un lucru permanent şi grozav de important, înclinaţie ce se traduce în termeni de carieră, educaţie, întâietate etc. Însă toate acestea mor o dată cu noi, atunci când moare trupul; nu ducem nimic cu noi în lumea de apoi.

Părintele Serafim dorea să ne înveţe principii care să ne fie de mare folos de-a lungul vieţii şi să ne susţină în situaţii, împrejurări şi probleme noi şi diferite. De aceea, dacă mergeai la el să-l întrebi despre un lucru anume, se putea întâmpla să nu-ţi răspundă exact la acea problemă, ci îţi dădea un principiu după care să poţi evalua singur problema şi să ajungi la concluzia cea mai potrivită. Iată deci ce voia să ne sugereze când ne aducea aminte că suntem peregrini pe acest pământ. Acesta este un principiu, o premisă. Haideţi să ne gândim la toate problemele de care ne-am izbit în cursul ultimei săptămâni sau luni, la toate acele lucruri din viaţa noastră particulară ce par a fi foarte importante şi ca atare, ne exasperează, ne enervează, ne îngrijorează sau ne ameninţă, iar apoi să ne gândim că, dacă ne-am fi adus aminte că suntem doar peregrini aici şi că majoritatea «problemelor» noastre sunt lipsite de importanţă, calitatea zilelor, săptămânilor sau lunilor noastre ar fi fost cu totul alta.

Al doilea principiu pe care l-am învăţat de la Părintele Serafim a fost acela că credinţa noastră ortodoxă nu este o «chestiune» academică. Această afirmaţie poate să pară ciudată, de vreme ce avem o grămadă de cărţi ale Sfinţilor Părinţi, cărţi de slujbe bisericeşti sau cu vieţi de sfinţi… Există, fireşte, şi un nivel academic al acestor lucruri – dar nu este esenţial. Părintele Serafim mi-a scris odată: «Nu lăsa pe nimeni să-ţi ia vreodată cărţile; dar nu confunda citirea cărţilor cu realitatea, care este trăirea Ortodoxiei». «Ortodoxia», îmi spunea el, «nu este ceva ce ţine de cap; este ceva viu, ţinând de inimă.»

Odată, pe când ne plimbam pe terenurile mănăstirii, l-am întrebat: «Părinte Serafim, pe care dintre icoanele Maicii Domnului o iubiţi mai mult?» (Este genul de întrebare pe care obişnuiesc să o pună convertiţii.) S-a oprit şi spus: «Nu am una anume». «Imposibil!» – am spus eu. «Fiecare om are o icoană preferată a Maicii Domnului. Dvs. pe care o preferaţi?» S-a oprit din nou şi m-a privit puţin contrariat, apoi mi-a spus: «Dar nu înţelegi? Este un întreg!» Era un răspuns foarte profund: nu poţi alege un anume lucru şi să spui că acela este cel mai bun dintre toate sau că acela este preferatul meu. Ci oricare lucru este astfel!

Cu asemenea prilejuri Părintele Serafim era în stare să-mi aducă aminte mereu că Ortodoxia trebuie trăită, nu doar citită, studiată sau povestită. […]

Cel de al treilea principiu este, probabil, cel mai important dintre toate. Părintele Serafim mi-a spus: «Dacă nu-L afli pe Hristos în viaţa aceasta, nu-L vei afla nici în cea viitoare». Pentru un occidental această afirmaţie este uimitoare. Ce înseamnă ea, din punct de vedere practic? Părintele nu vorbea despre experienţe mistice, despre vedenii sau lucruri de genul acesta. Oricine îl cunoaşte pe Părintele Serafim ştie că s-ar fi ţinut departe de discuţii de acest fel.

Iată ce înţelegea el prin «a-L afla pe Hristos în viaţa aceasta»: faptul că trebuie în primul rând să avem gândul la Hristos tot timpul, zi de zi. Iar aceasta înseamnă nu doar a avea o pravilă de rugăciune, nu doar a ne închina la icoane când ieşim pe uşă, ci a-L avea în cuget pe Hristos de-a lungul întregii zile, în orice împrejurare, cu orice prilej, a ne înălţa inima şi cugetul către El.

„Părintele Serafim obişnuia să-mi spună, citând din Noul Testament, că Dumnezeu dragoste este, şi cela ce petrece întru dragoste, întru Dumnezeu petrece, şi Dumnezeu întru el. […] Dragostea cea desăvârşită scoate frica afară (1 In. 4, 16, 18). Vedeţi, eu am fost un om foarte temător şi de aceea îmi spunea astfel de lucruri. Iar apoi îmi explica: «Ei bine, noi nu putem avea dragoste desăvârşită faţă de Dumnezeu sau faţă de ceilalţi, pentru că suntem nedesăvârşiţi. Dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Dar dacă sălăşluim în dragoste, iar Dumnezeu dragoste este, atunci Dumnezeu sălăşluieşte întru noi. Iar aceasta este una dintre căile prin care ne apropiem tot mai mult de Hristos în lumea aceasta». Şi astfel ajungem să ne temem mai puţin de viaţă şi de alţi oameni, de provocări şi de greutăţi.

Alte stihuri pe care-i făcea plăcere să le citeze erau acestea: Copilaşilor, ceasul de apoi este (1 In. 2, 18). Şi încă: Nu te teme, turmă mică, că au binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia (Lc. 12, 32). În anii din urmă mi l-am amintit adeseori pe Părintele Serafim repetându-mi stihuri ca acestea; ele îmi vin în minte în clipele de teamă şi de supărare. Sunt stihuri ce mi-au adus mângâiere şi alinare mai ales atunci când Matuşka [sotia, “preoteasa” parintelui Alexey, care, ulterior, s-a calugarit cu numele de Ambrozie, n.n.] mea a răposat pe neaşteptate, fapt ce a avut loc la câţiva ani după ce Părintele Serafim a părăsit lumea. Însă, desigur, la moartea ei, cel mai mult m-a mângâiat faptul că ştiam că de acum era împreună cu el.

În concluzie, aş dori să spun cu cea mai mare convingere că Părintele Serafim L-a aflat pe Hristos în această viaţă. Nu poţi să dai altora ceea nu ai, iar el avea de dat atât de mult. Iată de unde ştim că Hristos S-a sălăşluit cu adevărat înlăuntrul lui”.

Una dintre enoriaşele Pr. Alexei, Barbara Murray, pe care am mai pome­nit-o, îşi aminteşte şi ea o lecţie învăţată din cuvântul şi pilda Pr. Serafim:

„La 21 martie 1975, mergeam cu maşina spre Platina, printr-o furtună de zăpadă, să-i vizitez pe părinţi. Ningea atât de tare, încât nu vedeam drumul deloc. Însă grijile pe care le duceam cu mine erau atât de împovărătoare, încât nu mă gândeam decât cum să ajung cât mai repede la mănăstire. Mi-am lăsat maşina la poalele muntelui şi am început să urc pe jos. Era un urcuş obositor chiar şi pe vreme bună, dar acum hainele mi se udaseră din pricina zăpezii, astfel că eram îngheţată de frig şi obosită. Când am ajuns, Părintele Serafim şi Părintele Gherman m-au felicitat, foarte surprinşi că reuşisem să străbat prin furtună, iar eu am intrat îndată în rânduiala lor de rugăciune, lucru şi masă. Curând, inima mea s-a liniştit. Pe măsură ce zăpada continua să cadă, sunetele se estompau, iar lumea din afară părea din ce în ce mai îndepărtată. Grijile pe care le adusesem cu mine păreau şi ele tot mai îndepărtate şi, cu cât şederea mea se prelungea, iar zăpada continua să cadă, cu atât grijile îmi deveneau mai uşoare şi mai uşor de purtat.

Spre seară, înainte de a se opri furtuna, peste zăpada cea veche se aşternuseră încă trei picioare de zăpadă proaspătă. Când a venit vremea să plec, Părintele Serafim a spus că mă însoţeşte până la poalele muntelui ca să-mi dez­groape maşina din zăpadă dacă cumva plugurile vor fi ieşit să cureţe drumurile. Am pornit la drum. Părintele Serafim purta nişte cizme pentru zăpadă ascunse sub lungile veşminte negre. Mi-a spus să păşesc pe urmele lui, ceea ce mi-a amintit de pajul ce călcase pe urmele Sfântului Venceslav. Pe drum, Părintele Serafim începu să cânte tot felul de tropare şi alte cântări bisericeşti, iar eu îl acompaniam. Când îşi dădea seama că nu ştiu o anume cântare, începea alta, pe care o ştiam şi eu. Mai mergeam şi în tăcere, ascultând doar zgomotul paşilor noştri. Câteodată se oprea şi îmi spunea câte ceva din viaţa unui sfânt sau vreun cuvânt de la Părinţii Bisericii din vechime. Mi-a vorbit despre importanţa faptului de a nu fi singur în nevoinţele duhovniceşti. Atunci când suntem singuri, avem tendinţa de a asculta de sfatul nostru, iar percepţia noastră se poate deforma. «Dacă eşti singur», spunea el, «când vei cădea, cine te va ridica?» Se referea desigur, la căderile în păcat, însă ceva mai încolo, când a căzut în zăpadă, iar eu l-am ajutat să se ridice, s-a gândit îndată la acea lecţie. Când, în sfârşit, am ajuns la maşină, era exact aşa cum mă temeam: îngropată sub un troian de zăpadă ridicat de pluguri. Înarmat cu răbdare, Părintele Serafim a săpat şi a scos maşina împingându-o pe drum. I-am cerut blagoslovenie şi am pornit-o la drum, însă mă simţeam oarecum vinovată, pentru că era deja foarte întuneric şi frig şi ştiam că are de urcat un drum greu pe jos, până în vârful muntelui. (Abia după mulţi ani, când am putut să-i citesc Cronica, aveam să aflu că Pr. Serafim mai coborâse muntele o dată în ziua aceea şi era cu adevărat foarte obosit.)

Pentru mine fusese o zi cu totul deosebită şi, la fel ca în atâtea alte dăţi,nu cuvintele rostite de Părintele Serafim mă impresionaseră în primul rând; simpla lui prezenţă era o pildă vie a ceea ce înseamnă să duci o viaţă ortodoxă”.

Când cineva a îndurat suferinţe grele, pecetea suferinţelor sale nu se va şterge niciodată, chiar dacă împrejurările exterioare sau dispoziţia sa lăuntrică se schimbă cu totul. Această pecete, dacă se întipăreşte într-o inimă înmuiată de dragoste, poate face ca omul să primească o «a doua vedere», o cu­noaştere aparte a durerii celorlalţi.

Aşa era şi Părintele Serafim. Ca păstor, ştia când să mustre şi când să mângâie, cum să insufle oamenilor smerenia lui Hristos şi totodată să le dea nădejde. Purtarea sa blândă, atât de diferită de tonul „dur” pe care-l adopta atunci când apăra adevărul în scris, îi atrăgea pe oameni la el. Dacă-l priveai în ochi ştiai că înţelege de unde îţi vine durerea – pentru că el însuşi fusese acolo. Ştiai că avea să simtă milă pentru păcătoşenia ta, pentru că, în smerenia sa, el însuşi se simţea păcătos înaintea măreţiei lui Dumnezeu. Odată, pe când o îmbărbăta pe una dintre fiicele sale duhovniceşti care se simţea deprimată şi osândită din pricina păcatelor ei, Părintele i-a spus: „Dacă te simţi osândită, atunci vei pleca eliberată”.

Cu toate că Părintele Serafim era socotit un om al inimii, nu s-ar fi putut spune despre el că ar fi un sentimental. După cum ar fi zis Alison [prietena lui de suflet din tinerete, n.n.]: „Era ceva sub demnitatea lui”. După moartea sa însă, era firesc ca unii dintre fiii săi duhovniceşti să îşi aducă aminte de el în mod sentimental. Amintirile de mai jos au fost scrise de către o altă fiică duhovnicească, o persoană cu un caracter opus faţă de al lui în foarte multe privinţe, la care însă el a ţinut mult şi căreia i-a purtat de grijă, văzând în ea un suflet aflat în suferinţă. Născute dintr-o inimă care jelea pierderea lui, aceste amintiri provin dintr-o scrisoare adresată Părintelui Gherman la un an şi jumătate de la adormirea Părintelui Serafim.

„M-am tot gândit ce anume să vă scriu din ceea ce îmi amintesc despre Părintele Serafim. Am un carneţel în care am început să notez când era la spital… Am scris tot felul de lucruri pe care mi le-am amintit despre el de când l-am cunoscut, precum şi câteva dintre cele petrecute în spital şi care, după moartea sa, […] mi-au fost de ajutor.

Am multe amintiri legate de Părintele Serafim. Multe dintre ele sunt personale şi sentimentale… mâinile lui ridicate când era în altar… cum suna glasul lui când cânta… zâmbetul lui… mâinile lui ce păreau atât de puternice atunci când m-a botezat… felul cum m-a sărutat pe frunte în ziua aceea (a botezului).[…] Îmi amintesc că l-am văzut pentru ultima oară, înainte de boala care l-a răpus, într-o duminică superbă, la Platina, când a vorbit despre câinele mănăsirii, despre păuni, despre căprioare şi despre eclipsa pe care o văzuse. A fost tare fericit in ziua aceea şi a râs mult. L-am întrebat cum se simte şi mi-a spus: «Cine, eu? Sunt în Rai!» – şi zicând aceasta privea către mănăstire. Iartă-mă, părinte, dacă amintirile acestea nu sunt prea duhovniceşti. Voiam totuşi să ţi le împărtăşesc.

Întotdeauna mi-a arătat dragoste… chiar şi atunci când îmi spunea că sunt proastă şi tare de cap. Nu mă rănea defel când îmi spunea aşa, deşi ştiam că spune serios. Parcă îmi dădea o oarecare nădejde când îmi zicea aşa.

Ziua aceea de la Platina, despre care am vorbit mai înainte, a fost pentru mine o binecuvântare pe care nu o meritam. Sunt convinsă că ştiai că fusesem foarte supărată pe el şi foarte rănită, pentru că îmi spusese despre mine însămi nişte lucruri pe care eu refuzam să le aud. Am şovăit luni de zile, însă în ziua aceea ceva m-a făcut să mă scol în zori şi să pornesc spre Platina. Părintele a fost cald şi iubitor ca întotdeauna, în ciuda felului infantil şi groaznic în care m-am purtat. Când am ajuns acolo, eram în ridicola mea stare obişnuită. I-am spus că simt că am apucat pe un anumit făgaş şi că nu mai am nădejde. Era răbdător ca întotdeauna şi mi-a spus: «Avem o cale de a ieşi din aceste făgaşuri ale noastre». Acum, privind înapoi, îmi dau seama că era o prorocie. O auzeam mereu pe când el zăcea pe patul de moarte. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine, duhovniceşte vorbind, după moartea lui. În multe privinţe am devenit mai rea ca niciodată (în păcatele mele) şi mult mai împietrită… însă am ieşit într-adevăr de pe făgaşul pe care apucasem. Viaţa mea nu a mai fost la fel de atunci încoace. Eram plină de confuzie şi mânie din pricina morţii sale şi totuşi îmi părea că este mult mai aproape. Şi cred că am început chiar să înţeleg anumite lucruri. Obişnuiam să încerc să fac anumite lucruri pentru ca să-l determin să mă iubească şi să mă aprobe. După moartea lui mi-am dat seama că mă iubise tot timpul, dar eu am fost oarbă… Îmi face bine să vorbesc despre el şi să-mi aduc aminte de el… Multă vreme m-am ferit de acest lucru.

El insista să fiu mai aspră cu mine însămi, dar pe de altă parte mă îndemna să nu fiu aşa de aspră cu mine… înţelegeţi ce vreau să spun? Odată, la spovedanie, eu îi tot dădeam înainte ba cu un păcat, ba cu altul, spunând că nu mai e nimic de făcut cu mine, că voiam să mor etc. Iar el mi-a spus: «Da, eşti o păcătoasă de tipul nimic-bun, dar asta nu înseamnă că trebuie să dispari din existenţă!». Asta mi-a dat nădejde să merg mai departe. Cred că asta îmi dădea cel mai mult: nădejde.

În repetate rânduri mi-a spus să am răbdare. Să fac lucrurile puţin câte puţin, după puterile mele, şi întotdeauna când cad să mă ridic la loc.

Când am venit pentru prima oară la Platina, el tocmai fusese bolnav şi se odihnea în chilia lui, însă a coborât când dumneata ai trimis pe unul dintre fraţi după el. Întotdeauna şi-a făcut timp pentru mine, pentru toată lumea, indiferent de starea în care se afla. Întotdeauna asculta cu răbdare şi răspundea la întrebări.

Una dintre amintirile cele mai vii este despre un lucru care mă făcea să mă simt geloasă! O iubea pe micuţa C. atât de mult. [C. era o fetiţă oarbă şi naivă, care mergea la parohia din Redding.] Avea atât de multă răbdare cu ea, iar ea chiar reuşea să-l facă să râdă cu ceea ce-i spunea. Ii plăcea mult de ea. Odată, pe când eram la Valentina la prânz, C. a spus câte ceva iar el a început să râdă în hohote. Puteai zice că era îndrăgostit de ea. Era minunat să-l auzi râzând aşa.

Sollie [Solomonia] mi-a adus aminte recent de o altă întâmplare ce arată cât era de răbdător. S-a petrecut la Valentina, înainte ca biserica să fíe aşa cum este acum. Era în timpul verii, iar în biserică era o căldură înăbuşitoare. După slujbă toţi s-au dus în casă ca să se răcorească, dar eu doream să vorbesc cu el; astfel că a stat acolo, în arşiţă şi mi-a ascultat întrebările. Sollie a ieşit să-i spună că masa era gata şi i-a atras atenţia că este aşa de cald şi că transpiră. Totdeauna îşi sacrifica confortul său fizic, nu-i aşa?

Însă îmi mai amintesc şi o altă duminică. Dar aceasta este o amintire dureroasă pentru că m-am purtat îngrozitor. Şi, pentru ca totul să fie mai rău, era tocmai duminica Paştilor (după calendarul apusean)! Fusesem acasă la nişte prieteni, la o petrecere, băusem destul de mult şi am început să mă simt foarte deprimată. Nu doream altceva decât să fug de acolo, aşa că am plecat de la petrecere, însă în loc să mă duc acasă, m-am dus la Valentina, ştiind că el trebuie să fie acolo. Nu am spus mai nimic […], ci doar am plâns. El a ieşit din biserică (era spre sfârşitul după-amiezii şi se pregătea să plece) şi a venit la mine pe aleea carosabilă… Eu mă făceam de râs, trecând prin criza de isterie obişnuită la beţie; iar el şi-a pus mâinile pe umerii mei şi stătea acolo, vorbindu-mi cu blândeţe şi răbdare şi, din nou, mi-a dat puterea de a mă ridica şi de a merge mai departe. Ulterior am scris în jurnalul meu că, dacă aş fi putut opri timpul în loc, l-aş fi oprit chiar acolo, pe acea alee. Simţeam atâta siguranţă cu poate descrie în cuvinte ce s-a întâmplat în ziua aceea. Nu pot decât să mă gândesc la Scriptură, când Hristos vindecă pe băiatul îndrăcit care se arunca la pământ şi în apă.

În sfârşit, îmi amintesc de ultima oară când l-am văzut în viaţă. Era la spital, iar eu am intrat să-l văd şi am rămas câteva clipe singură cu el. După cum bine ştiţi, plângea mai tot timpul. Încă şi astăzi mă întreb: Deşi era speriat şi avea dureri, oare plângea pentru sine sau pentru noi? Dar ultima oară când l-am văzut a deschis ochii şi s-a uitat direct la mine. Mă tot întrebasem dacă ştia pe cine vede. Dar de data aceasta eram sigură că era conştient. În ciuda durerii, a tuburilor şi a aparatelor, mi-a zâmbit. Nu voi uita niciodată momentul acesta.

Scriind aceste lucruri, nu pot să nu mă simt scârbită de mine însămi. Cum pot să fiu în continuare aceeaşi păcătoasă oribilă ca întotdeauna, când mi s-au dat atâtea amintiri minunate despre un om ca Părintele Serafim”.

(din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose” de Ierom. Damaschin, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Alte articole de sau despre Parintele Serafim Rose: