“Zeul tolerantei si descrestinarea crestinismului. O privire ortodoxa”: TOLERANTA SI FRANCMASONERIA (1)

“Literatura ‘conspirativă’ actuală este atât de vastă încât cu greu poate cine­va, fără multă cercetare şi discernământ, să-şi dea seama care surse sunt demne de crezare şi care nu. Cert este că Sfinţii sunt întotdeauna cea mai bună sursă de informare, ei grăindu-ne, ca şi profeţii Vechiului Testament, cuvântul Domnului, astăzi. Observând uneori această lipsă de echilibru şi informare la unii credin­cioşi, cei necredincioşi încep să se îndoiască de maturitatea acestora, ajungând chiar să-i dispreţuiască şi să se alieze concepţiei care crede că nu există nici un fel de conspiraţie. Şi cum principala tactică a diavolului este să-i facă pe oameni să creadă că el nu există, după aceeaşi tactică se scriu şi cărţile care condamnă orice fel de „teorie conspiraţionistă”. Unii dintre cei care sunt a-conspiraţionişti au ajuns la această atitudine şi fiindcă au obosit tot căutând să descoasă iţele încurcate ale ierarhiilor oculte. Neavând câteva principii de bază de discernere a duhurilor au preferat mai degrabă soluţia simplă a retragerii superior-dispreţuitoare din această luptă, cu adevărat grea”.

“Nu trebuie să ne batem capul încercând să descoperim care dintre vrăjmaşii Domnului sunt mai furioşi sau mai influenţi, deoarece aceasta este o pierdere de timp. Dar nici nu putem să credem că aceştia nu există sau că nu luptă prin multe mijloace perfide, să denigreze învăţătura creştină, căci necunoscând vrăjmaşul el va amagi multe suflete, trimiţându-le în iad. O minimă cunoaştere a felului cum se mişca lucrurile în lume este importantă şi ea face parte din acea înţelepciune de sarpe (Mt. 10, 16) pe care omul lui Dumnezeu este dator să o dobândească. Dar ea trebuie să fie bazată mai întâi de toate pe cuvântul Domnului şi al Sfinţilor despre istorie şi desfăşurarea ei. De asemenea, cu precauţie şi mult discernământ pot fi folosiţi şi gânditorii ce analizează situaţia lumii, căci ei ne pot scuti uneori de pierderea de timp necesară pentru evaluarea unei situaţii actuale”.

Toleranţa şi franc-masoneria

Piatra pe care au nesocotit-o zidi­torii,

aceasta a ajuns în capul unghiului;

de la Domnul s-a făcut aceasta şi

minunată este întru ochii noştri.

Ps. 117,22

Motivul care ne-a determinat să scriem şi despre această organizaţie (pe lânga cel de simplă dezvăluire a unei învăţături greşite) este unul personal, izvorât din întâlniri cu persoane dragi ce aparţin masoneriei şi a căror mântuire ne preocupă în mod special. Poate că mulţi dintre noi nu ne lovim de această organizatie în viaţa de zi cu zi, dar ea există şi aici nu vrem decât să tragem încă un semnal de alarmă despre nocivitatea ei. Deoarece, chiar dacă relaţia dintre cauza(masonerie) şi efect (slăbirea credinţei) nu este evidentă unui ochi nepătruns de invaţătura evanghelică, ea nu înseamnă că nu există. De aceea, noi trebuie să constientizăm boala, pentru a ne putea îndepărta de ea, căci s-o îndepărtăm pe ea deja este prea târziu[1]. O întrebare la care vrem să răspundem este cea pe care si-o puneau şi pamfletele anti-masonice scrise în preajma apariţiei masoneriei speculative: îi face francmasoneria pe masoni mai buni creştini? Căci alt scop noi nu avem pe acest pământ.

Deja francmasoneria nu mai este doar un subiect al cărţilor despre teorii conspirative sau al unor simple zvonuri. Ea este studiată la cele mai înalte nivele academice [2] şi despre această mişcare apar cărţi şi studii elaborate, scrise de prestigiosi istorici şi cercetători ai fenomenului masonic din multiple perpective. La o universitate din Anglia, de ex., deja există un departament special care se ocupă de studiul academic al francmasoneriei.

Când ne-am hotărât să aflăm ceva despre masonerie am decis să nu ne ghidam numai după sursele anti-masonice, ci să aflăm cu dovezi „palpabile” de ce duh e călăuzită. Şi astfel, prin împrejurările vieţii şi îngăduinţa Domnului, ne-au apărut în cale mai mulţi „fraţi”, datorită cărora am putut să ne dăm seama ca această organizaţie există, că ea este răspândită ca o reţea nevăzută în întreaga lume, că oamenii acestei organizaţii sunt prezenţi în punctele cheie de conduce­re ale societăţii şi mai ales că luptă pentru „racolarea” celor care sunt în pozitii de conducere, dorind să se infiltreze chiar şi în Sfânta Biserică Ortodoxă[3], dupa cuvântul apostolului care a profeţit:

„După plecarea mea vor intra, între voi lupi îngrozitori, care nu vor cruţa turma” (Fapte 20, 29).

Iată chiar mărturia unuia dintre candidaţii la conducerea masoneriei române, dintr-o cuvântare de-a sa către fraţii masoni. Acesta vorbeşte despre ceva ce puţine surse masonice amintesc, dar mulţi o bănuiesc: faptul că în masonerie există o „tradiţie orală”, care nu este scrisă niciodată, dar care cuprinde principi­ile fundamentale ale masoneriei:

„Trebuie precizat de asemenea că acea tradiţie exclusiv orală, din care s-au născut documentele scrise ale companionajului şi breslelor, a continuat să acumuleze. Iar masoneria, departe de a o minimaliza, a implantat în această nouă tradiţie orală o serie de idei şi comandamente de ma­ximă importanţă, pe care documentele oficiale – fie ele redactările moderne ale landmarkurilor, fie Constituţia lui Anderson, fie Constituţiile şi Regulamentele Marilor Loji Naţionale moderne – nu le menţionează ca atare, dar afirmă indirect spiritul lor. Să nu uităm detaliul că această tradiţie orală este panmasonică şi totodată prevederile ei se înscriu ca landmarkuri cu legitimitate deplina. Altfel spus: noua tradiţie orală se înscrie ea însăşi ca o sumă de landmarkuri, cu toată greutatea şi relevanţa corespunzătoare noţiunii”[4].

Autorul aminteşte apoi câteva dintre aceste comandamente, probabil pentru aceleaşi motive pentru care practica rugăciunii lui Iisus a fost pusă în scris, adică pentru a nu fi pra­dă uitării:

„Zonei în discuţie îi aparţine imperativul ca masoneria să adune în Templele ei elita societăţii, în general, şi elitele diferitelor domenii de activitate umană, în particular. … Alt comandament spune că masoneria are rolul de a nu lăsa societatea să se dezvolte în mod haotic, ci de a o conduce în anume direc­ţie, conform unor principii pozitive şi conform unei strategii complex elaborate. Având această nobilă însărcinare, masoneria merge într-un fel cu un pas înaintea societăţii, pe care o trage după ea conform planurilor de dezvoltare generală…. [Un alt landmark] se referea la conducerea societăţii de către masonerie într-o direcţie pozitivă anticipată şi planificată de ea” (Ibid., p. 5).

Ce concluzie tragem din aceste cuvinte? Că în masonerie, spre deosebire de creştinism, se ţin ascunse inseşi principiile călăuzitoare ale acestei organizaţii, transmiţându-se numai pe cale orală în loji. Iată aşadar un detaliu al unei conspiraţii prin care o elită, o autoritate venită nu de la Dumnezeu prin Biserica Sa, ci din alte părţi nestiute, se crede îndeajuns de luminată încât să călăuzească întreaga omenire spre anumite ţeluri numai de ei ştiute (dar şi de sfinţi profeţite). Deşi ei cred că nimeni nu le cunoaşte scopul, din fericire, creştinii, care sunt „în legătură directa” cu Atotştiutorul, sunt mai informaţi decât aceia în ce priveşte cursul istoriei.

Cercetând sursele care ar putea introduce în spaţiul public şi astfel în gândirea oamenilor, teorii necreştineşti, nu putem să nu remarcăm surprinzătoarea asemanare care există între corectitudinea politică şi franc-masonerie. Departe de noi gândul de a ne alinia teoriilor conspiraţioniste [5]. Creştinii nu cred în teorii, ci in cuvântul veşnic şi adevărat al Domnului şi în profeţiile despre nişte realitati viitoare sau actuale ale sfinţilor de Dumnezeu inspiraţi. Cei care văd o luptă ce se dă între nişte forţe oculte şi ceilalţi oameni, nu sunt luate în serios de duhul lumesc, aşa cum nici creştinismul în general nu e luat în serios. Respingerea invataturilor despre un anumit tip de conspiraţie nu este ceva diferit de respingerea învăţăturii creştine în general. Duhul lumesc nu crede că există diavol, nu crede că există iad, nu crede cuvintele Apocalipsei şi nici profeţiile Sfinţilor Parinti, deci nu realizează nici gravitatea situaţiei în care se află omenirea, adica razboiul pe viaţă şi pe moarte veşnică ce se dă pentru sufletul fiecărui om.Asadar interpretarea evenimentelor istorice dată sub inspiraţia acestui duh este eronata. In consecinţă, influenţat de teoria happy-end-ului promovată de „cultura” necreştină [6]hollywoodiană, duhul lumesc nu ia aminte la glasul Bisericii care vorbeşte de 2000 de ani despre semnele ce vor apărea în apropierea celei de-a doua Veniri. Dar mai grav e faptul că unii creştini, luând aminte la glasul intelectualilor necredincioşi se pleacă mai degrabă acelora, preluând rezolvarea lor laică la problema „teoriilor conspiraţioniste”, adică dispreţul faţă de ele, în loc să caute în cuvântul Domnului şi al Sfinţilor Părinţi răspunsul la această problemă. Aceasta se întâmplă din pricina aceleiaşi patimi ucigătoare de suflete nu­mită slavă deşartă, dorinţa de a plăcea oamenilor mai mult decât lui Dumnezeu. Frica de a nu fi luat în râs de „elitele” lumii acesteia, dorinţa de a intra şi de a rămâne, cu riscul compromisurilor dogmatice şi duhovniceşti, în cercul „celor slăviţi ai pământului”.

Apar cărţi care spun că există chiar o „cultură a conspiraţiei”. Dar aceasta necesită o analiză mai atentă pentru a nu cădea în plasa soluţiilor simpliste şi lumeşti. Putem identifica cel puţin patru abordări ale subiectului.

In prima secţi­une, nereligioasă, intră cei care au căzut în plasa comercianţilor care „vând” pur şi simplu, pentru bani, „bomba de marketing” numită „conspiraţie”, prin cărti, site-uri, filme etc. Aici bineînţeles, fiindcă aspectul financiar primează, se inven­tează conspiraţii din orice. Tot la categoria necredincioşi se situează cei care îşi dau seama de această capcană de marketing şi neagă în totalitate adevărul vreu­neia dintre aceste teorii[7]. Aceştia neagă toate credinţele milenare ale creştinilor considerând că sunt o dovadă de

„ezoterism, sau mai exact un ezoterism marcat de influenţa misticismului creştin şi al credinţei în forţe oculte (Nilus crede in miracole, în clarviziune, în predicţii şi în profeţii ale sfinţilor şi ale stareţilor din Rusia, în visele premonitorii, în acţiunea forţelor diavoleşti)” [8].

De asemenea este luată în derâdere şi credinţa susţinută dintotdeauna de Biserică, aceea a apa­riţiei istorice a Antihristului.

Apoi există categoria celor credincioşi, care ştiu din Scripturi şi de la Sfintii Părinţi că diavolul duce o luptă pentru sufletele oamenilor şi în consecinţă, omeni­rea se împarte în două feluri de oameni: una care slujeşte Domnului Iisus Hristos şi cealaltă care nu slujeşte Lui, şi inevitabil „conspiră” cu ştiinţă sau cu neştiin­ţă împotriva creştinismului şi Bisericii (vorbim aici mai ales de cei care cunosc creştinismul). Având această credinţă, cei credincioşi ştiu că există cu adevărat o conspiraţie, de a cărei dezvăluire depinde mântuirea lor. De fapt, toată lucrarea Bisericii nu este alta decât aceea de a călăuzi pe credincioşi în acest război nevă­zut spre Domnul Iisus Hristos.

In categoria celor credincioşi mai există şi aceia care, nedespătimiţi şi neinformaţi fiind, cad pradă „culturii conspiraţiei”, „afacerii conspiraţiei” pe care o combină cu învăţătura Bisericii despre vrăjmaşii văzuti şi nevăzuţi, căzând astfel într-o „râvnă fără pricepere” care condamnă „în bloc”, după o mentalitate lumească, anumite ţări, etnii, organizaţii etc. Afacerii cu „con­spiraţia”, având natură comercială, nu pot să-i lipsească ingredientele care o fac atractivă. Acestea constau întotdeauna în stimularea unei patimi sau alta pentru „produsul” vandabil. In cazul nostru, se învăluie mintea omului mai ales incitandu-i slava deşartă şi mândria prin următoarele idei:

‘eu de acum sunt dintre cei ce ştiu,eu nu mai sunt ca masele manipulate după bunul plac, eu nu mai ascult de preoţi că ştiu eu cum au măsluit ei istoria creştinismului’ etc. Capcana cea mai mare este că direcţia înspre care este îndreptată ura nu este spre diavol, ci spre oameni, atacăndu-se astfel legea fundamentală creştină: iubirea de vrăjmasi.

„Credinţa superstiţioasă în forţa istorică a comploturilor lasă cu totul deoparte cauza principală a eşecurilor de care au avut parte atât indivizii cât şi statele: slabiciunile omeneşti” [9].

Greşeala literaturii contemporane conspiraţioniste stă în faptul că vede paiul din ochiul vrăjmaşilor creştinismului, dar nu vede bârna din ochiul său. Este mult mai simplu să asculţi de patima judecării aproapelui şi să pui numai pe seama lui eşecul unei vieţi duhovniceşti, în loc să ne vedem mai întâi propriile patimi, care ne fac să cădem pradă capcanelor omeneşti sau demonice. Caci la Judecata de Apoi, ca şi la judecata milostivă de acum, spovedania, cea mai mare păcăleală este să dăm vina pe diavol în loc să ne recunoaştem păcatul pe care cu voia noastră l-am făcut. Ce i-a folosit lui Adam dacă a dat vina pe „conspiratoarea” Eva?

Toată tragedia lumii contemporane se datorează în mare parte şi nouă creştinilor[10] care nu am vieţuit şi nu vieţuim după poruncile Mântuitorului Iisus Hristos, aşa cum au fost ele practicate de Sfinţii Bisericii Ortodoxe de-a lungul vremii. De aceea, orice încercare de a găsi un ţap atoateispăşitor, fie el cu şorţ, taiat împrejur sau iluminat este o greşeală. Din punct de vedere creştin, teoria conspiraţiei a fost foarte bine definită şi de un Sinod Constantinopolitan din 1285:

„Tulburarea şi furtuna întâmplate cu un timp în urmă în Biserică au avut drept părinte şi iniţiator pe însuşi potrivnicul acela (satan) pururea mânat de invidia mântuirii oamenilor şi care nu se dă inapoi nicicând de la a căuta şi lucra cele ce zădărnicesc aceasta. Dar la aceasta el a avut şi oameni, măcar că aceşti iniţiatori n-au avut o vină de la început, dar s-au făcut totuşi slugi şi instrumente care au săvârşit din alegere liberă câte a vrut acela. Deci la început a fost proclamat drept scop al acţiunii o «pace» şi o «economie» lipsită de primejdie şi, chipurile, spre folosul nostru, dar care nu erau într-adevăr aşa ceva. Acest lucru a fost propus ca o momeală care să atragă sufletele oamenilor spre ceea ce era ascuns. Şi a fost propus cu făgăduinţe şi blestemele cele mai înfricoşătoare şi cu cuvinte de jurământ că ei nu vor altceva în gândul lor decât chiar ceea ce arată: împreună cu nepăgubirea, neprimejdia sau nepăcătoşenia. Scurt timp după acestea, acele jurăminte au fost neglijate, ca şi cum ar fi fost făcute pentru un cu totul alt lucru decât pentru care au fost făcute; iar numele «pă­cii» şi «economiei» şi negocierea lor care până atunci părea foarte bună coboară la pământ şi în locul lor ies la iveală cuvintele şi lucrurile răutăţii”[11].

Literatura „conspirativă” actuală este atât de vastă încât cu greu poate cine­va, fără multă cercetare şi discernământ, să-şi dea seama care surse sunt demne de crezare şi care nu. Cert este că Sfinţii sunt întotdeauna cea mai bună sursă de informare, ei grăindu-ne, ca şi profeţii Vechiului Testament, cuvântul Domnului, astăzi. Observând uneori această lipsă de echilibru şi informare la unii credin­cioşi, cei necredincioşi încep să se îndoiască de maturitatea acestora, ajungând chiar să-i dispreţuiască şi să se alieze concepţiei care crede că nu există nici un fel de conspiraţie. Şi cum principala tactică a diavolului este să-i facă pe oameni să creadă că el nu există, după aceeaşi tactică se scriu şi cărţile care condamnă orice fel de „teorie conspiraţionistă”. Unii dintre cei care sunt a-conspiraţionişti au ajuns la această atitudine şi fiindcă au obosit tot căutând să descoasă iţele încurcate ale ierarhiilor oculte. Neavând câteva principii de bază de discernere a duhurilor au preferat mai degrabă soluţia simplă a retragerii superior-dispreţuitoare din această luptă, cu adevărat grea. In concluzie, soluţia creştinului este cea dată de Domnul Sfântului Antonie cel Mare. Se ştie din viaţa acestui mare sfânt, că a avut o viziune în care Domnul i-a descoperit nenumăratele capcane puse de diavol la tot pasul în calea oamenilor. Sfântul întrebând cum se poate scăpa de acestea a primit răspunsul:

„Prin smerenie”.

Dar smerenia nu înseamnă numai a ne vedea păcatele, a nu-i judeca pe ceilalţi etc., ci şi a ne smeri min­tea spre a primi cu credinţă învăţătura Domnului Iisus Hristos lăsată Bisericii Sale. Numai astfel ne putem înarma foarte bine, cu echipament „infra-roşu”, care vede prin ochii credinţei unde este lucrarea celui rău împotriva omului sau a celor care, din nefericire, fac voia lui.

Pe scurt, lupta dintre bine şi rău, şi deci a conspiraţiei, este o constantă a istoriei. Dar dacă înainte se vorbea de o conspiraţie a diavolului (şi a oameni­lor supuşi lui) împotriva omului, astăzi, fiindcă învăţătura creştină nu mai e „la modă”, s-a căzut în eroarea că numai oamenii conspiră unii împotriva altora, fără nici o referinţă la lumea spirituală.

Prin prisma profeţiilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor, precum şi prin cunoaş­terea învăţăturii iudaismului despre Mesia, putem spune că cineva lucrează în culisele lumii. Intâi de toate este diavolul cu legiunile sale, care ţese neîncetat intrigi spre iad. Apoi există numeroase persoane, ce lucrează cu forţele întu­nericului pentru a sprijini anumite interese pământeşti. Aceştia sunt vrăjitorii moderni, cu singura deosebire că acum ei consideră că fac parte dintr-o „mare frăţie albă” şi că de fapt ar fi de partea Luminii şi mai presus de orice religie instituţionalizată. Adevărul este că aceştia se amăgesc cu ideea că „se pot folosi” de puterile demonice sau sunt înşelaţi de diverşi „maeştrii înălţaţi” care se dau drept îngeri de lumină, după cum ne-a avertizat Sfântul Pavel.

Mai ştim şi că există un popor pentru care culmea istoriei este pe cale de a se  desfăşura şi care încă aşteaptă cu nerăbdare de câteva mii de ani pe Mesia. Pentru creştin, având în vedere că Mântuirea a fost realizată de Domnul Iisus Hristos, este foarte important prezentul şi pocăinţa pe care o poate face acum pentru a-şi impropria roadele răscumpărării realizate de Fiul lui Dumnezeu. De aceea, pune mai puţin accent pe viitor şi pe pregătirea lui.Spre deosebire de crestinism, pentru iudaism viitorul este mult mai important decât prezentul. De aceea, acest viitor este pregătit de acum, prin numeroase planuri, gândite amănuntit, pentru ca în viitor aceste planuri să dea roadele dorite. Este pregătirea ce precede venirea împăratului poporului ales, pe care ar face-o oricine ar avea credinţă. Pregătirea cu minuţiozitate a templului din Ierusalim, nu pare a fi altceva decât pregătirea palatului, a tronului celui ce va veni. De asemenea, globalizarea politică, economică, culturală, organizată cu atâta tenacitate nu pare a fi altceva decât unificarea lumii politice pentru a o supune întreagă in mâinile aceluia[12]. Iar ecumenismul este unificarea religioasă şi descreştinarea lumii, neutralizarea diferenţelor, pentru o mai bună manevrare a maselor în directia primirii învăţăturii antihristice despre lume. Toate aceste activităţi politice sunt atât de bine puse la punct, de coordonate şi promovate încâtnumai o motivatie religioasă ar putea insufla atâta tenacitate. Sfinţii Părinţi ne-au avertizat şi de aceea nu avem nici o justificare dacă ne lepădăm de ei şi ne aliniem teoriilor „romantice” ale duhului lumesc, antihristic. Cele spuse aici nu sunt nicidecum cuvinte spuse de dragul de a părea mai interesant şi mai „grav”, ci doar o aducere aminte despre condiţiile ca acel happy-end mult dorit de noi toţi să se împlineasca în Duh şi Adevăr. Aceste condiţii sunt: dreapta credinţă şi pocăinţa.

Două mici argumente în ce priveşte o posibilă conspiraţie (adică luptă indirectă, nedeclarată, împotriva creştinismului) pot fi considerate două acţiuni recente. Prima este publicarea simultană în 25 de limbi şi în 50 de ţări, a unor carti de popularizare aşa-zis ştiinţifică. Este vorba de colecţia Science Masters, unde sunt publicaţi numai autori evoluţionişti şi atei [13]. Cel de-al doilea argument este promovarea, iarăşi simultană, pe aproape întreg mapamondul TV şi literar a aşa-numitei Evanghelii după Iuda, atât pe postul anti-creştin National Geographic, cât şi prin cărţi pe acest subiect, acţiune ce a beneficiat de o publicitate enormă. Despre aceasta nu putem spune decât că reabilitarea lui Iuda este o caracteristică specifică anti-evangheliilor evreieşti din Evul Mediu.

„ …faimoasele contraevanghelii medievale Toldot Yechou. Violente, jignitoare, brutale baroce, aceste parodii ale vieţii lui Iisus, care îl reabilitează pe Iuda, par a fi inspirate numai din ura faţă de creştin” [14].

Evanghelia după Iuda (temă evreiasca), aşa-zisul mormânt al lui Iisus (descoperit de un cercetător israelian), Codul lui Da Vinci (preia vechi mituri anticreştine), „descoperirea” de către cercetători de religie mozaică a faptului că învăţătura despre înviere exista deja în tradi­ţia iudaică din vremea Mântuitorului şi a fost doar preluată [15]: toate acestea au apărut într-un interval atât de scurt, având şi o publicitate enormă? Să fie oare o simplă coincidenţă? Cum să nu credem că o conspiraţie este posibilă, când nu mai demult de anul 1946, de ex., într-un document al Securităţii, se spunea:

„In acţiunea aceasta, B. poate fi folosit, fără să i se spună tot programul şi tot planul („fără să ştie ţelul final”, p. 55). I se va da săptămânal să execute câte una, sau lunar, să execute mai multe puncte. Lui nu trebuie să i se spună că vor fi alegeri, fiindcă nu poate ţine secretul, atât de necesar reuşitei întregului plan de lucru. Toate punctele trebuie executate pe neaşteptate, rapid şi fără să se dea timp reacţionarilor să pună obstacole” [16].

Acest tip de abordare al comuniştilor nu este diferit de cel al societăţilor secrete de tip masonic, despre care aflăm că existau, de ex., în Rusia secolului XIX, ele organizând ceea ce a fost numiţi „prima revoluţie rusă“, cea a decembriştilor (1825). Iată organizarea acestora:

„Programul Societăţii de Sud era conceput în spiritul jacobinismului francez, in mod curios anticipând ideile şi metodele iacobinilor secolului XX, bolşevicii. Membri acestei societăţi erau împărţiţi într-o triplă ierarhie de responsabilitate şi iniţiere: un prim nivel conducător, compus din conspiratori, care doar ei sin­guri ştiau toate secretele şi luau deciziile cele mai importante; un nivel de mijloc care participa doar într-o anumită măsură la cunoaşterea şi decizia acestor ches­tiuni; şi un nivel inferior a cărei sarcină era numai aceea de a executa instrucţiunile. Urma apoi încă un grup de ‘prieteni’ sau simpatizanţi, care nu aveau să fie iniţiaţi în nici unul dintre secretele societăţii” [17].

Având aceste exemple în faţă nu putem să mai negăm posibilitatea existenţei unor societăţi asemănătoare chiar în zilele noastre, mai ales când ştim că în masonerie există ceea ce se numeşte „Supremul Consiliu de grad 33 şi ultim al Ritului Scoţian Antic”, cu sediul la Washington. In masonerie, nu se ştie cine conduce cu adevărat, de unde vin „directivele” şi care sunt ţelurile precise ale organizaţiei. Se fac nişte paşi, dar viziunea globală o au doar foarte puţini din cei implicaţi în această lucrare. Acest fel de organizare este încă un impediment pentru un creştin de a deveni membru al masoneriei, deoarece neştiind către ce se îndreaptă această organizaţie, se poate face părtaş, chiar fără să-şi dea seama, la nişte fapte potrivnice voii Domnului. Fericiţi sunt creştinii, că Domnul le-a spus ce va fi în viitor şi de aceea ei pot citi „printre rânduri” evenimentele istoriei contemporane.

Considerăm că poziţia creştină faţă de forţele ce acţionează cu ştiinţă sau cu neştiinţă împotriva creştinismului este următoarea: vina principală a luptei impotriva Bisericii o are diavolul. Şi el ispiteşte şi influenţează pe diverşi oameni, fie ei eretici, evrei, masoni, evoluţionişti, atei, creştini modernişti sau progresişti, angajându-i în lucrarea sa fără ca aceştia să-şi dea seama pentru cine lucrează. Toţi cei care lucrează, într-un fel sau altul, pentru împlinirea unor planuri de inspiraţie demonică (în afară de un procent infim de satanişti) o fac din neştiinţă. Aceştia nu ştiu că se împotrivesc Dumnezeului celui Viu, dau „cu piciorul in ţepuşă“. Dar ce este cel mai important şi îmbucurător este că, spre deosebire de diavol, aceştia pot să se pocăiască, pot să se schimbe oricând, devenind din slujitori inconştienţi ai diavolului, fii conştienţi ai lui Dumnezeu. De aceea, chiar dacă unii dintre slujitorii diavolului pot fi consideraţi cu predilecţie ca fiind vrăjmaşi ai creştinismului mai mult decât alţii, acesta este un fapt secundar.Nu trebuie să ne batem capul încercând să descoperim care dintre vrăjmaşii Domnului sunt mai furioşi sau mai influenţi, deoarece aceasta este o pierdere de timp. Dar nici nu putem să credem că aceştia nu există sau că nu luptă prin multe mijloace perfide, să denigreze învăţătura creştină, căci necunoscând vrăjmaşul el va amagi multe suflete, trimiţându-le în iad. O minimă cunoaştere a felului cum se mişca lucrurile în lume este importantă şi ea face parte din acea înţelepciune de sarpe (Mt. 10, 16) pe care omul lui Dumnezeu este dator să o dobândească. Dar ea trebuie să fie bazată mai întâi de toate pe cuvântul Domnului şi al Sfinţilor despre istorie şi desfăşurarea ei. De asemenea, cu precauţie şi mult discernământ pot fi folosiţi şi gânditorii ce analizează situaţia lumii, căci ei ne pot scuti uneori de pierderea de timp necesară pentru evaluarea unei situaţii actuale.

In ce priveşte pe cei care încă nu „au aflat pe Domnul” sau chiar luptă împotriva Lui, este important, ca prin vieţuirea şi cuvântul nostru, să încercăm, prin toate mijloacele posibile, ca, aşa cum alţii s-au rugat şi ne-au răbdat pe noi pana am ajuns la adevărul şi iubirea Domnului lisus Hristos, aşa să ajutăm şi noi aceste chipuri ale lui Dumnezeu, sa-şi conştientizeze depărtarea de Tatăl, şi toti laolaltă să ne reîntoarcem rugându-ne:

„la Cel după asemănare mă ridică, cu frumuseţea cea dintâi iarăşi împodobindu-mă”.

O poziţie curat duhovnicească faţă de orice fel de conspiraţie, fie ea diavolească sau omenească, am găsit-o exprimată în câteva cuvinte ale lui Alexandr Soljeniţîn:

„Dacă ne-am fi păstrat puritatea şi forţa care ne-au fost insuflate odinioară de Sfântul Serghie din Radonej, nu ne-am mai teme de nici un complot din lume“[18].

Masoneria şi scopurile ei, pe care le pune în practică pas cu pas, nu este o teorie, ci o realitate cât se poate de demonstrabilă. Deşi nu considerăm că este singura organizaţie care lucrează în ascuns şi „nu vine la Lumină, pentru ca faptele ei să nu se vădească” (In. 3, 20), este cu siguranţă una dintre cele mai puternice şi mai influente. „Ordinul masonic trebuie văzut ca un mare guvern” spunea Joseph de Maistre, încă din 1782[19].

„Două mari organizaţii stăpânesc omenirea şi îmbrăţişează tot rostogolul pământului: biserica romano-catolica si francmasoneria”[20].

Noi creştinii trebuie să spunem cu credinţă că lumea nu e condusă nici de masoni, nici de evrei, nici de alţii asemenea, ci de Dumnezeu si să nu ne pierdem prea mult timp încercând să descurcăm prea murdarele iţe si culise ale lumii acesteia, ci mai degrabă să ne cunoaştem pe noi înşine, slăbiciu­nea noastră şi „culisele” cele mai tainice pe unde îşi aruncă diavolul seminţele în mintea şi inima noastră, pentru că

„puterea lui satana îţi stăpâneşte păşunile inimii fără să-ţi dai seama. Când îl atingi cu rugăciunea lăuntrică şi cu silirea minţii, simţi şi tu singur că rugăciunea a aflat înlăuntrul tău locul [21] unde se as­cunde diavolul, cuibul lui satan, locuinţa lui Belzebul, tronul lui Lucifer şi ce­tatea demonilor. Acolo satana îşi păstrează adunate toate seminţele răutăţii. De acolo izvorăsc toate răutăţile, ca dintr-un izvor murdar şi urât mirositor. Acest loc diavolul nu vrea ca omul să-l simtă şi să ştie de el niciodată, pentru a nu căuta după aceea rugăciunea spre a-l alunga de acolo” [22].

Lupta cu „cele ascunse ale mele” (Ps. 18, 13), aceasta este lucrarea de căpetenie a creştinului, toate celelalte fiind secundare.

Totuşi, pentru a putea scăpa de cursele pe care acelaşi diavol ni le întinde, folosindu-se de neştiinţa şi patimile unor oameni care construiesc şi conduc aceste organizaţii potrivnice Creatorului, vom încerca să dezvăluim în continuare o parte din strategia demonică de exterminare spirituală a oamenilor.

Nu cred că mai este nevoie să demonstrăm că învăţătura masonică este absolut incompatibilă cu adevărul descoperit nouă de Dumnezeu. Aceasta se poate vedea din condamnările oficiale ale Bisericilor Ortodoxe şi din mărturi­ile sfinţilor şi părinţilor contemporani (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Gheron Iosif, Pr. Porfirie, Pr. Filothei Zervakos, Arhiepiscopul Teofan de Poltava, Pr. Serafim Rose, Pr. Sofian Boghiu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. D. Stăniloae, teologul Georges Florovsky, Episcopul Kallistos Ware, Mitropolitul Irineu Mihălcescu [23] etc). Oare aceşti mari sfinţi, ierarhi, duhovnici şi teologi să fi fost atât de neştiutori cand au condamnat masoneria? Ierarhii care erau în vâltoarea lumii la cel mai inalt nivel, duhovnicii la care se spovedeau mii şi mii de oameni din cele mai diverse straturi sociale, teologii care cunoşteau atât de bine ambele învăţături, să fi fost toţi amăgiţi când au dat acest verdict, aşa cum vor să ne facă să credem apologeţii înfrăţirii dintre francmasonerie şi Biserică?!In Biserica Ortodoxă, ca si în unele confesiuni, cei care sunt masoni nu au voie să se împărtăşească pentru că învăţătura la care ei au aderat este o lepădare de învăţătura Bisericii:

„Ortodocşilor le este strict interzis, sub pedeapsa excomunicării [24], să devină francmasoni”[25].

Un om care şi-a petrecut întreaga viaţă studiind fenomenul religios, Mircea Eliade, zicea despre ei:

„Nu ştiu ce vor aceşti oameni, cine le-a bagat în cap că îşi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide, şi de ce sunt atat de misterioşi cu «secretele» lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă?” [26].

Despre vechimea masoneriei vorbea şi un mason în anul 1878:

„Ritualurile şi simbolurile noastre fiind pline de aluzii la perioada biblică a istoriei evreieşti şi având o oarecare asemănare cu misterele din vechime, entuziaştii si-au imaginat că istoria noastră şi-ar putea afla originile până în adâncurile antichităţii. In loc să se întrebe când şi cum au fost introduse aceste ceremonii în sistemul nostru, au luat de-a gata ideea că şi-ar avea izvorul în cele mai timpurii surse si că Masoneria a înflorit de fapt sub directul patronaj al Regelui Solomon. Si orice asemănare cu un simbol sau obicei al misterelor de la Eleusis sau cu ritualurile vechilor indieni şi egipteni a fost luată drept dovadă sigură despre o legatură mai mare sau mai mică dintre acestea şi masonerie. Ar părea inutil să insistam asupra absurdităţii unor asemenea speculaţii nesăbuite dacă nu ar fi fost faptul că istoria autentică sau legendară a templului lui Solomon se întrepatrunde cu fiecare parte a sistemului nostru. Explicaţia acestui fapt este următoarea. Noi, masonii, suntem angajaţi în ridicarea unui templu spiritual şi dacă pătrundem bine această idee vom vedea că nu putea fi găsit altceva mai potrivit decât alegerea acestei alegorii sacre ce imprimă întregului sistem un caracter religios”[27].

Masoneria încearcă să răspândească ideea că ordinul acesta este cu mult mai vechi decât Biserica, pentru a arăta că exista un sistem religios capabil să facă lumea mai bună şi să unească pe oameni cu Dumnezeu cu mult înainte de venirea Mântuitorului, astfel încât dumnezeiasca Sa jertfă să pară inutilă si nu prea semnificativă.

„Masoneria învaţă că filozofia sa este capabilă să reformeze lumea şi să remedieze ceea ce creştinii ştiu că sunt efectele păcatului” [28]. |

Deşi învăţătura masonică este neschimbată de la începutul secolului şi pâna astăzi, forurile masonice sunt hotărâte să pună în discuţie, la nivelurile cele ma înalte masonice şi ortodoxe, ridicarea condamnărilor date în anii ’30 asupra franc­masoneriei, de Sinoadele mai multor Biserici Ortodoxe. Despre aceasta se vorbeş­te pe site-ul unui mason român, candidat la funcţia de Mare Maestru al MLNR:

„In 1937, la 12 martie, Biserica Ortodoxă Română, pe fondul unei ascensiuni majore a dreptei radicale [29] în România, a elaborat şi publicat celebrul document de condamnare a masoneriei române, neabolit până astăzi. Acuzaţiile pe care le aducea acest text Ordinului masonic român – anume că: «propagă necredinţa prin concepţia panteist-naturalistă», «consideră pe evrei superiori creştinilor», «vrea sa se substituie creştinismului», «subminează ordinea socială» – sunt total false, dovedind o flagrantă necunoaştere a filozofiei masonice. De când a revenit la viaţă, după 1993, MLNR nu a făcut nici un demers pe lângă Patriarhia Română pentn ridicarea acestei condamnări, privindu-o ca pe o fatalitate cu care nu-ţi rămâne decât să te împaci. Intolerabil! Cum se potriveşte acest statut cu faptul că, de-a lungul vremurilor trecute, atâţia mari ierarhi ai Bisericii române, inclusiv mitropoliţi, au fost masoni; cum se potriveşte acest statut cu faptul că, astăzi, avem atâţia preoţi printre noi, oameni de cea mai bună calitate şi prestigiu? Este o situ­aţie absolut anormală şi descurajantă pentru fraţi, mai ales pentru fraţii-preoţi. Ca Mare Maestru, voi face toate demersurile pentru a obţine ridicarea condamnării din 1937 şi intrarea în normalitate a raportului în cauză” [30].

(va urma)

________________________________________________________________________
[1] „In aceste zile e esenţial să fim în stare să ne protejăm pe noi înşine de influenţa celor cu care venim în contact. Altfel, riscăm să pierdem atât credinţa, cât şi rugăciunea”. Arhim. Sofronie, Rugăciunea – experienţa vieţii veşnice, Ed. Deisis, 1998, p. 59.

[2] Cărţi ce tratează istoria masoneriei au apărut recent la universităţi precum Oxford, Cambridge şi altele. Prin prisma noilor schimbări în interpretarea evenimentelor istorice a aparut o nouă perspectivă prin care se dovedeşte că locul masoneriei nu este deloc unul irelevant. Vezi Steven C. Bullock, „Remapping Masonry”, Eighteenth-Century Studies, voi. 33 (2000), nr. 2, p. 275-279 şi Id., „Initiating the Enlightenment?: Recent Scholarship on European Freemasonry”, Eighteenth-Century Life, voi. 20 (1996), nr. 1, p. 80-92.

[3] Unde au şi ajuns, din nefericire, deşi hotărârile pan-ortodoxe în această privinţă sunt cât se poate de limpezi: cei care fac parte din această organizaţie nu se pot împărtăşi până nu ies din ea. Despre infiltrarea romano-catolicismului vezi mai jos mărturia unui mason. Despre dorinţa „misionară” a fraţilor cunoaştem chiar îndemnul unui mare ocultist şi cabalist, Papus (Gerard Encausse), care spunea într-un discurs la iniţierea Maestrului mason:

„Nou Hiram al Bunei-vestiri sociale … răspândeşte, deci, oriunde, acea lumină pe care ai primit-o; caută în societatea profană inteligenţele libere, inimile curate, spiritele curajoase care, învingând obstacolele, viaţa uşoară şi prejudecăţile, caută o viaţă nouă şi pot fi elementele puternice pentru împrăştierea ideilor masonice” (Papus, Ceea ce trebuie să ştie un Maestru Mason, Ed. Nestor, Centrul Naţional de Studii Francmasonice, Buc, 2006, p. 64).

[4] Articolul se poate accesa online la adresa:

www.cristian-tiberiu-popescu.ro/pdf/RIGORILE_AUTOIMPUSE.pdf , p. 3. Greutatea landmarkurilor constă în faptul că ele sunt pentru masonerie
cam ceea ce sunt dogmele sau canoanele pentru creştinism. Aşadar foarte importante.

[5] Toţi cei care încearcă să spună că în spatele unor evenimente aparent normale se află motivatii ascunse, ostile creştinismului, sunt luaţi în derâdere. Există numeroase cărţi care încă din titlu îşi exprimă poziţia asociind aceste teorii cu paranoia. Un exemplu este şi distingerea cu 4 premii Oscar a filmului A Beautiful mind (O minte sclipitoare) în care personajul principal, care credea într-o conspiraţie, este diagnosticat ca schizofrenic. Acelaşi personaj, un genial mare matematician de la Universitatea Princeton, spune la un moment dat că nu-L are pe Iisus Hristos, fiindca tipul lui de mântuitor are o cu totul altă formă. Scenariul (premiat şi el) a fost scris de evreul Akiva Goldsman, acelaşi care a alcătuit şi adaptarea cinematografică pentru celebrul Cod al lui DaVinci. De menţionat este faptul că o astfel de afirmaţie nu se află în biografia care a stat la baza filmului (Sylvia Nasar, A Beautiful Mind: A Biography of John Forbes Nash, Jr, Simon Schuster, New York, 1998).

[6] Este interesant de remarcat faptul că în învăţătura iudaismului actual, iadul nu există decat ca pedeapsă de maxim 12 luni după care se trece în Rai, iar diavolul nu este nicidecum vrăjmasul lui Dumnezeu, ci un simplu înger bun de care Dumnezeu se foloseşte pentru a ne încerca pe noi. De aceea credem că nu este forţată legătura pe care o vedem între filmele promovate de marile  companii cinematografice, cu ale lor izvoare iudaice (vezi mai jos, p. MGM), şi această invatatură contrară adevărului în care toate şi întotdeauna se termină cu bine. Actualul iudaism sustine vechea erezie a apocatastazei, ce atrage din ce în ce mai multe suflete. Negând existenţa unui păcat originar, şi în consecinţă a unui Mântuitor de acest păcat, iudaismul consideră că „omul se poate răscumpăra singur prin căinţă” şi aici „izbăvirea depinde de buna conduită”.

[7] Astfel unii învăţaţi, ferindu-se de extrema „conspiraţionistă”, au căzut în extrema „ne­vinovăţiei” în care consideră masoneria numai „un alt club social, o organizaţie Rotariană slabă intelectual, ce întreţine şi promovează reţele de afaceri şi o sociabilitate amiabilă” (Steven C. Bullock, „Initiating the Enlightenment?: Recent Scholarship on European Freemasonry”, Eighteenth-Century Life, vol. 20 (1996), nr. 1, p. 80).

[8] Vezi studiul unui cunoscut cercetător al fenomenului conspiraţionist, dar care, din nefe­ricire, abordează aceste chestiuni dintr-o perspectivă seculară şi deci incompletă: Pierre-Andre Taguieff, Iluminaţii. Esoterism, teoria conspiraţiei, extremism, trad. de Cristina Săvoiu, Ed. Rao, Buc, 2007, p. 130.

[9] A. Soljeniţîn, Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie, vol. 1, trad. De Vasile Savin, Ed. Univers, Buc, 2004, p. 442.

[10] Că descreştinarea a pornit chiar din rândul creştinilor este un fapt demonstrat deja. Nemulţumiţi de propriul creştinism fără viaţă, teologii occidentali au căutat „îmbunătăţirea” lui prin tot felul de metode omeneşti. Secularizarea este lucrarea creştinilor ne-ortodocşi ajutaţi de necreştini. Vezi Dale K. van Kley, „Christianity as casualty and chrysalis of modernity: the problem of dechristianization in the French Revolution”, The American Historical Review, vol. 108 (oct. 2003), nr. 4, pp. 1081-1104.

[11] „Tomosul Sinodului constantinopolitan din 1285″, trad. de Arhid. Prof. dr. Ioan I. Ică jr., Studii Teologice 2 (2006), nr. 3, p. 120.

[12] „Potrivit principiilor Marelui Inchizitor, organizaţii internaţionale ca Naţiunile Unite trebuie să primească un conducător spiritual şi un conţinut pseudo-religios” (Ierom. Damaschin, Viata si lucrările…, p. 178). In acest sens, poate că nu este nesemnificativ faptul că liderul acestei organizaţii nu este numit preşedinte, ci secretar general.

[13] Vezi mai pe larg despre această colecţie, la cap. Toleranţa şi evoluţionismul.

[14] Esther Benbassa, Jean-Christophe Attias, Evreul şi celălalt, trad. de Andreea Vlădescu, EST – Samuel Tastet Editeur, Buc, 2005, p. 39.

[15] Vezi    la:    http://www.cotidianul.ro/evreii_au_descoperit_un_mesia_inainte_de_isus-50981.html.

[16] Cristina Pâiuşan; Radu Ciuceanu, BOR sub regimul comunist, 1945-1958, vol. 1, INST. Buc, 2001, p. 52.

[17] Bertram D. Wolfe, Three Who Made a Revolution, Beacon Press, Boston, 1955, p. 25. Scopul conspiraţiei acestei Societăţi era „răsturnarea autocraţiei, executarea ţarului şi a tuturor membrilor familiei imperiale, preluarea puterii” (Ibid.), lucruri ce aveau să se întâmple in Rusia, din nefericire, în mai puţin de 100 de ani.

„Aceşti tineri radicalişti au aşteptat, visând, plănuind, complotând în societăţile lor secrete şi ligile masonice, sperând ca moartea să aduca o schimbare a autocraţilor, sau pentru o revoluţie de palat”. (Ibid.)

[18] A. SOLJENIŢÎN, Două secole împreună. Evreii şi ruşii înainte de revoluţie, vol. 1, 2004.

[19] Vezi lucrarea lui Joseph de Maistre, Memoire au Duc de Brunswick, la: www.hyssopus.org/cms/files/M%C3%A9moireauDucdeBrunswick.pdf, p. 20.

[20] Spunea politicianul mason, Alexandru Vaida-Voevod, în 1919. La Horia Nestores Bălceşti, Francmasoneria din România. Eseu istoric, Centrul Naţional de Studii Francmasoni Buc, 2005, p. 18.

[21] Arhim. Sofronie spunea despre acest loc că poate fi comparat cu subconştientul despre care vorbesc psihanaliştii şi care, prin meşteşugul de tămăduire al Bisericii Ortodoxe, poate fi curăţit cu totul prin harul Duhului Sfânt. Arhim. Sofronie, Viaţa şi învăţătura…, p. 153.

[22] Isihast anonim, Vedere duhovnicească, trad. de Pr. C. Coman, Ed. Bizantină, Buc, 1999 p. 70, 72. Dacă Eliade spunea că „tehnica psihanalitică a inaugurat un nou tip de descensus ad infernos” (vezi Mefistofel şi Androginul) aici avem un exemplu de „psihologie abisală” pe care Biserica Ortodoxă o cunoaşte încă de la întemeiere şi de aceea noile cercetări nu fac decât sa confirme ceea ce creştinii ştiu de mult.

[23] Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Ed. Cartea Ortodoxă, p. 364; Gheron Iosif, Mărturii din viaţa monahală, Editura Bizantină, 2003, p. 255; K. Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, Ed. Bunavestire, 1999, p. 214; Ne vorbeşte Părintele Filothei Zervakos, Ed. Cartea Ortodoxă, 2007, p. 246; R. Betts, V. Marcenko, Ierarhul Theofan al Poltavei, Ed. Sofia. 2006, p. 110; Arhim. Arsenie Papacioc, Singur Ortodoxia, Constanţa, 2005, p. 56; Costion Nicolescu, Teologul in cetate. Pr. Staniloae şi aria politicii, Ed. Christiana, 2003, p. 29; G. Florovsky, Ways of russian theology (cap. Russian freemasonry); Mitrop. Irineu Mihălcescu, Teologia luptătoare, Episcopiei Romanului şi Huşilor, 1994 şi articolele şi interviurile sale din revistele teologice ale vremii. Vezi o analiză a lor la Pr. Ioan Vicovan, Ioan Irineu Mihălcescu. „Apostol al teologiei româneşti”, Ed. Trinitas, 2004, voi. 1, p. 501-518.

[24]> . Excomunicare vine din latină şi nu înseamnă decât excluderea firească de la împărtăşanie (communio) a celor care nu mai mărturisesc credinţa Bisericii.

[25] Timothy (Episcopul Kallistos) Ware, The Orthodox Church, 2nd Edition, Penguin Books, London, 1993, p. 116 (trad. rom. p. 120). Cum poate fi compatibil creştinismul cu masoneria cand auzim asemenea constatări precum aceasta spusă de un Mare Maestru evreu, Marcel Schapira: „Dan Dragomirescu (s-a sinucis), Alexandru Melinte (s-a sinucis), buni masoni” (Ilustri Francmasoni ai României, p. 33).

[26] Mircea Eliade, „Mentalitatea francmasonică“, în Oceanografie, Ed. Roza Vânturilor, Buc., 1990, p. 120. M. Eliade a arătat dezastruoasele consecinţe ale masoneriei şi în cartea sa Salazar şi revoluţia din Portugalia, apărută într-o ediţie nouă în Jurnal portughez şi alte scrieri, vol. II, trad. de Mihai Zamfir, Ed. Humanitas, Buc, 2006. Iar Rene Guenon a arătat în scrierile sale falsitatea credinţei masonilor că ar fi „de mii de ani” posesorii unei tradiţii iniţiatice veritabile. Vezi: Le Theosophisme – Histoire d’une pseudo-religion, 1921; Etudes sur la Francmasonerie et le Compagnonnage, 1964.

[27] Edward F. Willoughby, „Freemasonry”, în Macmillan’s Magazine, vol. 38, (mai-oct. 1878), p. 126.

[28] Dan Walters, „The Ecumenical Religion of Masonry”, Truth Magazine 29 (1985), nr. 5, p. 132.

[29] Această interpretare ce încearcă să reducă motivele condamnării la ideologia „dreptei” este cu totul insuficientă şi neinformată. Condamnarea masoneriei a fost făcută de creştini înca din secolele anterioare, fiind bazată pe motive teologice şi de aceea ea este în vigoare şi astăzi, pentru aceleaşi motive teologice.

[30] Vezi Programul de guvernare, p. 12, aflat la: www.cristian-tiberiu-popescu.ro/. Pagina accesată în nov. 2006. Acum site-ul nu mai există fiindcă a fost doar unul de campanie electorală, dar fotografiile şi textele se află în posesia noastră.

Legaturi: