Parintele Sofronie despre PATIMA STAPANIRII SI A INJOSIRII CELORLATI

… si aceasta este prapad pentru om

“(…) Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor nou veniţi că nu în cantitatea cunoştinţelor stă puterea mântuirii, ci în chipul vieţii: aspectul, nu gnostic, ci etic al vieţii noastre – iată ce ne mântuieşte. Mântuieşte acea dragoste pe care ne-a poruncit-o Domnul atunci, când la Cina cea de Taină a spus: Să vă iubiţi unul pe altul. Aceasta nu înseamnă că noi suntem împotriva oricăror cunoştinţe. Dimpotrivă, porunca lui Dumnezeu ne îndatorează a „căuta” şi a deţine deplinătatea cunoaşterii – acea deplinătate care este însuşi Domnul.Cu toate acestea, chiar dacă ne-ar fi cunoaşterea absolută, totuşi nu în ea constă mântuirea, ci în chipul vieţuirii. Voi aţi observat deja că eu nu am rânduială cronologică în discuţiile mele cu voi, în ce priveşte anume subiecte mai înainte hotărâte, aşa cum se obişnuieşte în şcolile teologice. Dar aşa curge viaţa.

Şi iată astăzi vreau să spun fraţilor şi surorilor că deşi noi împărţim truda în fizică şi intelectuală, totuşi unimea şi mântuirea vin numai prin dragoste.

Şi cât de amar îmi este să observ că în noi trăieşte o cumplită înclinaţie către dominare şi către întâietate, către faptul de a vedea pe celălalt mai prejos – şi aceasta este prăpăd pentru om. Adesea întâlnim situaţia unde oamenii în exterior sunt plini de informaţie în tot felul de domenii ale cunoaşterii, dar lăuntric nu au învăţat să iubească.

În cartea mea despre Stareţul Siluan, la sfârşitul descrierii vieţii sale adaug cuvântul lui cel de pe urmă. Eu i-am zis:

– Îmi pare rău că sunt tot mereu bolnav şi că nu am mai multă vreme să dau teologiei.

Cu blândeţea şi liniştea lui caracteristică, el m-a întrebat:

– Şi socotiţi aceasta a fi ceva mare?

Eu mă purtam cu el ca ştiind că era cel mai înalt dar al bunăvoirii lui Dumnezeu către mine. Şi, fireşte, nu am putut răspunde la întrebarea lui.

După un moment de tăcere, îmi zice:

– Mare, este un singur lucru: a se smeri, a înfrânge mândria care împiedică a iubi.

(…)”

***

Care este tragedia?

“(…) Şcolile noastre sânt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi a intereselor pământeşti. Din pricina pierderii credinţei părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline – chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să trăiască pe Dumnezeu în chip logic.Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire. (…)

(…) Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sânt în stare şi copiii – iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicicum şi pe nimeni nu mântuie, şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot – tot mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri: Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Descoperire. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: Ca voi să ştiţi acestea, şi să nu vă înşelaţi, şi să nu rătăciţi.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi…” Astfel, „Tatal nostru” este adevarata noastra Patrologie!”

***

Cei stapaniti de patima puterii intuneca chipul lui Dumnezeu in ei insisi

” (…) Rugaciunea cere experienta unei libertati duhovnicesti pe care majoritatea oamenilor o ignora. Primul semn de emancipare e renuntarea la a ne impune vointa asupra celorlalti. Cel de-al doilea, e o eliberare launtrica de sub puterea pe care ceilalti o au asupra noastra. Infranarea dorintei de a domina e o etapa extrem de importanta, urmata indeaproape de neplacerea de a-l constrange pe fratele nostru. Omul e facut dupa chipul lui Dumnezeu, Care e smerit si in acelasi timp liber. De aceea, e firesc si normal ca el sa fie dupa asemanarea Creatorului sau – ca el sa se retina de la exercitarea vreunui control asupra celorlalti, fiind el insusi liber si independent in virtutea prezentei Duhului Sfant inuntrul sau.

Cei stapaniti de patima puterii intuneca chipul lui Dumnezeu in ei insisi. Lumina adevaratei vieti se indeparteaza, lasand un gol chinuitor, plictiseala sacaitoare. Viata e lipsita de semnificatie. Atunci cand prin prezenta Sa blanda in sufletul nostru, Duhul Sfant ne face in stare sa ne stapanim patimile, ne dam seama ca faptul de a privi de sus in jos la ceilalti e potrivnic duhului iubirii. Si daca dragoste nu am, orice altceva – chiar si darul profetiei, al intelegerii tuturor tainelor sau al facerii de minuni – nu este de niciun folos(cf. I Corinteni 13, 1-3).

Libertatea spirituala e un har sublim. Fara ea nu exista mantuire – o mantuire revelata noua ca indumnezeire a omului, ca asimilare de catre om a formei divine a existentei.

Este esential ca omul sa se hotarasca prin propria sa vointa libera pentru toata vesnicia. Singura adevarata calauza in lupta pentru a indeplini aceasta negraita si inalta chemare e porunca lui Hristos. Creatia toata suspina si geme in lanturile stricaciunii, asteptand eliberarea care-i va veni prin “descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (cf. Romani 8, 19-23). E trist sa vedem ca abia daca mai exista cineva care sa stie in ce anume consta libertatea autentica, dumnezeieste imparateasca a “fiilor lui Dumnezeu (…)“

***

Slujire sau stapanire?

• Viata in lume este intemeiata pe forta si violenta. Scopul crestinului este invers. Forta nu apartine de viata vesnica. Nici un act impus prin forta nu ne poate mantui.
• Eu nu am venit pentru a impune voia mea altuia, ci, dupa exemplul lui Hristos, pentru a-l sluji. Incercati sa procedati astfel, si veti vedea ca harul lui Dumnezeu va fi cu voi. Apoi, adoptati aceasta atitudine in fiecare moment al vietii voastre. Daca nu vom invata sensul slujirii aproapelui, viata noastra va fi inutila. Daca vrem sa ne reinnoim firea, sa devenim asemenea lui Dumnezeu, trebuie ca dorinta de a-i sluji aproapelui sa ne domine viata.
• Slujirea aproapelui are o putere mantuitoare infinit mai mare decat oricare teorie teologica.
• Cum putem sa-L cunoastem pe Dumnezeu asa cum este? Hristos ne arata calea, rugandu-ne sa traim in sfintenie ca sa nu vatamam pe aproapele, sa preferam pe altii noua insine, sa nu luptam pentru a-i domina.
• Pentru ca ceilalti sa traiasca, noi trebuie sa murim noua insine. Hristos a spus: Sa nu va fie frica ca va veti perde sufletul in aceasta slujire. Cel care slujeste aproapelui isi castiga sufletul pentru viata vesnica.
• Care este arma vrajmasului impotriva mantuirii noastre? Invidia. In Evanghelie, Pilat stie ca evreii vor sa-L omoare pe Hristos din invidie. Invidia este cea mai mare putere a vrajmasului. Iata de ce trebuie, inainte de toate, sa evitam gandul de invidie. Invidia este caracteristica tuturor oamenilor, independent de situatia lor sociala. Intr-adevar, mereu e cineva mai puternic decat noi. Mereu, ceilalti au ceva ce ne-ar place sa avem. Din invidie ii respingem pe altii, si, pentru Dumnezeu, viata noastra devine, intr-adevar, ca o imagine obscura si intunecata.
• Prin slujire, si nu prin stapanire, devenim asemenea Domnului. Hristos a aratat calea in timpul Cinei celei de Taina. El era Domnul si spala picioarele ucenicilor Sai.