PARINTELE AMFILOHIE DE LA DIACONESTI: Ce inseamna si cum se dobandesc curajul NE-LUMESC si demnitatea CRESTINA?

[…]

– Preacuvioase Părinte, cred că sînteţi de acord că Hristos ne este nu numai un model de iubire, ci şi de bărbăţie, în acest sens, cred că ar fi interesant să le reamintim cititorilor noştri cîteva exemple din Sfînta Scriptură.

– Desigur, dar mai întîi aş vrea să precizez că „ne-teama” la care îndeamnă mereu Mîntuitorul are alt izvor şi alt înţeles decît bărbăţia în planul lumesc. Adevăratul creştin nu trebuie să se teamă de nimeni şi de nimic, ci doar de Dumnezeu, după spusa Domnului:

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceea n-au ce să mai facă. Vă voi arăta de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în gheena; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi” (Luca 12,4-5).

Apoi să mai ştim că puterea curajului vine în sufletul credinciosului de la Harul şi Adevărul aduse pe pămînt de Fiul lui Dumnezeu întrupat, Care a biruit moartea şi pe diavolul şi Care după învierea Sa le-a spus ucenicilor Săi, pe muntele din Galileea: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pămînt” (Matei 28,18). Deci curajul creştin se dobîndeşte prin dreapta-credinţă şi dreapta-trăire. Adică prin împlinirea poruncilor evanghelice, iar nu prin exerciţii militare, sportive, de tip yoga sau altcumva.

– Nu întîmplător am dorit să facem acest apel la Biblie. Există în lumea noastră ortodoxă tendinţa de a abandona orice demnitate şi orice datorie sub cuvîntul smereniei. Răspunsurile creştinilor români la multe din provocările veacului fie sînt slabe, fie lipsesc, iar slăbiciunea sau laşitatea sînt motivate prin smerenie. De ce credeţi că se întîmplă astfel?

Tocmai pentru că nu se cunoaşte valoarea smereniei. Auziţi ce spun Sfinţii Părinţi: „De-ar avea omul toate virtuţile, dar este lipsit de smerenie, nu se mîntuieşte. Pe cînd singură smerenia îl poate mîntui”. Vorbim de adevărata smerenie, la care se ajunge prin sacrificiul voii proprii, nevoinţe aspre, răbdarea necazurilor, lacrimi şi osteneli, cu scopul curăţirii de păcate şi al unirii cu Hristos. Purtarea Crucii este demnitatea creştinului. Cit pătimeşte pentru credinţă, atîta preţuieşte. Apoi, un popor, ca şi un om, cu cît este mai persecutat şi încercat, cu atît devine mai smerit. Şi cu cît e mai smerit, cu atît este mai preţuit de Dumnezeu. Mă gîndesc la neamul nostru românesc: să rămînă statornic în dreapta-credinţă după două mii de ani de încercări, ce vreţi demnitate mai mare? Numai să nu se confunde smerenia cu altceva.

[…]

– Mărturisirea credinţei se face numai prin rugăciune ori trebuie să avem şi alte atitudini?

– In primul rînd trebuie să nu uităm că mărturisirea credinţei este o condiţie a mîntuirii. Mîntuitorul avertizează categoric:

„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pentru el înaintea îngerilor lui Dumnezeu. Iar cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, lepădat va fi înaintea îngerilor lui Dumnezeu” [Luca 12, 8-9].

Trebuie mărturisit Adevărul chiar cu preţul vieţii. Mă refer la tot ce învaţă Biserica, nu doar la o parte din Evanghelii. Nu contează că se supără unii sau că se deranjează alţii. Ortodoxia trebuie păstrată intactă. Chiar dacă sîntem stăpîniţi de patimi, trebuie să mărturisim. Aţi întrebat mai devreme de răspunsurile creştinilor la provocările veacului. Păi, dacă e atacată credinţa, ferească Dumnezeu să arătăm slăbiciune ori laşitate! Trebuie să ne facem sabie şi să devenim ca focul! Pentru asta nu mai trebuie binecuvîntare.

– Ce model de rectitudine, asemeni lui Hristos, vă vine prima dată in minte, dintre preoţii contemporani nouă?

– Cei care au făcut puşcărie pentru credinţă. Ei sînt onoarea Bisericii noastre şi purtătorii de duh apostolic pînă la noi. Cuvîntul lor este cu putere şi ca un clopot de înviere pentru neamul nostru românesc. Să învăţăm de la ei preţul cu care trebuie păstrată nestinsă flacăra credinţei şi să le cerem binecuvîntarea pentru vremurile care vin.

– Ce valoare are onoarea in creştinism? Ne putem lipsi de ea în temeiul sau beneficiul credinţei? Adică putem suferi dezonoarea cu gîndul că, dacă ne-am apăra-o, am ieşi din canoane sau ne-am dovedi mai puţin răbdători şi smeriţi, deci şi mai necredincioşi?

– Pot să vă spun că în afară de creştinism nu are nici o valoare. Sfintul Apostol Pavel ne lămureşte în această privinţă cînd zice: „Fie mie a nu mă lăuda decît în Crucea Domnului”. Onoarea omului, în creştinism, se măsoară pe cruce. Iar cea mai mare dezonoare pentru un creştin este lepădarea crucii. Daca ne gandim la „moartea de ocară” pe care a primit-o Mîntuitorul pentru noi, înţelegem cum stau lucrurile şi cu dezonoarea de la oameni.

– Este onoarea neapărat opusă dragostei? Adică trebuie să fii mai rece fată de semenul tău ca să-ţi poţi apăra onoarea, să nu primeşti umilirea?

– Sînt noţiuni distincte, nu opuse. Chiar în strînsă legătură. De exemplu, noi avem onoarea de a fi răscumpăraţi cu sînge dumnezeiesc. Sau onoarea de a fi făcuţi după chipul lui Dumnezeu. Sau de a-L vedea pe Dumnezeu prin întruparea Fiului Său. In toate aceste cazuri se observă o mare unitate între onoare şi dragoste. In perspectiva lumească, însă, raportul se poate schimba. Onoarea se poate transforma orgoliu şi iubirea în patimă.

– Trebuie să ai curaj ca să-ţi aperi onoarea. Dar omului recent pare că cel mai mult îi lipseşte curajul. Un Părinte spunea la o predică: în Biblie se găseşte îndemnul „nu te teme” de 365 de ori, pe numărate. Deci Hristos ne cere să fim curajoşi. Nu cumva sîntem laşi pentru că ne lipseşte credinţa? Şi dacă e aşa, nu cumva a cultiva onoarea este un fel de a-ţi dovedi credinţa?

– Observăm că îndemnul biblic nu este nici măcar o dată „fiţi curajoşi”, ci numai „nu te teme” sau „nu vă temeţi”, aspect nu lipsit de importanţă. Ne grăieşte astfel Cel ce cu iubirea Sa a făcut toate şi cu puterea Sa le cîrmuieşte. Ne cere, cu alte cuvinte, să avem încredere în Providenţa Sa, în modul cum ne poartă El de grijă. Nu trebuie să ne temem aşadar de nimeni şi de nimic, deoarece toate se fac cu îngăduinţa lui Dumnezeu.

„Nu te teme” înseamnă „ai încredere în Mine” sau „lasă-te în voia Mea”. Şi făcînd aşa, vom primi o putere de a nu ne teme, ca rod al credinţei şi al ascultării.

In consecinţă, laşitatea apare ca urmare a lipsei de credinţă sau a ascultării de Dumnezeu. Iar cultivarea credinţei şi a ascultării de Dumnezeu ne aduce onoarea de fii ai lui Dumnezeu după har.

– Cum ar trebui să-şi apere un creştin onoarea? Ne puteţi da şi anumite circumstanţe? Dacă, de pildă, eşti agresat, înjurat, înşelat, cum trebuie să reacţionezi? Onoarea poate fi păstrată şi prin tăcere?

[Raspunsul, si interviul integral… in revista (nu avem ingaduinta publicarii integrale pe internet, deocamdata)]

(aparut in revista ROST, nr. 104-105, decembrie 2011 – ianuarie 2012)

Legaturi: