Predicile Sfantului Inochentie al Penzei la Rusalii: DUHUL SFANT – SINGURA PUTERE SI SINGURA BOGATIE ADEVARATA A OMULUI. Lupta cu duhurile rautatii

Cuvant in ziua Pogorarii Sfantului Duh

(despre lucrarile Duhului Dumnezeiesc si despre lucrarile duhului vrajmasesc)

In aceasta zi, dupa marturia Scripturii, s-a auzit in Ierusalim un zgomot neasteptat, asemenea unei suflari de vifor, care s-a pogorat din ceruri asupra unui foisor, in care s-a vazut foc odihnind asupra capetelor unor oameni aseme­nea noua fara sa-i arda. Aceasta intamplare ne­obisnuita a atras poporul vietuitor in Ierusalim, care, adunandu-se, a auzit – ce uimire! – niste galileeni dispretuiti vorbind in felurite limbi. Ce sa se fi intamplat cu ei? Dupa aceea si-au amintit cuvintele lui Dumnezeu care au fost graite prin Ioil: voi varsa din Duhul Meu peste tot trupul (Ioil 2, 28). S-au inspaimantat toti, s-au nedume­rit, spunandu-si unul altuia: Ce va sa fie aceasta?, iar unii ocarau si, aratand spre Apostoli, ziceau: „Sunt beti!” (v. Fapte 2,13).

Ascultatorule! In aceasta zi noi nu am auzit zgomot neasteptat, asemenea unei suflari de vi­for, nu am vazut foc pogorandu-se din cer, insa ne-am adunat in foisorul acesta, care ne da mar­turie despre intamplarea adevarata pe care au auzit-o si au vazut-o ierusalimitenii. Totodata, auzim ca Duhul Sfant S-a pogorat cu adevarat asupra Apostolilor, iar prin ei – asupra noastra, a tuturor crestinilor de mai tarziu. Acest Duh ii cuprinde pe toti si umple totul cu Sine, fiindca in El traim si ne miscam si suntem (Fapte 17,28). Cre­deti, ascultatorilor, ca in Duhul Sfant traim, ca in El ne miscam si suntem? Nu este loc unde sa ne putem ascunde de El; nu este miscare care sa ai­ba loc fara El; viata, fiintarea si puterile fiecarei fiinte depind de El.

Oricum, este si mai ingrozitor daca cei ce fac placul trupului sau respira suflarea stricatoare a lumii isi continua linistiti placerile, fie incredintandu-se pe ei insisi ca milostivirea dumne­zeiasca covarseste toate faradelegile lor, fie, neavand griji din pricina imprastierii, nu iau aminte la nici un lucru dumnezeiesc, fie isi inchipuie ca Dumnezeu, Duhul ce umple toate, umple si ini­mile lor. Nu, ascultatorule, in ei nu este Duhul lui Dumnezeu! Inima lor este plina de duh, in­sa de duh potrivnic lui Dumnezeu, cum ne in­vata Sfantul Cuvantator de Dumnezeu: Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu (I In 4,1).

Exista duhuri rele, care insufla tot ce este po­trivnic Duhului Celui Bun. Ele inseteaza de pier­zarea noastra – nu atat de cea a trupului, cat de cea sufleteasca, arunca sortii intre ele pentru su­fletul nostru, cum sa-l piarda mai lesne: Cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu (I In 4,1).

Ne aflam in trup, care ne impiedica sa intele­gem limpede toate cele duhovnicesti. Pana si cea mai subtila conceptie despre duh la care se poa­te inalta singura intelegerea omeneasca e doar o presupunere. Daca lumina Cereasca nu ne-ar fi luminat inimile intunecate, trupul cel grosolan ar fi orbit pana acum ochii mintii noastre si poa­te ca nu ne-ar fi ingaduit nici macar sa facem pre­supuneri despre cele duhovnicesti. Acum, duhul nostru este ascuns de trup, departat de simturi, insa lucrarile lui sunt simtite chiar si de intelege­rea slaba. Am zis ca lucrarile duhului sunt sim­tite de intelegere, fiindca trupul nu poate sim­ti nici un lucru duhovnicesc. Duhul lucreaza cel mai usor tot asupra duhului. Iubitilor! Nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile (I In 4, 1). Crestinilor! Fiecare dintre voi are duh rational si liber, si asupra fiecaruia pot lucra duhurile vraj­mase: deosebiti-le!

Prin cuvantul „duh” nu se intelege aici nimic altceva decat o putere care atrage vointa noastra de partea sa si inrobeste ratiunea noastra.

Ascultati cu luare-aminte omul vostru laun­tric: veti auzi cuvinte care va vor atrage pe felu­rite cai. Trupul, acest nedespartit tovaras de vor­ba al nostru, ne insufla cu vorbe placute rasfatul, lumea inselatoare – desertaciunea, duhul rauta­tii – tot ce e crud si pierzator.

Trupul se osteneste neobosit sa incurce duhul liber in laturile sale scarbavnice. Zi de zi, aproa­pe ceas de ceas ne insufla: „Mancarea pe care o mancam nu este gustoasa, nu este hranitoare. Trebuie s-o schimbam, s-o indulcim ori sa bem ceva la ea ca sa prindem puteri, si nu trebuie sa bem mereu acelasi lucru. Alege ceea ce poate alunga plictiseala, imprastia uratul. Somnul este prea scurt, trebuie sa mai adaugi cateva ceasuri, iar ca sa-ti fie mai usor odihneste-te pe pat moa­le”. Iata ce ne indeamna trupul! Cand intra in inimile noastre asemenea ganduri, sa stiti ca ele sunt toate odrasle ale trupului.

Va aduceti aminte, ascultatorilor, ca trupul si sangele nu vor mosteni Imparatia lui Dumnezeu (I Cor. 15,50)? Cugetarile trupului trebuie curmate chiar de la inceput. De fiecare data cand duhul acesta lingusitor ne sopteste cu viclenie, trebuie alungat cu cuvintele invatatorului Ceresc: Mergi inapoia mea, satano, ca nu cugeti cele ale lui Dumne­zeu! (Mt. 16, 23).

Daca ratiunea noastra se va incorda insa si va birui navalirile trupului, se va grabi sa se infati­seze cel mai puternic si mai primejdios vrajmas: lumea inselatoare. „Ce sa fac, vorbim cu noi insi­ne, nu pot eu sa schimb obiceiurile pe care le au aproape toti oamenii! Slava desarta este acum o patima pe care putini o osandesc; lacomia castigului a pus stapanire pe inimile tuturor pentru a pastra «buna cuviinta» de acum in imbracamin­te, la ospete, in adunari. Asa si trebuie; si eu pot sa capat intaietate fata de cei mai prejos de mine, si eu pot sa iau cu stralucirea mea ochii multora; sa fiu laudat si eu, sa imi fie inaltat in slavi nu­mele“. Sub o asemenea infatisare atragatoare lu­mea desarta infatiseaza mintii noastre multe lu­cruri de acest fel!

Iubitilor! Eu va voi spune cu vorbele Aposto­lului: nu credeti acestui duh (v. I In 4, 1) – dar poate ca multi dintre voi, ascultatorilor, vor soco­ti invatatura aceasta nepotrivita vremii de acum; cuvintele acestea sunt doar cuvinte, care nu fac decat sa loveasca aerul si sa se piarda in el. Cres­tinilor, fii ai Bisericii! Catre voi indraznesc sa indreptez cuvintele mele. Crestinilor! Hristos, Ca­re Si-a varsat sangele pentru noi, ne sfatuieste lu­crul acesta, dandu-ne pilda de dispretuire a tot ce este desert. Cand I-au fost aratate Acestui in­vatator si Prieten al nostru toate imparatiile lu­mii si toata slava ei, si I s-a fagaduit ca toate aces­tea Ii vor fi date in stapanire, El i-a grait ispitito­rului: sa nu ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau, iar apoi: piei, satano, caci scris este: „Domnului Dum­nezeului tau sa I te inchini si numai Lui sa-I slujesti”! (Mt. 4,10). Lumea exista pentru a ne sluji, ni s-a poruncit sa domnim asupra ei – si atunci cum de vrea ea, care ne este sluga, sa domneas­ca asupra noastra? Sa lepadam de la inceput, ascultatorilor, gandurile la desertaciune cu care ne satura lumea, zicand: „Satana! Nu Il vei ispiti pe Domnul tau, ci Ii vei sluji!”

Trupul si lumea, pe care trebuie sa le biruim, se apropie deseori atat de mult de duhul nostru si-l inrobesc atat de tare, incat nu ne mai dam seama daca vrajmasul este cel ce ne sageteaza sau este ceva de la firea noastra. De vreme ce lupta du­hovniceasca impotriva vrajmasilor nu inceteaza si acestia pe ceas ce trece se inarmeaza impotri­va noastra cu si mai mari stradanii, acestia pot fi numiti ingeri ai stapanitorului intunericului, ca­re, daca slugile sale slabesc, se scoala cu putere si navaleste el insusi. Apostolul Pavel i-a instiintat pe crestini ca lupta lor este impotriva incepatoriilor, impotriva stapaniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhu­rilor rautatii, care sunt sub ceruri (v. Efes. 6, 12) – lupta launtrica, nevazuta, insa cea mai primej­dioasa. In ea moare nu numai trupul, ci si sufle­tul – si cat de usor ne biruieste duhul acesta!

El a biruit deja si triumfa daca se vad in noi manie, invidie si ura. Biruinta lui este deosebit de mare atunci cand ne razbunam nu numai pentru jignirile vadite, ci si pentru ceea ce doar dupa anumite semne ni se pare noua a fi jignire. Toate acestea sunt o mare si glorioasa biruinta a duhului rautatii asupra omului.

Duhul rautatii, ce inseteaza de pieirea noastra, nu se satura insa nici cu atat; pentru el nu este de ajuns supunerea robilor credinciosi ai trupului si ai lumii, nu se multumeste nici sa se lupte el impotriva noastra, ci, ca sa aiba mai iute spor, ca sa fie mai multi cei ce pier, intrebuinteaza ca unealta a sa oameni care, prin mintea si darurile lor, sunt deosebit de potriviti pentru a lucra asa cum cere rautatea. Cercetand amanuntit lucra­rile mintilor mari ale acestui veac, si noi trebu­ie sa ne temem. Ascultatorilor! Oare nu despre vremurile noastre s-a zis: in vremurile cele de apoi unii se vor departa de la credinta, luand aminte la duhurile cele inselatoare si la invataturile demonilor? (I Tim. 4,1) Ca inger al intunericului ce se pre­face inger al luminii, duhul cel mincinos vanea­za lipsa noastra de experienta duhovniceasca, pe nebagate de seama, cu reguli excelente, subtile, inalte. Invatatura lui pare dumnezeiasca – ata­ta doar ca nu este intemeiata pe voia lui Dum­nezeu. Semnul dupa care putem recunoaste fara gres acest duh este acela ca el descopera lucruri noi, despre care Revelatia dumnezeiasca nu spu­ne nimic, se straduie sa explice cele nepatrunse cu mintea. Orice duh care nu este al lui Dumne­zeu este al lui Antihrist.

Duhul lui Dumnezeu sufla in pofida duhului rautatii, al lumii si al trupului. Atunci cand ne gandim sa ne istovim trupul pentru ca mintea sa lucreze mai lesne, gandurile acestea nu-s ale noastre, ci sta de vorba cu noi Dumnezeu, sufla asupra noastra Duhul Sfant – nu pentru ca noi am fi in stare sa gandim singuri vreun lucru bun (v. II Cor. 3, 5), ci pentru ca Dumnezeu lucrea­za in voi si a voi, si a faptui, dupa a Sa bunavoire (v. Filip. 2, 13). Noua ne-a ramas doar sa nu ne im­potrivim puterii si imboldului Duhului Atotbun. Acesta naste si gandurile, si dorinta cuvenite, da si puterea de a incaleca peste aspida si vasilisc, de a calca peste leu si peste balaurul iadului (v. Ps. 90,13). Toate le lucreaza Unul si Acelasi Duh, impartindu-le cu stapanirea Sa spre folosul nos­tru: cui voieste, ii da cuvantul intelepciunii, cu­vantul cunostintei, altuia ii da credinta, altuia ii da harul tamaduirilor, altuia – faceri de minuni, altuia – prorocie, altuia – deosebirea duhurilor, altuia – feluri de limbi, iar altuia – talmacirea limbilor (v. I Cor. 12, 10). Toate le face Unul si Acelasi Duh.

Inimile curate, care s-au invrednicit de o ase­menea suflare tainica a Dumnezeiescului Duh, sunt o minune in ochii trupului si ai lumii. Apos­tolul Petru, un pescar simplu, cu puterea lui Dumnezeu ii vindeca pe bolnavi si invie mortii. Stefan, murind sub mormanul de pietre, dar in­tarit fiind de Duhul Sfant, se roaga pentru cei ce aruncau in el: Doamne, nu le socoti lor pacatul aces­ta! (Fapte 7, 60). Pavel, care prigonea Biserica, dar mai apoi a fost insuflat de Sus, se bucura in lacrimi, in rani, in furtuna pe mare, in inchisoa­re, in patimiri. Ce puteri, ce taina, cate minuni in lucrarile Dumnezeiescului Duh!

Care din noi, ascultatorilor, nu ar dori sa se in­vredniceasca de adumbrirea cereasca? Toti vrem ca Duhul lui Dumnezeu sa lucreze in noi, insa ne temem, totodata, sa ne necajim trupul – sa ne despartim de placerile lumii. Credem in tot ce este dumnezeiesc, dar daca ne uitam la la felul cum traim, nu credem de fapt in nimic. Deose­bim lumina de intuneric, Duhul Bun de duhul cel rau, insa ne aducem jertfa celui din urma.

Mangaietorule Bune! In aceasta clipa Tu sufli asupra capetelor noastre, vezi inimile noastre necurate si orbirea noastra dezgustatoare. Apropie-Te de noi, Duhule Sfinte! Cu lumina Ta sau cu focul Tau, numai invata-ne sa Te cunoastem si sa-Ţi jertfim totul! Vino, Doamne! Vino si Te sa­lasluieste intru noi.

Ascultatorule! El va veni da­ca vom inceta sa ne impotrivim Lui. Amin.

Cuvant in ziua Pogorarii Sfantului Duh

(Duhul Sfant zideste tot ce e pe pamant)

Trimite-vei Duhul Tau, si se vor zidi, si vei in­noi fata pamantului (Ps. 103, 31). In ziua aceasta, ascultatorule, Duhul Sfant S-a odihnit asupra Apostolilor in chipul limbilor de foc, nu numai ca ei sa vorbeasca in felurite limbi sau pentru a aduna cele imprastiate, ci si ca sa in­noiasca fata intregului pamant, care se invechi­se si se strica. Focul lumineaza si incalzeste, arde si curateste, nimiceste si schimba. Duhul Sfant S-a pogorat in chipul limbilor de foc ca sa-i lumi­neze pe oamenii care sedeau intru intuneric, sa le incalzeasca inimile reci, sa le arda necuratia si sa o curete, sa nimiceasca faradelegile de pe fa­ta pamantului si sa il schimbe pe om la innoirea lumii (v. Mt. 19, 28). Tocmai asta a prezis Prorocul cand a vestit: „Duhul Sfant va lamuri inimile noastre ca pe aur si pe argint” (Mal. 3, 3).

Demult s-a savarsit aceasta pe pamant. Apos­tolii, plini de Duh, imbracati cu putere de Sus, cu putere de foc, ardeau si luminau inaintea fetei intregii lumi, impartind darurile Sfantului Duh, curateau pamantul de faradelege, inmuiau ini­mile invartosate si ardeau neghinele paganatatii. De mainile lor a fost adunata, inaltata si impodo­bita Biserica credinciosilor; frumoasele picioare ale celor ce binevestesc cele bune (v. Rom. 10,15) au strabatut tot pamantul, raspandind peste tot pacea lui Dumnezeu si cerestile bunatati: In tot pamantul a iesit vestirea lor si la marginile lumii cuvintele lor (Is. 52, 7). Duhul Sfant, Cel trimis la ei, a savarsit ceea ce de demult s-a prevestit despre El: Trimite-vei Duhul Tau, si se vor zidi, si vei innoi fata pamantului.

Duhul Sfant Se pogoara si acum pe pamant, chiar daca noi nu bagam de seama lucrul aces­ta; face totul, chiar daca noi punem pe socotea­la faptelor omenesti multe din lucrurile savarsite de catre El. El strica si zideste, inalta si coboara, imbogateste si saraceste, omoara si da viata nu numai in ceea ce priveste oamenii, ci chiar si in lucrurile neinsufletite si in fapturi, pe care le sta­paneste. Cu Duhul Domnului s-au intarit ceruri­le si se intaresc pana acum; El pastreaza paman­tul si tot ce este pe el. Lua-vei Duhul Tau, si se vor sfarsi, si in tarana lor se vor intoarce (Ps. 53,30). Duhul lui Dumnezeu randuieste obstile mari si mi­ci, pune si schimba imparatii, printii si stapanitorii; fara El, obstea se dezbina, imparatia se destra­ma, chiar daca s-ar inalta prin puterea si slava sa: intorcand Tu fata Ta, se vor tulbura (Ps. 53, 30). De Duhul Domnului este zidit si pamantul inimilor noastre. El singur le curateste si le preface in va­se de buna treaba, innoieste fata acestui pamant aflat inlauntrul nostru, innoieste inimile noastre invechite de pacate, invechite in faradelegi.

Vedeti, ascultatorilor, Duhul Sfant zideste tot ce e pe pamantul pe care il locuim, zideste obstile omenesti, zideste si inimile noastre. Ca sa stri­gam catre El din toata puterea si din toata taria noastra in rugaciunile cu care ne imbie acum Bi­serica, sa ne gandim la aceste lucrari ale Lui.

Duhul Sfant zideste tot ce e pe pamant. Noi ne ostenim asupra pamantului, semanam, sa­dim, adunam recolta si roadele, si credem ca toate acestea sunt facute de mainile noastre sau, inaltandu-ne in cugetare, le punem pe seama na­turii, a legilor si puterilor ei.

Ce-i drept, pamantul face intotdeauna se­mintele semanate sa creasca in acelasi fel, pomii aduc roade doar dupa soiul lor – insa care lucra­tor de pamant crede ca recolta va fi atat de boga­ta cum vrea el, ca pamantul il va rasplati insutit pentru ostenelile lui? Daca cerul se va inchide si nu va da buna intocmire a vazduhului, daca va fi ca de arama (v. Deut. 28,23), ca in zilele Prorocului Ilie, si pamantul se va invartosa, se va usca si va fi ca fierul, vor mai creste atunci seminte­le semanate? Va mai aduna recolta imbelsuga­ta mana lucratorului de pamant? Ce roada vor aduce pomii? Dar si daca cerul nu se va inchide si Domnul nu ne va cerceta cu un asemenea to­iag al pedepsei, oricum raman nenumarate mij­loacele de ruinare a nadejdilor noastre intr-o re­colta imbelsugata. Gerul ucide ierburile si flori­le, seceta le usuca, viermele vine si le mananca, ploaia peste masura le impovareaza si le face ne­roditoare, vantul le smulge din radacini si le stri­veste, grindina bate si nimiceste recolta si roade­le uneori chiar cand sunt in parg.

Asadar, nu prin voia noastra si prin puterile noastre se face pe pamant tot ce ne este de trebuinta. Nu puterile noastre, nu ostenelile cele cu multe griji, ci mana lui Dumnezeu, care, atunci cand se deschide pentru noi, toti ne umplem de bunatati – si nu doar noi, ci si fiarele pamantu­lui, si pasarile cerului, si puii pasarilor, care stri­ga spre Cer, pomii, ierburile, toate asteapta de la Domnul hrana: toate spre Tine asteapta, Doamne, ca sa le dai hrana la buna vreme (Ps. 103, 28), canta Psalmistul.

In cea dintai zi a Facerii, cand pamantul era ne­tocmit si gol (Fac. 1, 1), Duhul lui Dumnezeu Se purta (Fac. 1,2) deasupra lui, dand tuturor lucru­rilor puterea trebuitoare, facandu-le roditoare si impartasindu-le viata. El sufla si acum deasupra tuturor fapturilor, deasupra cerului si pamantu­lui, fara sa lase deoparte nici macar un fir de iar­ba calcat de picioarele noastre. Si acum El da za­pada ca lana (Ps. 147, 5), presara bruma ca pe ce­nusa, invesmanteaza cerul cu nori si pregateste in ei ploaie pentru pamant, face sa creasca iarba pe munti si verdeata pe campuri, scoate vantul din vistieriile sale, trimite fulgere si tunete.

Punandu-se intre Duhul Domnului si fapturi si vazand ca dumnezeiestile Lui puteri se pogoara neincetat, cu nemasurata imbelsugare, asupra tuturor fapturilor, ca sa le pazeasca fiintarea si viata, striga: laudati pe Domnul, cerurile cerurilor; laudati pe El, soarele si luna, laudati pe El, toate stele­le si lumina (Ps. 148, 3-4). Pe urma, intorcandu-si privirile spre pamant, striga cu acelasi glas: lau­dati pe Domnul si voi: focul, grindina, zapada, ghea­ta, duhul cel de vifor; laudati pe El si voi, muntii si toate dealurile, si voi, pomii cei roditori si toti cedrii; laudati pe Domnul si voi, fiarele si toate dobitoacele, si voi, taratoarele si pasarile cele zburatoare; laudati pe Domnul si voi, balaurii si toate adancurile (Ps. 148, 8-10, 7). Lauda de la toata zidirea suie catre Domnul, pentru ca de la Domnul vine tot ce e pe pamant: trimite-vei, Doamne, Duhul Tau, si se vor zidi, si vei innoi fata pamantului.

Pamantul nu se randuieste singur, cu puterea sa, ci cu puterea Duhului Celui Dumnezeiesc, Care ii da viata, suflare si toate celelalte: si obsti­le omenesti, mici si mari, sunt zidite de puterea Duhului, Care da viata tuturor. Arhitectul cla­deste casa, inteleptul aduna obste si intocmeste cetate, cel mai intelept aduna intreg poporul in­tr-o singura obste. S-ar parea ca aici sunt la mij­loc doar puteri omenesti si lucreaza doar priceperea omeneasca.

Ce este insa omul? Privind la sine insusi, la puterile sale trupesti si sufletesti, imparatul de Dumnezeu insuflat marturisea ca este vierme, si nu om (v. Ps. 21, 6). Viermele scurma in pamant, se hraneste cu pamant si niciodata nu se inal­ta deasupra acestuia prin propriile sale puteri: si omul scurma in pamant, chiar daca cladeste mormane mari de pamant si isi face locuinte din ele. Viermele se taraste si nu cunoaste caile sale; e strivit cand nu se asteapta, cade acolo unde cre­dea c-o sa se ridice, isi da duhul chiar atunci cand incepea sa rasufle: si omul, oricat ar filosofa el cu intelegerea pamanteasca, oricat si-ar desavarsi priceperea, totdeauna se taraste pe pamant si nu stie ce va fi maine si ce va aduce ceasul urmator. Ca atare, o multime mica sau mare de oameni este ca o adunare de viermi care seamana intre ei, care se inghesuie si poate ca se rod unul pe altul – si ce putere ar trebui sa fie intr-un om ca sa uneas­ca puterile celorlalti semeni? Sa nu se laude cel in­telept cu intelepciunea sa, sa nu se laude cel puternic cu puterea sa, nici cel bogat sa nu se laude cu bogatia sa (Ier. 9,23). Puterea omului este neputinta, pen­tru ca el dimineata va inflori si va trece, iar seara va cadea, se va intari si se va usca (Ps. 89, 6). Taria pa­manteasca e slabiciune, pentru ca omul e muri­tor. Bogatia pamanteasca e saracie, fiindca si cea mai mare avutie este numai un morman de pamant si pentru pamant. Intelepciunea omeneasca e nebunie, pentru ca oamenii, socotindu-se inte­lepti, au innebunit (v. Rom. 1, 22).

Tocmai aceasta neputinta trupeasca si sufle­teasca arata adevarul faptului ca daca Domnul nu va zidi casa (v. Ps. 126, 1), daca El nu va tri­mite puteri spre zidirea si pazirea ei, in zadar s-ar osteni ziditorii; daca nu va pazi Domnul ce­tatea (v. Ps. 126, 1), daca locuitorii orasului vor nadajdui in straja si ocrotirea omeneasca, nu in cea dumnezeiasca, zadarnica este orice straja si ocrotire omeneasca: in zadar ar priveghea cel ce pa­zeste (Ps. 126, 1).

De altfel, care dintre noi, ascultatorilor, nu ve­de in orase macar o parte a ceea ce a vazut impa­ratul lui Israil? Am vazut, zice acesta, faradelege si dezbinare in cetate; ziua si noaptea o va inconjura pe ea peste zidurile ei; zi si noapte se lucreaza faradele­ge si osteneala in mijlocul ei si nedreptate, si n-au lip­sit din ulitele ei camata si viclesug (Ps. 54, 9-11). Si atunci, ce pazeste orasele de nimicire, ce pastrea­za in ele tihna si linistea? Desertaciune sunt fiii oa­menilor, mincinosi sunt fiii oamenilor; in cumpana, toti impreuna sunt desertaciune (Ps. 61, 9). Omul este om peste tot. Toti cei ce vietuiesc in oras si toti cei ce vietuiesc in afara orasului sunt deserti si mincinosi. Si atunci, cine ii face sa se supuna legii, cine ii face sa se plece inaintea tronurilor pamantesti, asa incat, iubind minciuna, se supun adevarului, traind in faradelege, cinstesc legea si sunt carmuiti de ea? Cu adevarat, ascultatorilor, daca nu zideste Domnul cetatea sau casa (v. Ps. 61,1), obstile mari si mici, daca Duhul Lui nu ii insufleteste pe cei ce zidesc si pe cei ziditi, daca slava Lui nu este pusa la temelie, ci slava ome­neasca, in zadar se ostenesc ziditorii (v. Ps. 126, 1). Tot cel ce se abate de la Domnul, oricine ar fi el, va pieri, dupa cum ne incredinteaza Scriptu­ra. Lua-vei, Doamne, Duhul Tau, si vor pieri, si in tarana lor se vor intoarce, dar cand Il vei trimite pe El, se vor zidi iarasi (v. Ps. 103, 30).

Am vazut, ascultatorilor, ca omul este nimicnic in sine; cu toata marirea lui, este ca un vierme; cu toata taria lui, e ca iarba; cu toata bogatia lui, e sarac; cu toata slava lui, e lipsit de cinste – dar cand fiinta aceasta nimicnica se invredni­ceste de cercetarea Dumnezeiescului Duh, cand se curateste de pacate prin suflarea cea sfanta, atunci, desi este mic in sine si nimicnic in fata semenilor sai, este mare inaintea lui Dumnezeu. Atunci omul neputincios dobandeste asemenea puteri, incat poate totul, intrucat lucreaza in el Duhul Atotputernic. Atunci cel sarac si sarman are comoara mai de pret decat toata lumea, pen­tru ca Domnul – Izvorul tuturor indurarilor – es­te cu el. Atunci, si cel lipsit de faima in obste, cel dispretuit de toti oamenii are slava vesnica, pen­tru ca salasluieste in el Domnul slavei.

Aceasta inaltime omeneasca nemasurata este intocmita de Duhul lui Dumnezeu. Pana acum, in credinta sau putinatatea noastra de credinta nu incetam a ne ridica mainile rugandu-ne: „Ini­ma curata zideste intru mine, Dumnezeule” (Ps. 50, 11), “daruieste-ne noua Duhul intregii intelegeri, al smeritei cugetari, al rabdarii si al dragostei”, si totodata repetam cu gura Bisericii: „Prin Sfan­tul Duh tot sufletul viaza si cu curatia data de El se inalta” – si apoi, ce slava, ce marire pentru sufletul omului! Acesta, fiind intunecat, la fel ca pamantul, se lumineaza in sine si simte si in afa­ra sa lumina vesnica a Unimii Treimice – a lui Dumnezeu-Tatal, a lui Dumnezeu-Fiul si a lui Dumnezeu-Duhul Sfant.

S-ar parea ca nu este om pe acest pamant care sa nu doreasca a-si curati inima, care sa nu doreasca a-si inalta sufletul – insa cine se curateste? Cel care cere de la Domnul curatire, fara a nadaj­dui in puterile sale, ori cel care, cunoscandu-si priceperea, viseaza sa se curateasca prin sine in­susi, cu toate ca este intunecat de spurcaciunile pacatelor? Se inalta cu adevarat intre oameni cel pe care il inalta Domnul cu dreapta Sa ori cel ca­re, tarandu-se pe pamant, aduna o multime de tarana si se asaza pe ea? Dar daca vei cauta la fa­radelegi, Doamne, cine va suferi (v. Ps. 129, 3)? Daca vei intoarce fata Ta spre pacatele noastre, cine va suferi privirea Ta, care este ca focul mistuitor? Cine va sta in fata Ta, ai Carui ochi sunt mult mai luminosi decat soarele? Asadar, fara­delegile noastre nu fac decat sa se inmulteasca, pacatele noastre nu fac decat sa creasca atunci cand ne gandim sa ne curatim de ele fara Duhul Atotcuratitor.

Sufla-va Duhul Lui, spune Scriptura, si vor curge ape (Ps. 147, 7). Cand Acest Duh va sufla asupra omului si asupra inimii lui, atunci vor curge lacrimi de pocainta. Acest Duh Sfant sus­pina pentru noi fara incetare, cu suspine negra­ite. El ii invata sa se roage pe cei care doresc rugaciunea si Insusi Se roaga pentru noi; celor ce cauta Mijlocitor le daruieste puterea credintei in Mijlocitor si Insusi mijloceste pentru noi: trimite-vei, Doamne, Duhul Tau, si se vor zidi (Ps. 103, 31) inimile noastre, si le vei innoi cum se in­noieste fata pamantului.

Stim, ascultatorilor, ca pamantul pe care il lo­cuim are nevoie de innoire nu numai an de an, ci si zi de zi – de innoirea prin roua, prin ploaie, prin caldura si prin buna intocmire a vazduhului.

Stim si dorim innoirea obstilor, societatilor noastre, in care se savarsesc fara incetare faradelegi, in care peste tot se aud certuri si dese stri­gate, in care rautatea flamanzeste neincetat si nedreptatea se ridica deasupra dreptatii. Dorim aceasta innoire, insa trebuie sa dorim mai ales innoirea inimilor noastre. Acestea, fiind pline de nedreptati, sunt moarte pentru dreptatea lui Dumnezeu, fiind stramtorate de desertaciune si arse de patimi, s-au uscat si invartosat. Aduna­rea lor este ca acel camp de oase moarte, care nu au nici trup, nici duh, din vedenia Prorocului Iezechiil. Cu ce flacara a credintei, cu ce putere a dragostei, cu ce ravna trebuie sa ne rugam acum Domnului ca sa trimita Duhul Sau spre innoirea pamantului, a caselor si a obstilor, si mai ales a inimilor noastre!

Mangaietorule, Duhul adevarului! Vino si ne daruieste noua viata adevarata, vino si zideste intru noi inimi curate, neinfricate, vino si Te salasluieste intru noi, invie-ne pe noi intru viata adevarata si innoieste intru noi duhul dreptatii! Amin.

(din: Sf. Inochentie al Penzei, Viata care duce la Cer. Invataturile unui sfant tanar, Editura Sophia, 2012)

 Legaturi: