PENTRU CE TRAIM? CUM MOARE SUFLETUL, CUM SE PIERDE DUHUL SFANT? “Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea”

Dumnezeu ne cere acum sa urmam faptele lui Iisus si cuvintele Lui

Dumnezeu a creat toate cele ce se vad si le-a daruit oamenilor spre bucuria lor. Le-a dat si placeri, dar le-a dat si o lege a dreptatii. De la venirea lui Hristos insa, Dumnezeu cere o alta dreptate: o inima curata, ganduri nevinovate, cuvinte folositoare, sfintenie deplina, desavarsire. Si drept este sa ne ceara aceasta, pentru ca ne-a trimis si modelul de urmat. N-au fost numai porunci scrise si graite, ca in Tablele lui Moise, ci a fost un trup viu, carne si oase, ca noi, inima si minte ca a noastra. Faptele lui Iisus si cuvintele Lui ne cere acum Dumnezeu sa le urmam. Si pe buna dreptate! Iar Iisus singur spune: „Daca n-as fi venit si nu le-as fi spus!“. Nu mai avem deci posibilitatea sa ne justificam, sa ne dezvinovatim vreodata.

Orice munca facuta asteapta un profit, o rasplata, un premiu. Cel ce ara munceste din greu in nadejdea recoltei. Cel ce isi ia sotie se gandeste sa aiba mostenitori. Orice munca, orice lucru sunt facute in vederea unui scop, altfel este inutil si fara sens. Tot asa crestinul se preda lui Dumnezeu, lepadandu-se de lume, in nadejdea venirii Domnului si a vietii vesnice. Crestinul lucreaza, munceste, se lupta in scopul castigarii Duhului Sfant. Mereu este cu frica si atentie in ostenelile lui si nu se increde niciodata in propriile lui puteri. Caci Insusi Iisus a spus: „Fara Mine nu puteti face nimic“. Numai Iisus singur daruieste in ascuns viata si ajutor si pe Sine Insusi Se ofera celui ce, la randul lui, I-a oferit mintea si inima sa. Este un schimb de duhuri. Celui ce leapada totul si se preda lui Dumnezeu si Dumnezeu ii trimite Duhul Lui sfintitor. Acestia devin alesii Domnului, pe care El ii hraneste in alt chip decat pe ceilalti oameni. Acestora le da o altfel de hrana decat restului lumii. Unii sunt servitorii si altii sunt fiii lui Dumnezeu! Cel ce voieste sa devina fiu al Tatalui si sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa dovedeasca aceasta dorinta a lui prin toata comportarea sa exterioara si prin toata gandirea lui ascunsa.

Vazand truda noastra, Domnul Se milostiveste de noi si ne curateste, ca sa putem deveni adevarati fii al Lui. Ne trimite mesageri care sa ne inflacareze ravna, caci o creatura creste si insufleteste o alta creatura. Precum norii, ploaia si soarele dau viata plantelor, tot asa si profetii, apostolii si sfintii au fost lumini calauzitoare pentru intreaga omenire. Fiecare specie isi are mediul ei de viata: aerul pentru pasari, apa pentru pesti, pamantul pentru animale. Nici una nu-si poate schimba locul si mediul in care au fost plasate de Creator fara sa piara. Tot asa exista si o imparatie a satanei si a ingerilor cazuti impreuna cu el, dar si o imparatie a luminii, unde se bucura ingerii si duhurile sfintilor. Omul de carne nu poate vedea si nici pipai vreuna din aceste doua imparatii. Numai oamenilor duhovnicesti, care au un ochi al sufletului, in afara celui al corpului, li se arata aceste imparatii ascunse, nevazute, dar atat de reale.

Crestinul adevarat are ca hrana sufleteasca acel foc ceresc al harului. Acest foc il invioreaza, il spala, il curateste, il sfinteste, il face sa creasca in desavarsire, insa cand acest foc, din vreo neatentie oarecare, il paraseste pe om, imediat acesta cade rapus de duhurile rautatii. Asa precum mor creaturile scoase din mediul de viata al speciei lor, tot asa moare sufletul atunci cand este scos din focul harului dumnezeiesc.

Sa priveghem deci neincetat sa nu iesim din focul hranitor si datator de viata adevarata.

Pacatul nu vine niciodata din afara omului, ci din inima lui porneste

Sufletul omului este mireasa lui Dumnezeu, a Mirelui ceresc. Toata viata noastra este o pregatire pentru aceasta unire mistica, contopire si unire cu Dumnezeu. Dar aceasta mireasa, sufletul, trebuie sa se sileasca sa placa Mirelui Hristos, cu nimic sa nu-L scarbeasca, iar trupul in care salasluieste sufletul trebuie si el sa fie demn de aceasta mare cinste, sa fie un vas curat al Duhului, caci este imposibila curatenia si sfintenia unuia fara a celuilalt. Sufletul nu se poate sfinti daca trupul nu traieste in curatenie, iar trupul nu poate fi curat daca sufletul este bantuit de ganduri necurate. Unul pe altul se purifica si impreuna se vor uni cu Dumnezeu la inviere, cand trup si suflet vor fi proslavite, asa cum a fost Hristos pe Tabor.

Dar vai de sufletul care cade din har si moare, caci mare intristare se face pentru el in Ceruri! Asa vorbeste Ezechiel in profetia lui despre sufletul cazut si „gasit gol in pustie“. Asa a cazut poporul evreu si a fost parasit de Dumnezeu si dat prada rautatii neamurilor. Multi sfinti au cazut, desi primisera darul Duhului Sfant, dar apoi nu au mai dus o viata curata si dragostea lor a scazut si „caderea din urma a fost mai mare“, caci satana aceasta a urmarit neincetat: sa-i insele, daca este cu putinta, chiar si pe cei alesi; iar aceasta straduinta a lui va fi aceeasi, pana la sfarsitul veacului. Pe insusi Hristos a indraznit diavolul sa-L ispiteasca, pe Fiul lui Dumnezeu, atata libertate i s-a dat!

De aceea, permanent sa luptam cu frica pentru mantuirea noastra, caci orice secunda de neatentie este prilej de biruinta si de patrundere in sufletele noastre a celui viclean. Nimeni niciodata sa nu se mandreasca cu harul pe care l-a dobandit, sa nu fie sigur de el insusi niciodata. Tocmai aceasta siguranta de sine o doreste satana; mandria este pacatul cel mai subtil care zace in fiecare din noi. Acesta a fost primul pacat care l-a prabusit pe lucifer din Cer, si dupa el a cazut Adam, amagit de aceeasi siguranta de sine. Mai usoare sunt celelalte pacate grosolane, ce se pot indeparta si se pot ierta decat trufia care sta ascunsa in sufletul nostru. Numai smerenia o poate scoate afara.

Darul Duhului Sfant se da, dar se si ia inapoi de catre Dumnezeu. Omul care se ambitioneaza, care tine la parerile sale, considerandu-le intotdeauna drept cele mai juste, acesta cu siguranta pierde Duhul Sfant, caci a pierdut smerenia. Pavel se temea de el insusi sa nu cada, zicand: „Pentru ca nu cumva, dupa cum am predicat altora, sa ma gasesc pe mine insumi inconsecvent“. Ce frica avea el deci! Iar noi ne mandrim, ne credem ajunsi pe treptele cele de sus ale desavarsirii si judecam fara mila gresalele fratilor nostri. Cand il vedem pe aproapele nostru cazand, sa fim atenti sa nu cadem si noi, iar nu sa-l judecam. Sa nu dispretuim harul din noi, neglijand munca noastra continua de curatire.

Sa nu judecam pe nimeni, nici pe cei rai si stricati, sa nu-i criticam, sa-i vedem curati si drepti, asa cum ar trebui sa fie si sa ne rugam neincetat pentru indreptarea lor, caci inca „nu stiu ce fac”. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate. Ca pe niste bolnavi trupeste, de care ni se face mila, sa-i privim pe bolnavii sufletesti. De multe ori, fara ca noi sa stim, in acesti oameni aparent stricati in ochii lumii se ascund sfinti de-ai lui Dumnezeu, sau viitori sfinti.

Cei ce se tem de Dumnezeu sunt stapani peste toate, chiar si peste moarte. Nu au frica de nimic si de nimeni in afara de Dumnezeu. La inviere, corpul omului va reveni din nou la forma in care a trait pe pamant, caci scris este: „Nici un fir de par nu se va pierde“. Toate vor fi luminoase, spiritualizate. Fiecare om va fi cel care a fost pe pamant. Fiecare isi va primi plata sau pedeapsa, asa cum a meritat, in acelasi trup in care a trait. Gresita este credinta topirii tuturor sufletelor in Dumnezeu, si a celor buni, si a celor rai.

Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea. Unde nu este cruce si durere nu este nici Duhul. Toti profetii si sfintii au fost prigoniti. Cei ce nu sufera prigoane degeaba cred ca au primit harul; nu au nimic! Numai crucea este semnul coborarii harului. Iisus ce exemplu ne-a dat, ce fel de suferinta a trimis Tatal peste El? „Ii veti avea de dusmani pe cei din casa voastra“. Iisus a fost omorat de poporul Sau. Iudeii n-au fost prigoniti, semn ca Duhul Sfant Se retrasese de la ei. Doar crestinii au fost martiri, caci este necesar ca adevarul sa fie prigonit.

Pacatul nu vine niciodata din afara omului, ci din inima lui porneste. Provocarea vine din afara, dar consimtirea sau acceptarea momelii exterioare se produce inlauntrul omului, in mintea si in inima lui. Numai rugaciunea alunga gandurile ispititoare si pastreaza inima curata. Gresita este credinta ca, o data ce Hristos S-a rastignit ca sa stearga pacatele lumii, ele au si disparut, iar noi suntem gata mantuiti prin jertfa Sa.

Cati crestini botezati, care au primit harul prin botez, continua inca sa duca o viata urata, si cati crestini din biserici n-au inca inima curata!

Pacatul ramane in lume, a ramas si dupa jertfa lui Hristos. El a venit doar sa ne arate cum il putem noi distruge, ne-a dat metoda vizibila, palpabila de a alunga pacatul din trupurile si sufletele noastre, de aceea El este denumit Mantuitorul lumii. Caci nimeni nu va mai putea spune niciodata ca pacatul a fost mai tare ca el si ca n-a stiut cum sa-l biruiasca. La judecata, nimeni nu se va mai putea justifica. Insusi Hristos spune ca cei din Sodoma si Gomora inca vor mai avea vreo scuza, pentru ca au trait inainte de venirea Lui. Omul simplu, care isi pleaca genunchii cu frica si umilinta la rugaciune, reuseste sa coboare pacea in sufletul lui, linistea intregii lui fiinte, si incetul cu incetul capata o cunostinta si o intelepciune pe care cei plini de cultura si inteligenta n-o pot capata si n-o pot pricepe. Omul simplu si curat este ocupat cu tainele dumnezeiesti si are groaza de stralucirile pamantului, pe care le consi­dera un gunoi pe langa ceea ce simte el in sufletul lui.

Satana lucreaza si ispiteste in mod diferit pe fiecare om si mai ales il provoaca in punctul lui cel mai slab, cel mai delicat, cel mai lipsit de aparare. De aceea si spune Iisus: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“.

Cine gusta harul ceresc sa nu se leneveasca, sa nu-si inchipuie ca a ajuns sus si nu mai are ce castiga, ci sa se munceasca mereu, fara incetare, pentru a pastra acest har – har care strabate trupul si sufletul deopotriva. Tot astfel pacatul stapaneste toate membrele fiilor intunericului, caci „din inima ies gandurile cele rele“. Cei care se cred drepti pentru ca nu simt nici o pofta, dar nici calea lui Dumnezeu n-o urmeaza, se insala pe ei insisi. Caci, la prima provocare, se aprind si sunt invinsi de pacat in ganduri si in inima, chiar daca practic nu-l implinesc. Curatirea adevarata nu este cea exterioara, a trupului, ci cea interioara, a mintii si a inimii. In cel curat si Domnului ii place sa locuiasca, si acela devine un om ceresc care se poate jertfi pe sine insusi. De aceea omul depaseste in vrednicie toate creaturile, caci in nici una nu se coboara Dumnezeu decat in om; nici chiar in ingeri. Nici o creatura nu se poate schimba prin propria ei vointa. Plante, animale, stele, toate si toate cate se vad nu au vointa libera si personala; omul singur are vointa. De aceea el are chipul si asemanarea lui Dumnezeu, Cel ce a hotarat creatia prin vointa.

Omul poate hotari singur, prin propria vointa, ceea ce voieste, raul sau binele – nimeni nu-l opreste; el este liber. Cel care voieste se poate infrana de la pofte si vicii si mintea lui invinge raul din el. […] Toate creaturile: mielul bland, lupul rapitor, vulpea vicleana, sarpele veninos etc, au acelasi tip de fire. Numai omul poate avea doua firi: un om poate fi ca un miel bland si se lasa sfasiat, iar altul poate fi ca un lup rapitor. Amandoi sunt insa din aceeasi specie. Unul isi stapaneste gandurile rele iar celalalt nu, deci unul se lupta sa primeasca harul iar celalalt nici nu se sinchiseste si asteapta sa-i vina de-a gata. Trebuie deci sa cautam lumina pentru a fi luminati, iar nu sa stam linistiti in intuneric, asteptand ca lumina sa vina singura la noi.

„Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide; cereti si veti primi” – spune Iisus. De aceea crestinii sunt straini de lumea aceasta, pentru ca mangaierea lor vine din alta parte. Bucuria lor sunt lacrimile de pocainta, pacea duhului ceresc, nadejdea in bogatiile viitoare din Ceruri. Dispretuiti si respinsi, ei sunt totusi fericiti, nemaidorind iubirea si aprecierea oamenilor.

Dar vai de crestinul care se bizuie pe darul Duhului Sfant care, de fapt, nu-i apartine lui personal, ci numai ostenelilor de care s-a invrednicit mai inainte. Cel care considera Duhul Sfant ca pe o bogatie a lui personala il pierde cu siguranta si cade din nou prada firii lui pacatoase. Amagirea sarpelui este foarte perversa si „subtire”, nici nu se simte; din contra, pare o forma de evlavie si de sfintenie. Chiar si cu gandul se poate comite pacatul; acolo in minte se da lupta cea grozava si nevazuta. Acolo se implineste adulterul. Cel ce nu este atent la gandurile lui si nu stie cum si pe care sa le alunge imediat, acela pacatuieste necontenit, nevazut de nimeni; dar, vai!, la judecata totul va tasni in afara, tot ce este ascuns in inimile si in mintile oamenilor.

Cei incercati si experimentati nu se intristeaza in nenorociri, in suferinte si mizerii. Nimic nu-i mai poate surprinde. Ei privesc saracia ca pe o bogatie, postul ca pe o placere, ocara si batjocura ca pe o cinste. Iar cand dau peste belsug, peste avere, peste multumire trupeasca, peste cinste, atunci ei se tem si fug de acestea ca de foc!

Dumnezeu ne-a pregatit Imparatia. El este gata sa ne-o dea in orice clipa, dar noi nu suntem gata inca s-o primim. Avem zeci de motive de invocat, zeci de amanari de facut. Oare nu este drept ca cel ce i-a poftit pe musafiri si a pregatit masa sa se supere pe musafirul care n-a venit si s-a scuzat, ca cel ce si-a cumparat boi sau cel ce si-a luat nevasta si n-au putut veni la pranzul Domnului, din Evanghelie?

Omul, nenorocitul, nu-si da seama ce fericire si bogatie il asteapta in Ceruri la sfarsitul lumii. Se indoieste de fagaduinta lui Dumnezeu. Nu are incredere in promisiunile Lui, de aceea nici nu lupta impotriva satanei, ci se lasa ispitit de acesta.

Toate nenorocirile pamantesti sunt, usor de suportat la gandul bucuriilor ceresti. Dar cine mai crede in ele, cine le mai asteapta si le mai doreste?!

Oamenii par cu totii asemanatori, dupa chip si trup; si totusi, cat de diferiti sunt intre ei! Aparent formam o unitate, o umanitate, dar in realitate suntem atat de dezbinati! Ceea ce se petrece in inima face unitatea, iar nu infatisarea din afara. In inima se afla viata si moartea; acolo este vrednicia, acolo rautatea, iar adevaratul om este cel ascuns vederii trupesti. Inima este palatul lui Hristos. Inima este corabia sufletului, condusa de capitanul mintii. Mintea guverneaza gandurile, ca un conducator de cai care struneste haturile, intoarce caruta acolo unde vrea. Cel ce stie s-o conduca bine nu se lasa manat de animale.

De la caderea lui Adam, sarpele s-a furisat in sufletul omului si s-a facut stapan pe el, a devenit ca un al doilea suflet, de care bietul om nu-si da seama. De aceea rasar gandurile necurate in minte si poftele cele rele pe care omul le crede normale si bine de implinit. Dar adevarul nu este acesta. Iisus spune: „Cine va vrea sa-si scape sufletul, il va pierde” si „Cine nu-si uraste sufletul sau nu este discipol al meu“, sau „Cine isi iubeste sufletul il va pierde”. Sufletul sau este stricat de pacatul ce s-a furisat intr-insul de la caderea lui Adam. Asadar, cel care face voia sufletului sau face voia sarpelui ce-l stapaneste. Insa cel ce se supara pe poftele sufletului sau, il cearta, se lupta cu gandurile rele ce-i vin in minte si-i provoaca inima sa doreasca ceva, unul ca acesta primeste ajutor de la Dumnezeu, devine curat prin lupta nevazuta, se inalta si se indumnezeieste, ajunge fiu al lui Dumnezeu si primeste pecetea Duhului Sfant, care-l va alege la invierea din morti ca mostenitor al Imparatiei Cerurilor. Cine a gustat din Duhul Sfant are si bucurie si mangaiere, dar si frica si cutremur; si veselie mare, dar si lacrimi neincetate. Se intristeaza pentru ei si pentru tot neamul lui Adam, caci firea tuturor este stricata. Lacrimile de pocainta le devin insa inviorare si dulceata.

Insa daca omul care s-a facut partas al harului este mandru, sigur de puterea lui, crezand ca poate ajunge chiar sa faca minuni si sa invie mortii, acela n-are sufletul curat si pregatit, ci este inselat de diavol. Nu este sarac cu duhul, nu este smerit, dar el insusi n-o stie si se crede smerit. Adevaratul semn al pecetei Duhului Sfant este umilinta totala, incercarea de a ramane ascuns ochilor oamenilor, iar nu a dori sa se arate tuturor. Si chiar daca ar poseda el toate darurile, al facerii de minuni, al vindecarilor, al cuvantarilor, al postirii, al rugaciunii nesfarsite -, pe toate si le ascunde de ochii lumii si se considera a fi praf si cenusa, nevrednic de nici o fapta buna. Cu cat gusta ei mai mult din Dumnezeu, cu atat sunt mai flamanzi si iubesc mai mult singuratatea, si nu lumea, pentru ca numai in singuratate pot vorbi cu Dumnezeu linistiti. Acesta este adevaratul semn al crestinului curat, iar nu laudarosenia acelora ce se considera ajunsi la putere si la forta de a-i schimba pe altii; acestia sunt amagiti de satana.

Moartea adevarata nu este cea a trupurilor, cea exterioara, ci moartea cea ascunsa, cea a omului interior. Cine a trecut insa din moarte la viata in cele ascunse ale sale, acela, chiar daca trupul lui se distruge, el ramane viu in vecii vecilor. Si trupurile unora ca acestia se refac la loc in stralucire, caci ele sunt sfintite de duhul care a trait in ele. De aceea crestinii nici nu pomenesc cuvantul „moarte”, ci se roaga pentru odihna „celui adormit”.

Trupurile crestinilor nu se pierd. Moartea este lasata de Dumnezeu, in marea Lui intelepciune, ca un prag de trecere in vesnicie a celor ce au dorit in mod liber aceasta. Ea este punctul in care se triaza sufletele, dupa propria lor vointa – unde a dorit fiecare sa mearga: in moartea vesnica sau in viata vesnica. Dumnezeu nu sileste pe nimeni, ci respecta vointa fiecaruia. Omul se dezvolta in cele duhovnicesti cu incetul, precum o samanta care creste in pamant, precum o planta care da fructul tarziu, cand se coace, dupa ce au batut-o vanturile si ploile! Tot asa se dezvolta si omul interior, omul duhovnicesc, acolo unde este nevoie de atata intelepciune si finete; putin cate putin ajunge el om duhovnicesc. Nu dintr-o data se schimba un suflet; este imposibil acest lucru! Numai indelunga experienta ii da statornicia si siguranta in cele duhovnicesti.

Scoala se invata pornind de la semne, in clasele primare, urmand apoi liceul, facultatea si specializarea; nu se afla totul dintr-o data. Daca lumea vazuta are atatea trepte de inaintare, cu atat mai multe are lumea nevazuta! Desavarsit ajunge doar cel care a trecut multe examene. Cei ajunsi la ultimele probe poarta in minte si in inima semnul crucii, si tot ceea ce exista in lumea aceasta este pentru ei gunoi, desertaciune… Pentru ca vrednice de admirat pentru ei nu mai sunt decat comorile ceresti. Omul care il simte pe Dumnezeu in inima sa a descoperit comoara comorilor, nu mai doreste nimic, pentru ca are el insusi o avere ce nu se pierde; sufletele oamenilor pretuiesc mai mult decat toate crea­turile si tot universul. Numai in om Se odihneste Dumnezeu. Cea mai mare demnitate a omului este pretul sufletului sau. Toate comorile pamantului nu-l pot plati, numai Dumnezeu Insusi il poate rascumpara. Nici ingerii n-au fost capabili sa mantuiasca sufletele oamenilor.

Pretul sufletului nostru este Insusi Dumnezeu; de aceea a si venit El pe lume, ca sa plateasca acest pret pentru creatura Lui iubita. Caci numai cele asemanatoare se pot rascumpara intre ele. Dumnezeu Ziditorul, prin Fiul Sau Iisus Hristos, a venit sa-l rascumpere pe om si Si-a rastignit propriul suflet pe Cruce pentru a implini aceasta, atat de mare a fost dragostea Lui pentru sufletul omului. Cel nemuritor a hotarat sa moara pentru om, iar sufletul dreptului este slujit de ingerii lui Dumnezeu (exemplul lui Elisei). Iar dupa cum in lumea vazuta regii si imparatii nu sunt serviti decat de oameni alesi, iar pentru primirea lor se pregatesc palate impodobite, tot asa sufletele care-L slujesc pe Dumnezeu sunt suflete alese si casele lor sunt permanent infrumusetate cu toate virtutile. Unde casa sufletului este curatita pe deplin, acolo vin Domnul si ingerii sa se odihneasca!

Dumnezeu Insusi si cetele ingeresti lupta pentru sufletul ales impotriva duhurilor rautatii, atat de mult este pretuit sufletul omului. Daca insa omul este usuratic si se increde doar in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, continuand sa traiasca in lenevie si pacat, crezand ca tot va fi iertat, se inseala si dispretuieste iubirea Tatalui pentru el. Neatentia da prilej duhurilor rele sa intre in casa sufletului si sa o pustiasca.

Multi oameni ce duc o viata corecta in aparenta si practica cultul religios cu constiinciozitate sunt linistiti in constiinta lor ca merg pe drumul cel bun. Se inseala insa, necautand sa analizeze ce se petrece in inima lor! Acolo trebuie sa fie adevarata corectitudine, nu numai in comportarile exterioare, care de foarte multe ori sunt false, ipocrite. Nu intotdeauna aparenta evlavie este urmare a sfinteniei inimii.

Pacatul sta ascuns si tasneste din cand in cand, prin diferite ganduri, in mintea omului. Cine nu duce lupta cu gandurile nu lupta cu satana si, mai curand sau mai tarziu, aceste ganduri rele se vor revarsa si in afara si-l vor conduce pe cel aparent corect la pacate fatise.

Raul este ca un izvor ce tasneste neincetat. Asadar, sufletul trebuie sa se sileasca in permanenta sa opreasca valurile rautatii care vin peste el sub forma de ganduri inca de la inceput.

Toata lumea cea vazuta este permanent in miscare, in agitatie, in lupta. Nimeni nu cunoaste insa cauza acestor nesfarsite tulburari, care sunt opera satanei. In lumea nevazuta a gandurilor omenesti tot satana lucreaza si tulbura. El este stapanitorul lumii acesteia, vazute si nevazute. Oamenii nu stiu, nu-si dau seama, ba inca nici nu vor sa stie, ca sunt permanent purtati de o putere straina si li se pare firesc tot ceea ce, de fapt, este contrar adevaratei lor firi, create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intreaga omenire, saraca, este amarnic inselata de satana. Numai cei luminati, care au castigat pacea lui Hristos, stiu si simt de unde vine toata agitatia lumii. Raul a pus stapanire pe lume prin placerea pe care o provoaca trupurilor si sufletelor. Este ca un foc ce aprinde inima si apoi coboara prin toate madularele trupului, indemnandu-l la desfranare, iar pacatul savarsit creeaza obisnuinta, incat omul nu mai este capabil sa iasa din el decat cu mare, foarte mare greutate. La fel se intampla cu patimile: toate devin ca niste munti ce apasa sufletul, il ingreuneaza, il strivesc de pamant, nu-i mai dau libertatea sa se inalte spre Dumnezeu. Cat de mult ingreuneaza sufletul lacomia, imbuibarea, ca si betia, si toate trei starnesc pofta desfranarii in om, chemandu-se una pe cealalta. Patimile ard sufletul omului ca niste sageti de foc, distrugandu-l, omorandu-l. Cei prudenti insa, cand simt aceste patimi ca se nasc in ei, se infurie pe ele, se lupta cu ele si satana nu mai are putere asupra lor.

Cei sarati cu sarea cea cereasca sunt foarte putini si numaidecat sunt cunoscuti cei ce vorbesc din comoara Duhului Sfant, iar vietile lor sunt exemple de sfintenie; acestia sunt vasele alese ale lui Dumnezeu. Cel ce vorbeste fara sa fie condus de lumina si harul ceresc nu poate convinge mintea oricui. Este nevoie de munca si osteneala multa pentru a transforma inimile oamenilor.

(din: POCAINTA sau INTOARCEREA LA DUMNEZEU. Extrase din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie Egipteanul, Editura Bizantina, Bucuresti)

Legaturi: