PARINTELE SOFIAN DE LA ANTIM, omul smereniei

Parintele Sofian de la Antim

Smerenia, poarta spre Imparatie

“In masura in care ai inima infranta si smerita, devii tot mai liber interior si atunci Dumnezeu coboara in tine. Rostul nostru pe pamant este sa ne umplem de Dumnezeu. Si nu ne putem um­ple de Dumnezeu decat prin smerenie. Smerenia trebuie sa fie fundamentul vietii noastre. Nu ne realizam prin trufii ieftine, ci numai prin sme­renie. A trai in smerenie inseamna a trai o viata reala. Iar a trai in trufie este o viata artificiala.

De aceea, de cate ori esti umilit, rabda si roaga-te:

Doamne, primeste aceste umilinte, in locul sme­reniei de care am lipsa. Sa rascumpere umilintele mandria de care nu ma pot izbavi de bunavoie!

Am fost inchis in temnitele comuniste si numai Dumnezeu stie cata nedreptate era acolo, cata ura, cata rautate… parca nici nu poti spune in cuvinte. Atunci cand eram mai chinuit, in­cercam sa nu ma revolt, sa nu cartesc. Ma gan­deam asa: Hai sa-mi amintesc cu ce am gresit eu fata de Dumnezeu, de patimesc acum aceste nedreptati! Si ma gandeam la niste pacate ale mele pe care le stiam numai eu si Dumnezeu, iar su­ferinta o priveam ca pe un canon si nu ma re­voltam. Ma gandeam ca, daca si eu as fi fost mai bun, nici gardienii n-ar fi fost atat de rai — asa­dar si eu eram vinovat pentru rautatea lor. Asa ii puteam ierta pe toti si ma puteam ruga pentru ei, si aproape ca nu mai simteam suferinta pe care mi-o pricinuiau. Si va spun drept ca atunci cand puteam sa fac toate acestea si sa ma gan­desc la pacatele mele, simteam in inima o bucu­rie asa de mare, si o pace, si o bogatie de iubire, ca parca zburam, desi eram in puscarie.

Eram atat de preocupat ca sa-mi vad pa­catele, incat si noaptea vorbeam prin somn si imi ceream iertare de la Dumnezeu. Si erau acei caralii care pandeau pe la usi, si ascultau pe la gratii ce spuneam eu; iar a doua zi ma chemau la ancheta si-mi serveau cuvintele pe care le spusesem prin somn, din cauza framan­tarilor mele sufletesti. Imi strigau: Pacatosule! Popa pacatos!, si-mi repetau tot ceea ce spuse­sem noaptea prin vis, Dumnezeu stie cum.

Dar asta am vrut sa spun: este foarte impor­tant sa ne recunoastem starea de nevrednicie fata de Dumnezeu. Sa nu aduci nimanui nici o vina, decat numai tie. Sa te caiesti mereu din toata inima. Daca nu ma gasesc vinovat in mod real si nu ma caiesc din adancul sufletului, atunci nu ma pot ruga cu putere si nu pot avea bucu­ria deplina a rugaciunii. Daca ai acestea doua — smerenia si iertarea aproapelui — ai sa vezi cum incepi sa capeti in tine ceva din Dumnezeu, ceva extraordinar. Numai Duhul Sfant poate aduce acest „ceva” in inimile noastre.

N-am urat pe nimeni dintre dusmanii care ne-au asuprit si n-am regretat niciodata ca am ajuns la inchisoare. Acolo era nevoie si de mine — ca, impreuna cu fratii nostri ro­mani, sa suferim cu totii urgia venita asupra tarii. Fie, Doamne, suferinta noastra, ca un canon pentru pacatele noastre, dar si ca o jertfa adusa pentru iertarea pacatelor neamu­lui romanesc si pentru binecuvantarea dumnezeiasca asupra intregii noastre tari!

Cautati sa faceti cat mai mult bine in jurul vos­tru, rugati-va cat mai mult cu Rugaciunea lui Iisus, nu vorbiti de rau pe nimeni si astfel veti avea pacea inimii. Bunul Dumnezeu si Maica Domnului sa va ajute neincetat, in orice loc va veti afla!”

(Text inedit)

Ca sa ajungi la smerenie trebuie sa te biruiesti pe tine ca om

Smerenia este si un dar de la Dumnezeu. Ea se dobandeste cu multa osteneala. Trebuie sa te supraveghezi, sa te stapanesti, pentru ca smerenia este dusmanul mandriei. Si pentru ca omul este plin de mandrie, aceasta apare in orice imprejurare, oricat de fina ar fi starea.

Ca sa ajungi smerit trebuie sa te straduiesti mereu. Smerenia este o virtute dumneze­iasca, dar, ca si in cazul dragostei, este nevoie si de harul lui Dumnezeu. Nici dragostea nu se poate dobandi usor. Dragostea este Dumnezeu. Dragostea este sfintenie. Dragostea nu se poate dobandi decat cu ajutorul lui Dumnezeu.

Si smerenia si dragostea sunt roadele po­caintei si ale meditatiei asupra realitatilor duhovnicesti care sunt in jurul nostru. Smerenia este o mare virtute dumnezeiasca si total dife­rita de cealalta mare forta din lume, mandria. De o parte este smerenia care este Dumnezeu, iar de cealalta este diavolul care este mandria intruchipata. Ca sa ajungi smerit trebuie sa fii de partea lui Dumnezeu, cu adevarat.

Il simti pe un om cand o face pe smeritul, fara sa fie. Ca sa ajungi la smerenie trebuie sa te biruiesti pe tine ca om, sa-ti dai seama ca esti neputin­cios, cu adevarat. Tot ceea ce faci, vine de la Dumnezeu care ne inspira, ne trimite ganduri, sau de la cel care Ii este rival si pe care ti l-ai insusit si il porti cu tine, adica diavolul. Este foarte greu sa gasesti un om smerit cu adevarat.

„Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima”, spune Mantuitorul, „si veti afla odihna sufletelor voastre”.

„Invatati-va de la Mine” — Dumnezeu este izvorul smereniei, al bunatatii si al dragostei…

Cineva spunea ca, daca timp de doi-trei ani de zile s-ar strange de pe piata toate cartile care vorbesc despre Dumnezeu si s-ar lasa numai ce­lelalte carti, lumea ar intra intr-un fel de foame pentru lucruri serioase, adevarate, esentiale. S-ar satura de usuratate, de fals, de lipsa de esenta. Omul nu poate trai in minciuna prea mult si cauta adevar, cauta lucru pretios, lucru serios. In tot ceea ce este adevarat, omul Il vede si pe Dumnezeu, o fateta a acestui izvor al adevarului – caci Dumnezeu este si Adevarul”.

(Din „Parintele Sofian”, Ed. Bizantina)

***

„Sa impodobesti biserici cu icoane frumos gandite si realizate, si sa faci din sufletele cre­dinciosilor biserici vii... sa restaurezi icoane vechi pretioase si sa restaurezi suflete omenesti pentru care S-a jertfit Domnul pe cruce. Iata vocatia si rostul Arhimandritului Sofian Boghiu pe pamant”.

(Parintele Ioanichie Balan)

***

Parintele Sofian

– 10 ani de la savarsirea iconarului de suflete de la Antim

Desi Dumnezeu a ingaduit multe incercari asupra acestui neam in veacul al 20-lea, a si daruit povatuitori de suflete iscusiti, care sa tina pe ume­rii lor Biserica luptatoare a lui Hristos. Injugati in binecuvantata lucrare a duhovniciei, sub epitrahilele lor ei au mangaiat si intarit poporul lui Dumnezeu, slujindu-i cu vreme si fara vreme… Unul dintre acestia, calit in scoala duhovniceasca a „Rugului Aprins” de la Antim, pe care Parintele Cleopa de la Sihastria l-a numit „un apostol al Bucurestilor”, a fost Arhimandritul Sofian.

„Chipul bland al parintilor mei, imaginea bise­ricii in care ma rugam de copil si a preotului care m-a botezat in numele Preasfintei Treimi le port pururea in inima mea”,

isi amintea Parintele des­pre copilaria sa, petrecuta pe malul basarabean al Prutului, in judetul Balti. Tatal sau, incorporat in ar­mata tarista, a fost trimis in Razboiul ruso-japonez din 1904-1905. Inainte de a pleca, a mers si s-a in­chinat la moastele Sfantului Serghie de la Radonej:

„Doamne, cu ocrotirea Cuviosului Serghie, ajuta-ma!”.

Oastea rusa a fost atunci zdrobita de japonezi, dar soldatul basarabean s-a intors nevatamat acasa. Apoi s-a insurat – si, la cununie, preotul l-a binecu­vantat:

„Sa-ti dea Dumnezeu prunc minunat, si sa-l inchini Cuviosului Serghie, de vreme ce ti-a scapat viata”.

Asa ca pruncul care s-a nascut pe 7 octom­brie 1912, chiar de praznicul Sfintilor Mucenici Serghie si Vah, a primit numele Serghie.

Chemarea monahala se face auzita in inima sa de la numai 14 ani, cand intra ca frate intr-un schit din Soroca, Rughi.

„Manastirile de atunci erau adevarate familii duhovnicesti. Fratii noi care intrau in manastire intalneau frati mai vechi in uniforma calugareasca, cu incepatura de barba, cu bune deprinderi si ascultari in ate­liere si la strana, si cu multi Parinti imbunatatiti care, in simplitatea si dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blandetea ori numai cu viata lor curata si smerita sa traim dupa chipul vietii lor”,

povestea Parintele despre acele vremuri.

La 20 de ani este trimis sa studieze la semina­rul monahal de la Cernica, unde i-a avut drept colegi si prieteni apropiati, printre altii, pe viito­rul Patriarh Teoctist si Parintele Grigorie Babus. Dupa cinci ani este tuns in sfantul si ingeres­cul chip al calugariei la manastirea basarabeana Dobrusa. In 1940, odata cu ocuparea Basarabiei de catre armata sovietica, obstea din Dobrusa, luand icoana facatoare-de-minuni a Maicii Domnului, odorul cel mai de pret al manasti­rii, a fost silita sa se refugieze dincoace de Prut, oprindu-se tocmai la Manastirea Caldarusani. De acolo, Parintele Sofian ajunge la Manastirea Antim, pe seama careia, la 33 de ani, „varsta barbatului desavarsit”, este hirotonit ieromonah.

In paralel cu studiile teologice de la Bucuresti, urmeaza cursurile Academiei de Arte Frumoase, pe care o absolveste in 1945. Este poate rastimpul cel mai rodnic al vietii sale, cand izbuteste sa agoniseasca bogatiile in care, mai tarziu, s-a adancit si pe care le-a impartasit celor dornici sa le primeasca. Atunci il cunoaste si pe Parintele Ioan Kulighin, mento­rul „Rugului Aprins”, caruia i-a purtat o mare evlavie, descriindu-l ca

„un rugator auten­tic si iscusit lucrator al Rugaciunii lui Iisus, si un foarte bun cunoscator al Sfintilor Parinti”.

Tot atunci leaga prietenii pe care timpul nu va izbuti sa le clatine, cu Parinti precum Felix Dubneac, Petroniu Tanase, Roman Braga, Benedict Ghius sau Arsenie Papacioc.

Despre acea perioada, isi aminteste Parintele:

„Anii foametei, care a navalit peste noi impreuna cu sfarsitul Razboiului al Doilea Mondial si ocuparea noastra de catre comu­nism, au fost ani foarte grei. Noi, cei de aici, am avut insa parte si de cateva mangaieri. Pe plan duhovnicesc, erau slujbele zilnice si umila noastra preocupare de atunci: Rugaciunea lui Iisus. Cu tot ateismul si dusmania care se propaga, cu toata saracia si foametea care se intindea pe toate plaiurile tarii, biserica de la Antim era plina de inchinatori si ascultatori la slujbele si catehezele facute”.

La 14 iunie 1958 a fost arestat si condam­nat la 16 ani de munca silnica, “pentru fap­tul de uneltire”, impreuna cu ceilalti membri ai „Rugului Aprins”. Sa-i dam insa cuvan­tul Parintelui:

„Din literatura publicata dupa Revolutia din 1989 asupra vietii din inchi­sorile comuniste, cititorii au aflat multe din suferintele celor intemnitati. Dar una este sa citesti si alta este s-o traiesti. Astfel, lipsa to­tala de libertate, zavorat pe dinafara de paznic, intr-o celula mica, cu mai multi, intre care batrani si bolnavi, cu paturi suprapuse, cu tineta deschisa, cu aerul infect, cu miros de closet, cu becul aprins zi si noapte, mereu supravegheat prin vizeta – n-aveai voie sa lucrezi ni­mic! Se ciocanea in perete cu alfabetul Morse, ca sa afle cate o stire sosita dinafara. Altii da­deau pe talpa bocancului cu spuma de sapun, apoi, cu un betisor, scriau cate o rugaciune ori un cuvant din Biblie. Fara carti, fara ziare si fara hartie de scris, totusi unii invatau astfel pe de rost Evanghelia de la Matei ori de la Ioan, ori cate o epistola — mai ales a Sfantului Iacov. Mancarea, putina, slaba si mizerabila, lipsa de aer, nemiscarea, facusera din bietii detinuti niste fiinte albe-albastrui, slabiti pe dinafara dar tari pe dinlauntru cu nadejdea ca nu vom muri in aceasta necropola”…

Dupa patru ani, impreuna cu Parintii Benedict Ghius si Roman Braga, este stramutat din Aiud la Colonia Salcia, unde se aflau printre detinuti aproape o suta de alti preoti.

„Aici”, isi amintea el, „ca si in viata de celula, afara de ochii necrutatori ai temnicerilor care ne urmareau plini de dusmanie, ne veghea zi si noapte Ochiul cel atoatevazator si inima plina de bunatate a Parintelui Ceresc. De la El ne venea rabdarea si pacea, care ne-au insotit de-a lungul anilor de inchisoare”.

Iese din detentie dupa sase ani, in urma de­cretului de gratiere din 1964, stabilindu-se la Manastirea Plumbuita. Acolo se daruieste in­dragitei sale indeletniciri, pictura icoanelor, zil­nic, pentru urmatorii trei ani. Atunci a lucrat, printre altele, la frescele de la Schitul Darvari, Biserica Visarion si Palatul Sfantului Sinod.

In 1967 se intoarce, in cele din urma, la Manastirea Antim, pe care a socotit-o „cea mai apropiata sufletului” si n-a mai parasit-o pana la sfarsitul vietii sale pamantesti.

Cuvintele Patriarhului Teoctist, vechiul sau coleg de semi­nar, poate ca il descriu cel mai bine:

„A fost nu numai staretul Manastirii Antim, timp de peste cinci decenii, dar si parintele sufletesc si martu­risitorul in fata lui, Hristos al multor credinciosi din capitala tarii noastre. Dumnezeu l-a inzestrat cu o mare rezistenta sufleteasca, din care a da­ruit, cu dragoste parinteasca, tuturor celor din ju­rul sau. Avea acea putere launtrica care vine de la Parintele Luminilor, nu de la oameni”.

Parintele Sofian s-a mutat cu pace la Domnul caruia I-a slujit si I-a urmat toata viata sa, aproape 90 de ani, in zi de praznic — de inaltarea Sfintei Cruci, la 14 septembrie 2002.

Spunea Parintele Constantin Coman, unul din ucenicii sai (astazi, la randu-i, unul dintre in­cercatii duhovnici ai Bucurestilor) ca, dorind sa aleaga o insusire care sa puna in evidenta trasa­tura specifica a personalitatii acestuia, n-a izbu­tit — totusi, Parintele Sofian era, prin excelenta, Duhovnicul:

„Incovoiat de spate in scaunul asezat langa usa diaconeasca de miazanoapte a bisericii Manastirii Antim, Parintele Sofian a primit zeci de ani, seara de seara uneori, ore intregi de fiecare data, sirul nesfarsit de credinciosi la spovedanie”.

Statea in scaunul de spovedanie cu capul plecat in jos, inspre inima, rostind in taina Rugaciunea lui Iisus — si Dumnezeu lucra in chip nevazut si minunat prin Parintele Sofian, tamaduind sufle­tele celor care-l cercetau.

Intrebat odata care socoteste a fi realizarea sa cea mai mare, Parintele a raspuns doar atat:

„Nu pot afirma ca am realizat ceva important in viata decat ca, fiind intre ceilalti frati slujitori, m-am straduit sa intretin pacea, armonia si buna-convietuire in obste, precum si evlavia si buna desfa­surare a slujbelor in biserica. Iar cand am fost so­licitat de bolnavi si credinciosi, niciodata nu i-am refuzat, nici i-am intristat cu ceva, ci am facut tot ce mi-a stat in putere sa-i folosesc, sa-i marturi­sesc, sa-i impac cu Dumnezeu si cu oamenii”.

Nu am putea incheia aceasta pomenire de­cat prin cuvintele cu putere arhiereasca si man­gaietoare ale Mitropolitului Teofan al Moldovei, rostite cu prilejul inmormantarii, care ne in­taresc in nadejdea ca Parintele Sofian s-a alatu­rat in Imparatia cea Neinserata fericitei cete a Cuviosilor:

„Bucura-te, Manastire Antim, ca puternic sprijinitor catre Dumnezeu ai acum in Cer! Bucurati-va voi arhierei, preoti, monahi si credinciosi, ca Duhovnicul va ajuta acum din Cer! Bucurati-va, pictori de biserici si iconari, ca ocrotitor tare in rugaciune v-ati dobandit in Cer! Odihneste-te in pace, Parinte Sofiane, si nu ne uita pe noi, fiii tai, ramasi inca in durerile naste­rii, aici pe pamant!”.

Radu Hagiu

***

 (Din revista “Familia Ortodoxa”, nr. 9(44), 2012)

Va mai recomandam: