Predici (text si audio) la Duminica iubirii vrajmasilor. CE NE IMPIEDICA SA IUBIM?

Vezi si:

***

Predica Sfantului Ierarh Luca al Crimeei:

CE NE IMPIEDICA SA IUBIM?

Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea; Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Căci şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei. Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. Şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut, fără să nădăjduiţi nimic în schimb, şi răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv. (Luca 6, 31-36)

Ce vorbe uimitor de simple! Ele sunt atat de simple, atat de firesti, incat atunci cand omul aude pentru intaia oara ca trebuie sa se poarte astfel, se simte chiar stingherit. “Cum de nu m-am gandit singur la asta pana acum?” – se intreaba el. Dar tot ce este mare este simplu. Toata invatatura lui Hristos e neasemuit de simpla. Ea este indreptata catre oamenii cu inimi simple; au primit-o cei mai simpli pescari din Galileea, care au devenit luminatori ai intregii lumi.

Lui Hristos I-au urmat in primul rand cei mai simpli oameni, fiindca orice cuvant al lui Hristos este simplu si uimitor de accesibil. Toata invatatura Lui parca s-ar intelege de la sine – si totusi, ce departe sta viata noastra de implinirea acestor cuvinte simple, acestor mari porunci ale lui Hristos!

Cat de rar se intampla sa ne purtam cu oamenii asa cum am vrea sa se poarte ei cu noi! Asteptam de la oameni stima, iar noi ii injosim; asteptam sa fim ajutati la nevoie, dar nu ne gandim niciodata sa ajutam aproapelui cand avem indestulare trupeasca.

Ce inseamna asta? De ce stau asa lucrurile? Doar nu ne purtam astfel cu toti oamenii. Fata de cei mai apropiati, fata de cei pe care ii iubim fierbinte – sotia scumpa, copiii, tata, mama – ne purtam potrivit poruncilor lui Hristos;  ii iubim ca pe noi insine si nu le facem ceea ce nu ne-am dori pentru noi insine. Ce mama care-si iubeste copilul din toata inima nu ii va da toata dragostea, toata mangaierea sa, nu-si va jertfi chiar viata pentru el? Prin aceasta ea implineste – nu-i asa? – legea lui Hristos.

Dar, iata, cu cei pe care ii cuprindem sub numele de “aproape”, insa de fapt ii socotim departati si straini, nu ne purtam astfel. Ce ne impiedica sa ne purtam cu ei la fel cum ne purtam cu oamenii cei mai apropiati, pe care ii iubim? Ne impiedica egoismul, iubirea de sine, fiindca nu ne iubim decat pe noi insine. Ne ingrijim de noi insine, ne iubim pe noi insine, iar pe oamenii din jur nu-i iubim, adeseori ii necajim, ii jignim. Iar Domnul ne infatiseaza o asemenea cerinta dreapta, curata, sfanta.

El cere insa ca noi sa ii iubim si pe vrajmasi. Oare-i usor sa facem asta? Nu, este foarte greu. A-i iubi pe vrajmasi se deprind cei ce au inima curata, cei care Il iubesc cu toata inima pe Dumnezeu si urmeaza poruncilor Lui, cei in care Se salasluieste Duhul Sfant, duhul smereniei, cei care se patrund de duhul dragostei.

Doar cei ce s-au deprins sa ii iubeasca pe cei care-i urasc, sa-si iubeasca vrajmasii, i-au biruit pe acestia – cu binele si cu dragostea. Mila si impreuna-patimirea – iata insusirile de temelie, calitatile de temelie ale dragostei. Cine are dragoste, acela are si mila, si impreuna-patimire, fiindca nu poti sa iubesti fara sa suferi impreuna cu cel iubit. Un asemenea om nu poate sa nu faca binele celor care au nevoie de el, si-l face fara sa astepte recunostinta, fara sa astepte sa i se rasplateasca pe masura.

Din dragoste curata izvoraste milostivirea, din dragoste curata implinesc adevaratii crestini aceste porunci ale lui Hristos: dau imprumut celor de la care nu se asteapta sa mai primeasca inapoi, fac tot felul de fapte bune. Domnul cere sa nu asteptam nimic in schimb pentru binele facut si ne fagaduieste marea plata a vesnicei bucurii, spunand ca vom fi fii ai Celui Preainalt. Stiti ce spunea Domnul Iisus Hristos despre Infricosatoarea Judecata si despre faptul ca dreptii vor fi indreptatiti doar pentru dragoste, doar pentru faptele dragostei. Fii ai Celui Preainalt se vor numi ei, vor straluci ca stelele pe cer. Iar cei ce dragoste n-au avut, cei ce n-au facut faptele milostivirii, se vor numi fii ai diavolului si vor fi chinuiti in veci dimpreuna cu el.

Dragostea este implinirea a toata legea (v. Romani 13, 10). Milostivirea este, de asemenea, toata legea lui Hristos, fiindca ea vine din dragoste. Ce sa facem ca sa dobandim dragostea? Mare, uriasa este aceasta lucrare, e scopul intregii noastre existente, scopul intregii noastre vieti. Am fost facuti de Dumnezeu ca sa ne apropiem de El duhovniceste. Traim pentru a deveni fii ai Celui Preainalt, pentru a ne desavarsi, pentur a tinde catre El.

Pe care cale trebuie sa mergem?

Mergeti prin usa cea ingusta, pe calea cea pietroasa si spinoasa, fara a va teme de patimiri, fiindca ele nasc binele. Cel care patimeste devine slobod de egoism, devine linistit, bland, plin de dragoste. Trebuie sa mergem pe calea necazurilor, implinind toate poruncile lui Hristos. Prin neobosite rugaciuni si post trebuie sa intram in impartasirea cu Dumnezeu. Au agonisit dragostea cei care, asemenea Cuviosului Serafim din Sarov, zi si noapte s-au rugat si au postit aspru. Domnul curateste inimile lor de toata intinaciunea, fiindca Duhul Sfant, Duhul dragostei poate salaslui doar intr-o inima blanda, smerita. Trebuie sa agonisim blandetea, smerenia, si atunci va veni sfanta dragoste.

Pentru multe se cuvine sa ne rugam, pocaindu-ne de pacatele noastre nenumarate, insa neincetata si de temelie trebuie sa fie rugaciunea pentru ca Domnul sa curateasca inimile nostre de rautate, sa ne dea marile virtuti crestinesti: blandetea, smerenia, sfanta dragoste. Nicicand sa nu uitati rugaciunea cea mai insemnata – rugaciunea pentru dobandirea dragostei! Rugati-va pentru aceasta cum va va pune Dumnezeu in inima – de pilda, astfel:

“Doamne, da-mi sfanta dragoste, invata-ma sa-i iubesc pe toti oamenii: si pe cei de aproape, si pe cei de departe, si pe cei credinciosi, si pe cei necredinciosi, precum Tu, Doamne, ne iubesti pe noi, pe toti, pacatosii si ticalosii!” Amin.

15 octombrie 1944

(Din: Sfantul Luca al Crimeei, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2010)

***

PREDICI AUDIO DE LA MANASTIRILE ANTIM, PUTNA SI SIHASTRIA PUTNEI:

***

Predica IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei:

Adevăratul creştin este iubitor de vrăjmaşi

În viaţa noastră constatăm tot felul de probleme, tot felul de obstacole, de ţinte neatinse, şi ne întristăm pentru aceasta. Vrem, în general, să fim mari, să nu ne depăşească alţii, să fim cât mai sus, să ne meargă cât mai bine, copiii noştri să fie mai buni decât ai vecinilor, să avem cât mai multe lucruri în casă… Vrem să facem toate aceste lucruri – lucruri bune în sine – şi dacă nu le realizăm ne supărăm nespus, ne pierdem liniştea şi, de cele mai multe ori, punem vina ori pe Dumnezeu, că nu ne ajută, ori pe cei din jurul nostru, că ne împiedică, ne pun obstacole, că fac în aşa fel încât noi să nu realizăm ceea ce dorim. Ni se pare că aceştia din urmă ne sunt duşmani, că ei ne vorbesc de rău, că din cauza lor nu ne merge bine şi avem atitudinea care se cuvine, zicem noi, adică a-i pune la punct, a le arăta unde le este locul, a le întoarce spatele, a ne răzbuna chiar atunci când găsim prilejul, iar dacă cumva lor le merge rău, ne bucurăm nespus. Cu toate acestea, simţim că inima nu ne este liniştită, cugetul nu este împăcat. Nu ştim de ce, dar descoperim un gol adânc în sufletul nostru, şi viaţa noastră parcă nu ne este împlinită. De ce? Ne răspunde Mântuitorul Hristos în Evanghelie:

“Voi, zice Domnul Hristos, iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru? Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru? Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 44, 46-48).

Şi cum este Tatăl din ceruri desăvârşit? Ne-o spune Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani, vorbind despre dreptatea dumnezeiască (12, 16-21). Aceasta înseamnă că există dreptate dumnezeiască şi dreptate omenească. Dreptatea omenească înseamnă: “ce-mi faci tu, îţi fac şi eu: îmi faci bine, îţi fac bine, mă loveşti, te lovesc”. Vine Sfântul Pavel şi spune: dreptatea dumnezeiască. Şi care este aceasta? Omul păcătuieşte, Dumnezeu suferă; omul blesteamă, Dumnezeu binecuvântează; omul urăşte, Dumnezeu iubeşte. Dacă ne numim creştini şi credem în Domnul Hristos, suntem chemaţi să aplicăm şi noi în viaţa noastră dreptatea dumnezeiască atât cât este cu putinţă.

Sfântul Siluan Athonitul spunea: “Dă-le, Doamne, oamenilor bucuria de a fi mic, de a fi neînsemnat, de a trece neobservat”. O bucurie imensă are omul când se bucură că este mic, iar când celălalt este mare. Lucrul acesta este foarte greu. Dar ştiţi care este taina? Că este singura cale de a avea pace sufletească în noi. Dacă tot timpul te gândeşti cum să-l pui la punct pe celălalt, cum să-l zdrobeşti cu inteligenţa, cu banii tăi, n-ai pace; într-un mod de cele mai multe ori inconştient, inima îţi este încărcată. Te simţi neîmplinit.

În iubirea Sa, Dumnezeu are însă grijă uneori şi ne mai trimite câte o boală, ne mai trimite câte o ispită, ne mai trimite câte un vrăjmaş, pentru a ne da seama că nu putem domina lumea, că pot fi şi alţii care să ne domine pe noi, şi, prin aceasta, un simţ al realităţii poate îl dobândim. Puţină smerenie, puţină decenţă în viaţa noastră ne sunt date tocmai pentru că trecem prin clipe mai dificile.

Suferinţa este ca o trecere printr-un foc purificator, greu de purtat. Sfântul Nicolae Velimirovici, la sfârşitul vieţii, se ruga lui Dumnezeu cu aceste cuvinte:

“Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem! Vrăjmaşii m-au împins şi mai mult spre Tine, în braţele Tale, mai mult decât prietenii. Aceştia m-au legat de pământ şi mi-au răsturnat orice nădejde spre pământ. Vrăjmaşii m-au făcut străin faţă de împărăţiile pământeşti şi un locuitor netrebnic, faţă de pământ. Precum o fiară prigonită, aşa şi eu, prigonit fiind, în faţa vrăjmaşilor, am aflat un adăpost mai sigur, ascunzându-mă sub cortul Tău, unde nici vrăjmaşii, nici prietenii nu pot pierde sufletul meu. Doamne, binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem. Ei au mărturisit în locul meu păcatele mele în faţa lumii. Ei m-au biciuit, când eu m-am cruţat de biciuire. Ei m-au chinuit atunci când eu am fugit de chinuri“.

Sfântul Nicolae Velimirovici a plecat la Domnul cu pace, pentru că a cunoscut calea evanghelică, adică dreptatea dumnezeiască de care a amintit Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani. Dreptatea dumnezeiască este calea pentru ca omul să fie mulţumit, împăcat în sufletul şi în inima sa.

sursa: Lumina de Moldova (2011)

Pentru aceeasi Duminica: