Parintele Arsenie Boca despre insemnatatea FAPTUIRII in razboiul nevazut cu tendintele noastre contradictorii: LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINTEI

LUCRAREA PORUNCILOR STINGE CRIZELE VOINTEI

E de la sine inteles ca si vointa este energia pe care ne bizuim in razboiul nevazut. Aceasta asculta de cunostinta, care-i indruma luptele; iar cunostinta e atrasa de iubire, care incalzeste totul, fie spre Dumnezeu, fie spre lumea sensibila. Oamenii vointei insa sunt eroii credintei si sfintii crestinismului. Acestia sunt cei ce au rabdat pana in sfarsit si s-au mantuit. Dar noi, pana sa ajungem la o vointa puternica si statornica in bine, avem de furca nu mai putin decat cu un furnicar de vointe sau tendinte sufletesti, care ne hartuiesc in toate partile si ne ostenesc in toate contrazicerile. De aceea unificarea tuturor tendintelor sufletesti intr-o singura directie buna da omului o mare putere. Dar la ea se ajunge foarte greu, caci sunt multe tendinte care se impotrivesc si atunci se porneste un razboi inauntrul omului pentru infrangerea potrivnicilor.

Iata cum descrie Blondel aceasta strategie:

„Exista in om o multiplicitate de tendinte, de pofte, dorinte mai mult sau mai putin concentrate sau divergente, un polipsihism de care s-a putut spune ca sunt ca un popor numeros, care sta sub sefia sau conducerea ratiunii si a vointei, popor in care se gasesc cand supusi docili si disciplinati, cand indaratnici si unelte de vrajba. Ceea ce s-a numit asceza si lupta spirituala nu e decat manifestarea si metoda aplicabila acestei istorii launtrice”.

„Corpul asculta mai usor de comanda vointei (de pilda: misc degetul cand vreau), dar sufletul nu asculta, ci rezista. Aceasta pentru ca in fata oricarei atitudini definite si hotarate se ridica, din spirit de contradictie, partida nemultumitilor… Orice efort initial e ca o declaratie de razboi moliciunii si imprastierii fortelor vii, care au si ele instinctul conservarii si al independentei”.

Acestea trezesc in noi stari de constiinta straine sau ostile constiintei, vointe noi care se ridica impotriva vointei. Si cand efortul voluntar grupeaza intr-un fascicul partial fortele ofensive, atunci se descopera puterile adormite si dorintele secrete.

„Caci in fata hotararii declarate subzista realitatea tendintelor eliminate, dar inca vii si capabile de lucru. Ele nu se atenueaza, nu slabesc prin ele insele. Acordul scopurilor voite provoaca deci o coalitie a puterilor ostile, care nu se mai marginesc sa produca o simpla impresie in constiinta obisnuita, nici sa ramana in starea de virtualitate. Ele se grupeaza, si din defensiva trec la ofensiva”.

Lupta incepe deci abia in cei ce s-au hotarat la o viata mai conforma cu poruncile dumnezeiesti. Blondel descrie bine aceste lucruri, dar e de mirare cum nu vede ca si tendintele rele sunt stimulate de duhurile rele, sau cum nu vede ca aspiratiunile bune sunt manate si atrase de o forta transcendenta buna. Probabil ca aceasta se datoreste faptului ca romano-catolicismul considera afectele si concupiscenta ca legate mai adanc si mai organic de natura omului, pe cand ortodoxia nu le considera create deodata cu natura, ci intrate in ea dupa cadere.

Blondel are in continuare interesante consideratii din care se poate intelege teza Sf. Maxim dupa care, inainte de-a se ridica omul pe treapta mai inalta a contemplatiei, trebuie sa treaca prin faza implinirii poruncilor, prin faza dobandirii virtutilor, prin faza faptelor. Faza contemplatiei e o faza de pace launtrica. Dar omul nu se poate odihni in fericirea contemplatiei pana nu a biruit in sine contradictiile, tendintele rele, pana nu si-a unificat si consolidat fiinta ca sa iubeasca numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decat prin actiune prelungita, prin fapte convergente spre bine, prin castigarea deprinderilor neclintite in savarsirea binelui.

Caci simpla gandire la bine si chiar simpla vointa de a face binele, fara trecerea deasa – si aceea o vreme regulata – la facerea binelui, nu numai ca e departe de a realiza aceasta armonie, unitate si siguranta, ci, dimpotriva, trezeste opozitia tendintelor contrare. Un om de teorie se stie ca e un om slab, macinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.

De abia fapta arunca o decizie in cumpana acestor balansari si care, mai ales prin repetare, aduce definitiv castig la cauza tendintelor bune. Nu degeaba virtutea insemneaza etimologic barbatie. Ea a adus o solutie barbateasca a vietii.

„Astfel activitatea voluntara, rupand fara incetare echilibrul interior al vietii, dezvaluie ceea ce se agita confuz sub suprafata sentimentelor aparente. Fara indoiala, automatismul, deja calauzit de o ratiune obscura, ajunge sa provoace in noi aceste contraste de imagini si dorinte, care fac posibil exercitiul reflexiunii; dar initiativa cugetarii si efortul actiunii determinate sunt cele care constrang tendintele ignorate sa se manifeste prin protestarea intensa (persistenta) a chiar acelora pe care am fi vrut sa le nesocotim sau sa le distrugem. Iata de ce actiunea, ca o sabie transanta, deschide privirii o patrundere pana in profunzimile tenebroase, unde se pregatesc marile curente ale vietii interioare…

Si uneori chiar ardoarea vointei face sa se nasca, ca printr-un fenomen de interferenta, neputinta si indecizia. Cine n-a cunoscut in imprejurarile cele mai critice aceasta durere a incertitudinii inactive!... S-ar spune ca ajunge sa vrei, pentru ca indata sa nu mai vrei si ca, profitand de o hotarare deschisa, se descopera in umbra o putere oculta si influente ipocrite, capabile sa ne conduca aproape fara stirea noastra… Sunt cazuri cand nu putem face un pas fara ca sa se ridice inaintea noastra si sa ne asalteze o mie de dusmani care pandesc. Si sentimentele noastre cele mai profunde sunt de asemenea cele care ne divizeaza si ne surprind cel mai mult ca niste necunoscuti. Ceea ce am dorit mai mult ne inspaimanta de indata ce trebuie sa-l dobandim. Ni-e teama sa parasim conditia de mizerie in care ne gasim… Si uneori e suficient sa ne temem de un act, pentru ca pe neasteptate o nauceala sa ne antreneze in savarsirea lui. E starea pe care o provoaca tendintele ce se vad amenintate de actiune cu nimicirea iminenta. E ultimul lor asalt, dat cu toata disperarea. De aceea, cand actiunea se produce, ea cade ca o sabie biruitoare, ca un sort ce a fost aruncat. Insa, cine nu paseste la ea, nu poate trece mai departe spre culmile desavarsirii. Acela ramane in „acea mare multime de oameni care se acopera cu florile intentiei si care nu aduc niciodata fructul faptelor, fara ca ei insisi sa remarce acest continuu esec”.

Sa ne amintim de osanda rostita de Iisus asupra smochinului lipsit de roade.

De cele mai multe ori, omul este ca un tablou, totdeauna cu sabia ridicata asupra vrajmasului, dar nedand niciodata lovitura. Cand mai face el ceea ce vrea, mergand pana la capatul hotararilor sale cele mai sigure si cele mai staruitoare, fara devieri si fara intarzieri?… Cu cat hotararile sunt mai numeroase, mai largi, mai inalte, plutind pe deasupra amanuntelor de realizare si a reformelor precise, cu atat sunt mai primejdioase; caci omul isi inchipuie ca se amelioreaza cu atata si nu face decat sa se priveasca intr-o fictiune din ce in ce mai iluzorie… Deci in actiunile noastre exista o deficienta habituala. Noi nu facem, asa-zicand, niciodata tot ce vrem, cum vrem; rezistente neprevazute, ciocniri, contraste uzeaza, stirbesc si deviaza vointa. Te cunosti bine in general, dar in fiecare clipa, in orice ocazie singulara te ignorezi; si acesta este momentul care decide faptele. Dorintele noastre adesea ne ascund adevaratele noastre dorinte. Sunt doua inimi in inima omeneasca; si una nu stie gandurile celeilalte. Dar, prin simplul fapt ca s-a luat o decizie si ca s-a incercat un efort, situatia interioara s-a schimbat; oaspetele ascuns in noi se dezvaluie.

Dar acestea sunt caracteristicile starilor dinainte de pasirea la actiune, sau ale unor fapte care nu sunt executate din toata inima.

„Functiunea normala a actiunii este sa asigure coeziunea, sa converteasca si sa construiasca fortele difuze intr-un edificiu personal, sa pregateasca expansiunea ulterioara a fiintei noastre, care nu se consolideaza in sine, decat actionand asupra sa pentru a se raspandi mai bine si a se darui generos cu atat mai multa extensiune cu cat viata fiecaruia are mai multa intensitate in ea insasi. Acest rol arhitectonic al actiunii nu poate fi indeajuns pus in valoare… Oricare ar fi in noi puterea care ia initiativa in momentul in care un act este consimtit, in momentul in care se implineste, atunci o colaborare intima asociaza chiar tendintele opuse si stabileste o solidaritate efectiva intre toate partile organismului fizic si mintal.

Imprastiind efortul central al gandirii si al libertatii in confuzia acestui organism, s-ar parea ca actiunea diminueaza oarecum si faramiteaza intentia, fara ca aceasta obscura difuziune sa fie compensata… Dimpotriva actiunea uneste intr-un manunchi toate fortele imprastiate ale vietii pentru a servi de mediatoare intre toate formele activitatii corporale si spirituale…

Nu exista unitate in organismul nostru complex decat prin coeziune, si coeziune numai prin cooperare. Actiunea e cimentul din care suntem modelati: lenea produce disolutia, moartea produce descompunerea. Fiat al vointei nu e numai lovitura decisiva care taie toate incertitudinile cugetarii, care da unei reprezentari inca flotanta si multipla o unitate, o soliditate, o precizie definitiva, care separa radical prezentul de trecut si realul de posibil; de asemenea, sub forma particulara si determinanta, este functiunea generala si asa-zicand generatoare a vietii organizate… In lucrarea care misca organele exista intre madulare o legatura inevitabila… Nu exista deci decat un singur mijloc de-a cuprinde, de-a ordona si de-a intrebuinta energiile imprastiate in noi si chiar impulsiile rebele ale concupiscentei: acela de a le capata in sistemul unei activitati generale si de a le face sa convearga prin munca la integritatea vietii individuale… Tanarul, pentru a-si domina simturile si a preveni monstruozitatile unei culturi inegale prin care uneori se rupe dupa bunul plac echilibrul functiunilor nervoase, are nevoie de actiune, acordand fortelor sale tinere expansiunea uniforma care le mentine in ierarhia lor naturala. Nici scolarul nu-si formeaza inteligenta si nu-si mobilizeaza activitatea mintala decat printr-un exercitiu, si anume un exercitiu sistematic al facultatilor sale.”

„Important nu este deci numai sa remarcam utilitatea sau necesitatea actiunii, ci de a vedea unitatea pe care o prezideaza si pe care o produce. Fara indoiala actiunea nu este eficace si normala decat daca este o sinteza, si iata de ce educatia fizica si intelectuala trebuie sa fie generala: […]. Omul nu este om decat prin ce are in el ca viata universala. De voie de nevoie, actiunea are acest caracter universal, si oricat de restransa am presupune-o ea se exercita intotdeauna sub specie universi, etiam in singularibus“. 

A lucra numai cu capul, ca <cerebralii>, inseamna adesea a lasa bestia sa traiasca si sa creasca in partea de jos a noastra, impreuna cu haita de pofte nesanatoase si gusturi degenerate. Cu cat cineva e mai incapabil de-a actiona, cu atat devine mai inversunata vapaia dorintelor, pentru ca echilibrul intre vise si practica de fiecare zi se rupe tot mai mult… In munca, capacitatea fizica de a indura ostenelile, e semnul, pretul, suportul vitejiei interioare a unei vointe obisnuite sa depaseasca masura. Viata aspra a taranului e mai putin folositoare intretinerii natiunii prin alimentele pe care i le procura, decat prin seva puternica a temperamentului si a caracterului ce i le da omului contactul cu pamantul; si daca trebuie sa veneram aceste membre active care se angajeaza vitejeste in sarcinile necesare, o facem pentru ca in forta, in frumusetea, in sanatatea muncii corporale ei exprima si realizeaza deodata insanatosirea morala, pacificarea launtrica si vigoarea vointei.

„Deci nu menajand fortele noastre le intretinem mai bine… E o tactica gresita de-a ceda moleselii, de a-ti da prea mare atentie tie insuti, de a te rasfata: tocmai uzandu-ne energia, desi s-ar parea ca o sacrificam si o mortificam, dimpotriva, prin intrebuintarea ei o reparam si o amplificam. In acest domeniu al actiunii voluntare cu cat o raspandesti, cu atat o ai mai mult”.

„Actiunea nu se poate produce decat starnind o lupta interna si triumfand inca de la inceput asupra sistemului contradictoriu care s-a format impotriva initiativei ei. Ea angajeaza toata viata noastra organica si mintala, din momentul in care se produce. Dar daca e adevarat ca aceasta unitate totala si exclusiva a actului contribuie la dependenta mutuala a corpului si a sufletului, nu se face aceasta in dauna bogatei varietati a cugetarii sau a infinitei puteri a libertatii? Nu. Supunand vointa simplicitatii stramte a unei solutii unice, actiunea este pentru ea calea de expansiune si de imbogatire.”

„Un mare efort pe care-l facem, o decizie barbateasca pe care o sustinem ne aduce un sentiment de trezire si de mai vie claritate. Cata vreme nu actionezi, nu te cunosti. Pana nu actionezi traiesti si cugeti ca intr-un vis, ca intr-un scurt moment de luciditate intre doua somnuri, fara sa ai destula putere sa te ridici pt a deschide ochii ca sa vezi si sa pornesti. Aceasta atitudine trebuie condamnata cu hotarare pentru ca e contrara miscarii celei mai sincere si mai esentiale a naturii noastre. Dar cum sa cunoastem tot ce se agita in universul nostru interior, cum sa stii daca ai o atentie destul de neta, o intentie destul de precisa, o ardoare destul de vie, o vointa adevarata?…

Garantia si criteriul sinceritatii este actul care taie incertitudinile si manifesta cele mai intime secrete pe care le ignorezi sau pe care ti le ascunzi tie insuti. Actul este o descoperire a starii noastre profunde. Manifestand raul spre care suntem inclinati, chiar slabiciunile pot sa serveasca ca avertisment prevestitor si reconfortant… descoperire cu atat mai importanta cu cat e in contradictie cu ideea falsa ce ne-o facem spre meritul nostru. De aceea mai degraba prin observarea actelor decat a gandurilor noastre, putem spera sa ne vedem asa cum suntem si sa ne facem asa cum vrem… Actiunile care rasar din adancurile vietii inconstiente trebuie sa ne slujeasca a studia curentele care ne poarta uneori fara stirea noastra…”

„Nu numai ca actiunea serveste sa ne descopere ceea ce in noi e mai tare, sau, uneori, chiar ceea ce e mai tare decat noi, ci ea mai constituie adesea, in indiferenta si haosul starilor interioare, un centru solid, care devine ca un sambure al caracterului. De cate ori noi nu voim decat dupa ce am actionat si pentru ca am actionat! Copilul are o viata alternativa de dorinte opuse si de miscari capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice: e o anarhie vie. Pentru ca sa se organizeze in el un sistem si pentru ca fortele lui sa se grupeze intr-un manunchi in el, trebuie sa invete a urma hotarat una din tendintele sale, excluzand pe celelalte… Altfel sfarseste prin a nu mai sti ce vrea…

Astfel reusim, actionand, sa vrem ceea ce ni se parea ca nu putem vrea la inceput, ceea ce nu voiam din lipsa de curaj si de forta, ceea ce am fi vrut sa vrem…

Dupa indelungi deliberari, decizia este intotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odata trecut, actul isi desfasoara consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au precedat.

Trebuie sa trecem la fapta, chiar cand o facem cu oarecare sila. Pe urma vine si placerea pentru acel lucru.

Chiar cand nu simti tot ce zici sau faci, cand nu ai decat o dorinta a adevaratelor dorinte, cand cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrangere seaca si dezgustatoare, faptul acesta produce un efect asupra noastra, coborand putin cate putin in realitatea constiintei, devenind viata noastra… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cat poti si cum poti, caci nu vei voi multa vreme. Pentru ca orice actiune care se executa, se foloseste in chip necesar de constrangere, pentru a aduna si a disciplina fortele imprastiate; pentru ca actiunea este semnalul unui razboi civil in care sunt morti si raniti; pentru ca noi nu marsaluim decat zdrobind in noi si sub pasii nostri legiuni de vieti, lupta e declarata orice am face; si, daca nu luam ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizeaza ei impotriva vointei. Trebuie sa ne batem; cel ce va fugi de lupta va pierde in chip necesar libertatea impreuna cu viata. Chiar in cei mai buni sunt comori de rautate, de necuratie si de pasiuni meschine.

Aceste puteri ostile nu trebuie lasate sa se grupeze in deprinderi si in sisteme; trebuie divizate prin atac; se impune unirea fortelor credincioase impotriva anarhiei, inainte de a se forma coalitiile, complicitatile si tradarile... De asemenea, pentru a ne apara de nauceala din ultima clipa si de sofismele constiintei travestite, care dovedesc ca actul cutare este permis si placerea cutare e legitima, trebuie sa ne obisnuim a lua ofensiva si a face mai mult decat sa evitam ceea ce nu trebuie; trebuie sa putem raspunde cu forta experientei anterioare: <<Chiar daca e legitima, vreau sa ma lipsesc de ea>>. Contra miscarilor involuntare nu e de ajuns sa vrei, caci vei fi surprins si chiar vointa iti va lipsi: nu e de ajuns sa rezisti, vei fi invins. Fara sa astepti trebuie sa actionezi direct impotriva adversarului, sa-l provoci, sa trezesti prin lupta stari de constiinta noi, pentru a-i infrange rezistenta si pentru a capta pana in originea ei sursa antrenarilor revolutionare. Agere contra. Actiunea voita e principiul actiunii, din ce in ce mai voluntara si mai libera.

Si niciodata opera nu e terminata si nici cucerirea definitiv consolidata. Aceasta constructie vie e mereu instabila si gata sa se imprastie. Deci mereu trebuie reincalziti cu o suflare noua acesti aliati gata de slabiciuni, de abandonari, si mereu concentrata ardoarea sufletului ca intr-un focar, pentru a topi la un loc toate elementele necesare actului, care nu poate fi turnat decat dintr-un singur bloc. A fi actionat nu scuteste pe cineva de a actiona: nu exista retineri in viata morala.”

O unificare a vointei, ba chiar a tuturor facultatilor noastre sufletesti izbuteste s-o ajunga abia rugaciunea.

(din: Parintele Arsenie Boca, “Cararea Imparatiei”, Episcopia Ortodoxa Romana a Aradului, Deva, 2006)

Legaturi:

***