SPOVEDANIA SI VINDECAREA SUFLETULUI. Mitropolitul Hierotheos Vlachos ne arata ce este, in mod real, PACATUL, in Traditia ortodoxa si cum poate fi IERTAT

Spovedania si vindecarea sufletului

[…]

Consider necesar sa fac, inca de la inceput, anumite precizari in legatura cu tema care mi-a fost data spre dezvoltare.

Termenul spovedanie nu se identifica doar cu o formala relatare a unui pacat pe care l-am savarsit, ci se afla in legatura cu viata in intregimea ei, inteleasa ca metanoia (pocainta), care este premisa absolut necesara a mantuirii. Spun aceasta pentru ca unele persoane, vorbind despre Spove­danie, inteleg doar o actiune care se face cu cateva zile sau ore inainte de dumne­zeiasca Impartasanie, o actiune care ii declara vrednici sa se impartaseasca cu Sfin­tele Taine, pentru o frumoasa praznuire a unei mari sarbatori bisericesti. De obicei, consideram ca trebuie sa ne spovedim pen­tru a ne linisti starea de vinovatie si mustrarile de cuget ale constiintei sau, mai rau, pentru a-L impaca pe Dumnezeu. Desigur, Spovedania este un stadiu al pocaintei, dar daca ea este despartita de atmosfera de pocainta in integralitatea ei, atunci nu va aduce rezultate in sufletul omului.

De asemenea, termenul psihoterapie^[1] nu trebuie sa fie perceput cu semnificatia pe care i-o acorda psihologii si psihanalistii contemporani. In mod obisnuit, psihologii folosesc psihoterapia in incercarea de a localiza cauza care provoaca un anume dezechilibru sufletesc in om si, din aceasta perspectiva, ei isi propun ca, vindecand aceasta cauza, sa conduca omul spre un echilibru psihic, iar ca omul sa poata deveni astfel capabil sa-si indeplineasca indato­ririle sociale si responsabilitatile generale. Fara sa respingem aceasta incercare a sti­intei psihologice, indreptatita intr-un anu­mit mod intrucat traim in societati foarte agitate, as dori sa subliniez ca, vorbind despre psihoterapie, inteleg ceva mult mai cuprinzator.

Cuvantul psihoterapie este compus din doua cuvinte, din suflet, psihic si terapie, vindecare. Sufletul despre care vorbim aici nu este unul abstract, nici autonom, ci acea realitate care este denumita drept element spiritual al existentei omului, si care a fost creat de Dumnezeu. Din acest motiv si te­rapia sufletului (psihoterapia) este, in rea­litate, dobandirea si, in acelasi timp, rodul Sfantului Duh.

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti ai Bisericii, tot asa cum trupul, atunci cand este lipsit de suflet, moare, la fel si sufle­tul, cand este lipsit de Duhul Sfant, este mort. Desigur, sufletul exista, insa fara Du­hul Sfant Care este viata sufletului, nu viaza dupa Dumnezeu. In acest sens, pu­tem afirma ca psihoterapia reprezinta pro­cesul terapeutic prin care omul ajunge la comuniunea si unirea cu Dumnezeu. Nu se poate sustine ca termenul acesta, intrucat provine din psihologia contemporana, nu poate fi folosit de crestini si in mod spe­cial de catre clerici pentru ca toata Traditia liturgica a Bisericii, toate scrierile Sfintilor Parinti vorbesc despre terapia su­fletului. Insa, tema mea nu este aceasta si nu voi zabovi mai mult asupra acestui punct. Cert este faptul ca prin spovedanie si in special prin metanoia (pocainta), se vindeca sufletul omului.

In continuare, voi dezvolta patru puncte centrale, subliniind totodata ca, pe de o parte, nu va fi epuizata aceasta tema vasta, iar pe de alta, ideile de baza ce vor fi expuse aici le-am analizat mai amplu in cartile despre aceasta tema care au fost tiparite deja si la care fac multe referiri in prezenta expunere. Aceste patru puncte sunt urmatoarele: primul, pacatul si metanoia; al doilea, spovedania si iertarea pacatelor; al treilea, parintele duhovnic; al patrulea, mo­duri de terapie.

a. Pacatul si metanoia^[2]

Este absolut necesar sa incepem de la a lamuri ce intelegem atunci cand spunem „pacat” si metanoia, pentru ca de la acest punct vom putea inainta spre esenta temei de care ne preocupam; iar acest lucru este necesar pentru ca astazi domnesc multe idei ciudate si neortodoxe despre tema pacatului si a metanoiei.

Potrivit conceptiilor filosofice, pacatul este esecul omului de a se pune in legatura cu arhetipurile, cu Ideile lui Platon. In gandirea filosofica, destinatia omului este pe de-o parte, hedonismul, iar pe de alta, fericirea. In conformitate cu ideile he­donismului, placerile sunt inevitabile si au scopul de a-l scapa pe om de insistentele nevoi de ordin inferior. Potrivit eudemonismului, placerea este o stare amagitoare care il satisface doar aparent pe om, pentru ca toate cele materiale sunt schimbatoare. Din acest motiv, in filosofia eudemonismului, eliberarea omului consta in orientarea acestuia catre cele neschimbatoare, care sunt arhetipurile. In acest sens, caderea de la arhetipuri este pacat si, prin urmare, indepartarea omului de timp si de mate­rie, precum si cunoasterea arhetipurilor, dar si apatheia (nepatimirea) si nemiscarea ce vine prin dobandirea lucrurilor celor neschimbatoare, reprezinta lucrarea prin care se realizeaza eliberarea, iar aceasta poate fi izbutita prin metanoia^[3].

In acord cu conceptia legalista, pacatul este doar incalcarea unei porunci a lui Dumnezeu si, in consecinta, metanoia este iertarea acestei incalcari. Desigur, potrivit relatarii biblice din Cartea Facerii odata cu pacatul se produce incalcarea unei po­runci, dar aceasta incalcare este explicata de Sfintii Parinti ai Bisericii diferit fata de perspectiva legalista. In acest sens, potri­vit Sfantului Maxim Marturisitorul, legea lui Dumnezeu poseda in launtrul ei harul dumnezeiesc. In cazul de fata, atunci cand vorbim despre conceptia legalista a pacatului, intelegem in principal acea opinie conform careia, relatia noastra cu Dumne­zeu este perceputa in mod juridic. Asadar, constientizam faptul ca Dumnezeu este manios si furios din cauza incalcarii po­runcii Lui si din acest motiv este nevoie de impacarea dreptatii dumnezeiesti. Aceasta nu este in nici un caz o atitudine ortodoxa. Desigur, trebuie sa observam ca exista lo­curi in Sfanta Scriptura in care se vorbeste despre mania lui Dumnezeu, dar si aceasta trebuie s-o vedem din interiorul erminiei si perspectivei patristice asupra Scripturii. Astfel, potrivit conceptiei legaliste, pacatul este incalcarea unei porunci, iar pocainta este iertarea si impacarea dreptatii dumnezeiesti si a maniei lui Dumnezeu.

In concordanta cu conceptia etica, si as putea adauga chiar religioasa, pacatul inseamna anumite actiuni de suprafata, referitoare doar la manifestari „grosiere” exte­rioare, care se produc fie intr-un plan etic, in sensul restrans al cuvantului, fie intr-un plan interpersonal. Astfel se explica cum, de cele mai multe ori, simtim pacatul doar atunci cand cadem intr-o greseala trupeasca exterioara, insa nu-l simtim atunci cand se produce in planul interior^[4]. Iar aceasta situatie se reflecta si in conceptia etica a metanoiei. In acord cu aceasta conceptie, metanoia este doar purificarea tru­pului si din acest motiv, atunci cand nu avem pacate trupesti nu simtim nevoia pocaintei.

In acord cu conceptia sociala si politica, pacatul este perturbarea relatiilor sociale ale omului care traieste intr-o comunitate mai mica sau mai mare. In conformitate cu aceasta perspectiva, incalcarea unor legi ale vietii sociale, reactia altor oameni fata de lucrarea noastra, creeaza o vinovatie care ne conduce spre disperare. Iar potrivit acestei conceptii, pocainta este redresarea relatiilor noastre cu oamenii si regasirea comuniunii initiale cu ei. In acest fel, o buna relatie interpersonala cu oame­nii de langa noi este aceea pe care o insti­tuie metanoia (pocainta), asa cum este ea inteleasa in conceptia sociala.

In acord cu conceptia psihologica, pacatul este o vinovatie personala, care se afla in legatura cu tulburarea echilibrului nostru psihologic si, in mod firesc, in restaurarea acestei vinovatii, pocainta joaca un rol important. Nu putem nega, desigur, rezultatele vinovatiei psihologice, dar trebuie sa constientizam ca aceasta vinovatie psihologica, atunci cand ramane doar ca vinovatie negativa, sau cand incercam s-o depasim doar prin mijloace omenesti, creeaza multe anomalii^[5]. Caderea omului are si consecinte psihologice, adica ea s-a reflectat si in universul psihic al omului, insa vindecarea de aceasta vinovatie trebuie integrata in cadrul intregului proces terapeutic al Bise­ricii. Daca vinovatia nu este integrata in cadrul procesului terapeutic al Bisericii, atunci aceasta nu poate fi abordata dintr-o perspectiva ortodoxa.

Dupa ce am vazut conceptia filoso­fica, legalista, etica, sociologica si psiho­logica despre pacat, trebuie sa urmarim, in continuare si conceptia teologica despre pacat si, prin extensie, despre metanoia. Ma voi limita in principal la invataturile Sfan­tului Simeon Noul Teolog si ale Sfantului Grigorie Palama.

Dintru inceput, trebuie sa relatez un pasaj clasic din scrierile Sfantului Vasile cel Mare, care caracterizeaza pacatul ca alienare a omului. Diferiti so­ciologi reformatori au folosit termenul de alienare cu semnificatii sociologice. Insa, Sfantul Vasile cel Mare (330-379) a vorbit pri­mul despre alienarea (instrainarea) omului^[6]. Vorbind despre pacat el il caracterizeaza ca fiind

„scadere a celor bune, instrainare de Dumnezeu, amestecare a randuielilor, rasturnare a tuturor celor ce se afla in ar­monie cu viata cea adevarata”^[7].

Intr-un alt loc, vorbind despre absenta iubirii de Dum­nezeu, care constituie pacatul, o numeste, de asemenea, alienare. El scrie in acest sens:

„Caci instrainarea de Dumnezeu si departarea de El, este mai greu de suportat decat chinurile gheenei si, pentru cel ce patimeste aceasta, este mai apasatoare decat lipsa luminii soarelui pentru vedere, chiar daca acest lucru nu aduce unei fapturi durere sau neputinta de a trai”^[8].

Pacatul il duce pe om la o lipsire de Dumnezeu, asa cum pen­tru ochi, lipsirea de lumina este produsa de intuneric. In acest fel, potrivit Sfantu­lui Vasile cel Mare, pacatul este lipsirea de Dumnezeu, iar in realitate, asa cum vom vedea mai departe, el este intunecarea mintii.

Aceasta intunecare produsa de pacat este subliniata si de Sfantul Simeon Noul Teolog. El scrie:

„Acum insa suntem atat de stapaniti de patimi, si am ajuns intr-o asemenea intunecare si nestiinta, incat nu mai simtim nici macar lucrurile in care ne aflam si nu mai cunoastem nici macar ca faptuim cele rele”.

Prin urmare, potrivit Sfantului Simeon, pacatul este intunecare si necunoastere a lui Dumnezeu, iar aceasta are drept consecinta necunoasterea noastra de sine^[9]. In aceasta intunecare consta necuratia omului. Doar si numai din aceasta cauza pacatul il face pe om sa cada din curatia sa duhovniceasca.

„Iar cel ce se lasa dus in chip constient spre un pacat oare­care cade cu totul din curatie”.

Si el aduce ca exemplu un pahar de apa care se infecteaza in intregime din cauza unei singure picaturi de murdarie^[10].

Sfantul Simeon merge mai departe in analiza sa si accentueaza faptul ca pacatul este, in realitate, cadere din slava lui Dumnezeu si pierdere a demnitatii ceresti. Viata fireasca a omului este sa imbrace vesmantul care este stralucirea Sfantului Duh; sa ramanem in Dumnezeu si Dumnezeu in noi, sa fim dumnezei dupa har si copii ai lui Dumnezeu si sa fim insemnati in lumina cunoasterii lui Dumnezeu. Astfel, a nu pacatui nu este „lucrarea legii, ci pazirea nealterata a chipului si demnitatii ceresti”^[11]. Prin acestea se intelege ca pacatul este de fapt caderea din comunitatea si unitatea cu Dumnezeu.

Din aceeasi perspectiva priveste lucru­rile si Sfantul Grigorie Palama. Vorbind despre pacatul lui Adam si, desigur, despre orice pacat – care inseamna repetarea paca­tului lui Adam – el scrie ca

„pacatul este lipsirea persoanei omenesti de cuvantul lui Dumnezeu, si apoi de relatia cu soborul ingerilor si cu viata vesnica”.

Si scri­ind aceste lucruri el spune:

„Cine nu se va tangui, constient fiind de lipsa acestora?”^[12].

Prin urmare, pacatul este lipsirea de viata vesnica, adica lipsirea de harul necreat al lui Dumnezeu. Insa, aceasta lipsire nu este una abstracta, ci boala organului cunos­cator al omului care este mintea (nous). Din acest motiv, Sfantul Grigorie Palama vor­beste despre abaterea mintii de la Dumne­zeu, in realitate despre intunecarea mintii.

„Mintea cazuta de la Dumnezeu devine sau demonica, sau animalica”.

Si, desigur, subliniaza faptul ca mintea omului

„a fost creata de Dumnezeu imparat si stapanitor^[13] al patimilor, atunci cand, rapita fiind ea de Acesta, este trasa de la lucrarile cele nefiresti si de la faptele cele necuvenite”^[14].

Observand pacatul din aceasta perspectiva, putem intelege ce este metanoia^[15] (pocainta). De vreme ce pacatul este intunecarea mintii si lipsirea de slava dumnezeiasca, metanoia este luminarea mintii si intoarcerea la slava originara. Sfantul Simeon Noul Teolog ne spune ca

„metanoia este usa care ne scoate din intuneric si ne introduce in lumina”^[16].

Iar Sfantul Grigorie Palama, referindu-se aceasta stare, spune ca metanoia este intoarcerea la slava cea dintai si prin urmare, vindecarea omului. El scrie:

„Nascandu-se metanoia in suflet, ne intoarcem mintea de la obisnuinta vicleana si de la cunostinta cea iubitoare de pacat… vindecand rautatea noastra, iar nu lasandu-ne omorati de rautate”^[17].

Prin urmare, pacatul nu este caderea din lumea ideilor, pierderea arhetipurilor, ci intunecarea mintii, prin care omul pierde comuniunea si unitatea cu Dumnezeu. Iar atunci cand, in scrierile Sfintilor Parinti, intalnim o terminologie legalista, etica, sociologica si psihologica, aceasta este, de fapt, o extindere a conceptiei teologice, intrucat, cu adevarat, atunci cand se intuneca min­tea, acest lucru are consecinte si in domeniul psihologic, sociologic si etic.

b. Spovedania si iertarea pacatelor

Toate cele pe care le-am mentionat anterior au o directa legatura cu acest sub­capitol in care vom patrunde acum, unde vom vorbi despre spovedanie si iertarea pacatelor. Spovedania nu se identifica in mod absolut cu iertarea pacatelor. Aceasta o cunosc foarte bine crestinii care, desi se spovedesc de foarte multe ori, cu toate aces­tea, nu se pot elibera de anumite pacate pe care le repeta, iar pe de alta parte nu au certitudinea interioara ca s-a produs restabilirea relatiei lor cu Dumnezeu.

Inainte de a purcede la dezvoltarea te­mei spovedaniei, consider ca ar fi bine sa vedem ce inseamna exact expresia iertarea pacatelor. Voi folosi in acest sens doua pasaje patristice. Unul este al Sfantului Diadoh al Foticeii si celalalt al Sfantului Simeon Noul Teolog.

Sfantul Diadoh al Foticeii invata ca trebuie

„sa fim intr-o neintrerupta atentie la simtirea spovedaniei”,

pentru ca este posi­bil ca a noastra constiinta sa fie inselata si sa ni se para ca ne spovedim bine. Desigur, el recomanda ca, dupa spovedania greselilor fara de voie, sa ne nevoim in mod desavarsit

„pana se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre ier­tarea acestora”^[18].

Aici se vede clar ca nu este de ajuns doar relatarea, ci si nevointa de dupa relatarea pacatelor, pana vom dobandi instiintarea interioara ca pacatul nostru a fost iertat de Dumnezeu. Prin ur­mare, iertarea are un caracter mai cuprinzator decat spovedania.

Sfantul Simeon Noul Teolog descrie cum a primit instiintare de la Dumnezeu ca i-au fost iertate pacatele. Intr-unul din minunatele si revelatoarele sale texte, pe care l-a scris spre sfarsitul vietii ca indru­mare pentru ucenicii sai, vorbeste despre experierea Dumnezeului celui viu, pe care el insusi a avut-o. Descrie cum a ajuns la vederea lui Dumnezeu, cum a dobandit comuniunea cu El – de vreme ce vederea lui Dumnezeu este in mod esential unire si comuniune cu Dumnezeu si, prin urmare, indumnezeire a omului – cum a auzit glasul lui Dumnezeu, si cum a vor­bit el insusi cu Dumnezeu.

Sfantul Simeon ne spune ca pe durata vederii lui Dumnezeu,

„frumusetea ne­graita a ceea ce se arata mi-a ranit inima si m-a atras spre o iubire nesfarsita”.

Iar de­scriind starea in care se gasea in acea clipa, el spune printre altele:

„Mi s-a dat incre­dintarea iertarii pacatelor mele si ma ve­deam pe mine insumi mai pacatos decat orice om”^[19].

Se mai spune aici ca atunci cand a ajuns la vederea lui Dumnezeu, adica la indumnezeire, a primit instiintarea iertarii si lasarii pacatelor sale.

Acest lucru se vede si intr-o marturie duhovniceasca contemporana. Atunci cand Dumnezeu i s-a aratat Sfantului Siluan Athonitul,

„toata fiinta lui a fost instiintata ca i-au fost iertate pacatele. Au pierit flacarile iadului care se aflau in jurul sau, a incetat iadul care il chinuia de o jumatate de an. In acel moment i s-a dat sa traiasca deosebita bucurie si marea odihna a impacarii cu Dumnezeu. In sufletul sau stapanea o noua si dulce simtire a iubirii fata de Dumnezeu si fata de oameni, pentru fiecare om. A incetat rugaciunea de pocainta, a disparut acea dureroasa si arzatoare cautare a iertarii, care nu lasa somnul sa vina pe pleoapele lui. Oare aceasta insemna ca acum putea sa se predea in sfarsit linistit somnului? Nu, desigur.

In timpul imediat urmator aratarii, sufletul lui Siluan, care si-a cunoscut invierea sa si a vazut lumina existentei celei adevarate si vesnice, a trait intr-o sarbatoare pascala. Toate erau frumoase: lumea mareata, oamenii placuti, natura neinchipuit de frumoasa, trupul s-a schimbat si a devenit sprinten, puterile ii sporisera, cu­vantul lui Dumnezeu daruia bucurie sufle­tului, privegherile de toata noaptea in Biserica si mai ales rugaciunile facute la chilie deveneau dulci. Plin de bucurie, su­fletul avea mila fata de oameni si se ruga pentru intreaga lume^[20].

Toate acestea inseamna ca iertarea pacatelor in Traditia Ortodoxa este, in principal si inainte de toate, intoarcerea omului la frumusetea cea dintai, la slava indumnezeirii.

Am spus mai inainte ca pacatul in Traditia Ortodoxa nu este simplu o negare a legii, ci indepartarea omului de Dumnezeu. Prin urmare, pacatul nu are doar o acceptiune etica, ci, in principal, una ontologica. In realitate, pacatul este cadere, moarte, intunecare si captivitate a mintii. In esenta, acesta este si pacatul stramosesc. Iar aceasta intunecare a mintii nu este nimic altceva decat identificarea ei cu ratiunea (logica) si inrobirea ei de catre patimi si de catre conditiile mediului de viata.

In acest fel si iertarea pacatelor este in primul rand luminarea mintii, eliberarea ei de asuprirea logicii si a patimilor. Desigur, nu uitam ca, in momentul cand mintea omului se intuneca, atunci lucreaza toate patimile si omul cade in felurite pacate. Astfel, iertarea pacatelor este pe de-o parte, luminarea mintii, adica eliberarea mintii din asuprirea logicii si a patimilor, iar pe de alta, transfigurarea patimilor. Acestea doua exista impreuna. Si cand acestea doua sunt lucrate, in stransa legatura cu Taina Spo­vedaniei, asa cum am mentionat mai sus, atunci putem vorbi despre iertarea pacatelor.

Totusi, in general, putem sustine ca iertarea pacatelor are o dubla acceptiune. Prima este corecta actiune terapeutica de a ne elibera mintea de dominatia logicii si a patimilor, si dupa aceea, luminarea ei de harul lui Dumnezeu, care se face de catre omul „plin de har”, posesorul unor experiente duhovnicesti personale. Aceasta este lucrarea principala a duhovnicului. A doua este rugaciunea de iertare, care este data de episcop in principal, si apoi de preotii carora episcopul le-a dat posibilitatea sa savarseasca Taina Sfintei Spovedanii. Acest fapt reprezinta oficializarea terapiei si reintrarea crestinului in viata Bisericii. Totdeauna preceda prima acceptiune a Spo­vedaniei si apoi urmeaza cea de-a doua. De asemenea, este de la sine inteles faptul ca terapia continua si dupa spovedanie.

Acest lucru se vede limpede in Traditia Bisericii. Ani intregi, cineva care savarsea un anume pacat, urma metoda terapeutica a spovedaniei, dupa care, episcopul ii citea rugaciunile de iertare. El era primit in acest fel la Dumnezeiasca Euharistie si se impartasea cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sangele lui Hristos. Rugaciunea de ier­tare era finalitatea unei terapii anterioare a acelui om si certificarea faptului ca el este vindecat, ca apoi, vindecat fiind, sa mearga mai departe la cuminecarea cu Trupul si cu Sangele lui Hristos^[21].

Dupa analiza facuta iertarii pacatelor este necesar sa observam si marea tema a spovedaniei.

Sa luam aminte la faptul ca in textele Sfintei Scripturi si ale Sfintilor Parinti exista doua feluri de spovedanie. Primul este spovedania in minte, pe care o facem rugandu-ne lui Dumnezeu, si al doilea, spoveda­nia pe care o facem medicului duhovnicesc, care este terapeutul nostru. Sfantul Ioan Sinaitul, vorbind despre strapungerea inimii (katanyxis) si definind intelesul cuvantu­lui, spune ca

„strapungerea este un chin neincetat al constiintei, care pricinuieste improspatarea focului inimii, prin martu­risirea facuta in minte”^[22].

Marturisirea facuta in minte creeaza strapungerea, iar strapungerea mangaie inima omului. Dincolo de acestea, spovedania este cainta nestavilita si se desavarseste in atmosfera metanoiei. Tanguirea inimii este cea care produce „uitarea firii”.

„Marturisirea (in minte) este uitarea firii, cand din pricina ei cineva a uitat sa manance painea lui”^[23].

Este nece­sar, potrivit Sfantului Diadoh al Foticeii, sa aducem o neintrerupta si smerita marturisire Stapanului Hristos chiar si pentru pacatele fara de voie, si sa nu ne oprim

„pana cand nu se va incredinta constiinta noastra prin lacrimile dragostei, despre iertarea acestora”^[24].

In afara de aceasta, Sfantul Ioan Scararul recomanda sa fim foarte atenti ca nu cumva, constiinta noastra

„sa se minta pe sine, cugetand ca s-a marturisit de ajuns lui Dumnezeu”^[25].

Scrie aceasta deoarece, rugandu-ne lui Dumnezeu si marturisindu-ne pacatele noastre, de multe ori facem aceasta lucrare in chip gresit si astfel traim in acea suficienta de sine, ca ne-am marturisit pacatele noastre. Aceasta este de fapt o falsa simtire de sine. Prin urmare, este bine sa fim continuu pregatiti, pentru ca daca nu ne spovedim cum se cuvine, ne va cuprin­de

„o frica nelamurita in vremea iesirii sufletului nostru”^[26].

Spovedania catre Dumnezeu prin rugaciune nu desfiinteaza marturisirea pacatelor noastre parintelui duhovnic, nici marturisirea facuta parintelui duhovnic nu anuleaza marturisirea prin rugaciune. Este necesar ca ambele feluri de marturisire sa fie impreuna-legate. Totusi, dupa spove­dania prin rugaciune, este nevoie si de ve­nirea la duhovnic. Dumnezeu l-a investit pe acesta cu harul iertarii pacatelor:

„Luati Duh Sfant; celor carora le veti ierta pacatele, iertate vor fi, iar celor carora le veti tine, tinute vor fi” (Ioan 20, 22-23).

Din acest pasaj se vede clar

„de cat de multa cinste i-a invrednicit pe preoti harul Du­hului Sfant”^[27].

Preotilor, dupa Sfantul Ioan Hrisostom,

„li s-a ingaduit sa se ingrijeasca de cele ceresti, de vreme ce, in timp ce preotii lucreaza pe pamant, Dumnezeu stapaneste in cer si Stapanul intareste voia robilor sai”^[28].

De aceea trebuie sa ne indreptam pentru vindecarea noastra spre preotii duhovnicesti.

„Mai intai de toate, sa ne marturisim Bunului si Singurului nostru Judecator”^[29].

Chiar si daca bunul nostru judecator ne porunceste sa ne spovedim in fata tuturor, trebuie s-o facem, pentru ca principiul fundamental al terapiei este acela potrivit caruia traumele care sunt marturisite se vindeca. De asemenea,

„cand un doctor isi marturiseste neputinta, e nevoie sa mergem la altul”^[30].

Desigur, ca terapia sa reuseasca este necesar un medic bun. Toti preotii duhovnici pot savarsi Taina Sfintei Spovedanii, dar nu toti pot vindeca, pentru ca nu au preotia duhovniceasca. Daca „jude­cata cu privire la bolile trupesti” poate fi gresita si „putinora le este cunoscuta”, cu atat mai mult se intampla aceasta cu bolile spirituale.

„Cu atat mai mult poate gresi judecata cu privire la cele sufletesti”.

De altfel, patimile sufletului sunt „mai mari si mai greu de patruns”^[31]. Cand un preot prezinta neputinta terapeutica, trebuie sa mer­gem la altul, „caci rari sunt cei ce se tamaduiesc fara doctor”^[32].

Valoarea terapeutica a spovedaniei a fost semnalata chiar de multi dintre psihi­atrii contemporani. In cazul de fata, este esential ca omul sa se deschida, sa nu se inchida in sine. In limbajul bisericesc spu­nem ca, atunci cand omul stie sa se deschida spre Dumnezeu prin duhovnic, poate indeparta multe boli sufletesti, chiar si nebunia. Simtim valoarea spovedaniei in practica. Un pacat care exista in noi ne oboseste si trupeste. Atunci cand pacatuim, traim chiar si starea de neputinta a trupului. Cand ne hotaram sa ne spovedim, atunci incepe procesul terapeutic. Atunci linistea va inunda sufletul si trupul. Insa, desigur, spovedania pe care o facem trebuie sa fie una corecta.

Intrucat vrajmasul diavol cunoaste valoarea spovedaniei, face orice ca sa ne amageasca, sa ne determine sa nu ne spovedim, sau sa facem aceasta lucrare ca si cum ar fi savarsit un altul pacatele noastre, sau sa imputam altora responsabilitatea acestora^[33]. Este nevoie insa de barbatie duhovniceasca ca sa descopere omul vatamarea lui „doc­torului duhovnicesc”. Sfantul Ioan Sinaitul porunceste celui care greseste: „Dezgoleste-ti, dezgoleste-ti rana in fata doctoru­lui”. Si impreuna cu dezgolirea sa iei toata vina asupra ta, spunand cu smerenie:

„A mea e buba, parinte, a mea e rana. Din nepasarea mea s-a pricinuit si nu din a altuia. Nimeni altul nu este pricinuitorul ei: nici om, nici duh, nici trup, nici altceva, ci negrija mea!”^[34].

Nu trebuie ca omul sa se rusineze, ci mai curand sa invinga rusinea ce vine din pacat si din dezgolirea lui. In momentul descoperirii ranilor interioare duhovnicului, omul trebuie sa semene in comportament, la infatisare si la cugetare cu un condamnat. Si tot Sfantul Ioan Sinaitul recomanda:

„Fa-te la marturisire si cu purtarea si cu chipul si cu gandul ca un osandit, plecandu-te spre pamant si, daca se poate, udand cu lacrimi picioarele docto­rului si ale judecatorului ca ale lui Hristos”^[35].

Chiar Sfantul Ioan Scararul spune ca a vazut penitenti care aveau o asemenea smerita dispozitie si care s-au spovedit cu lacrimi si cu suspine deznadajduite si rugatoare, si astfel au inmuiat exigenta judecatorului si au schimbat „mania lui in induiosare”^[36]. Este firesc sa simta cineva rusine cand e vorba sa-si spovedeasca rana sufleteasca, insa trebuie sa si-o invinga. Dar, „nu-ti as­cunde rusinea ta”[37], caci imediat dupa rela­tare, dupa aratarea pacatelor, vine linistea interioara. Se pastreaza in traditia patericala o povestire cu un oarecare monah invatat. Acesta, stapanit fiind de duhul blas­femiei, si-a asuprit trupul sau cu postiri si privegheri si, cu toate acestea, nu a simtit nici un folos. Cand s-a hotarat sa-si marturiseasca gandul acesta doctorului duhov­nicesc, scriindu-l pe hartie, atunci s-a vin­decat imediat. Si el insusi marturiseste ca „n-a iesit din chilia Batranului inainte de a se fi mistuit patima”^[38]. Aceasta vadeste adevarul ca spovedania nu este doar o stradanie omeneasca, ci ea se lucreaza prin puterea lui Dumnezeu. Sufletul este vin­decat totdeauna prin mijlocirea harului dumnezeiesc. Nici postul, nici priveghe­rea nu pot fi foarte mult de folos, daca nu sunt legate cu marturisirea.

De obicei, medicii duhovnicesti pri­mesc impotriviri din partea celor care se spovedesc, atunci cand acestia din urma nu se spovedesc cu smerenie si cu osan­dire de sine. Prin Sfanta Spovedanie se face o operatie duhovniceasca si, din acest motiv, bolnavul se opune. Insa sfatul Sfintilor Parinti este clar in acest sens:

„Nu te intarata impotriva celui ce te opereaza fara voie, ci, cautand la izbavirea de durere, plange-te pe tine si fereste-l pe cel ce ti s-a facut pricina acestui folos, prin iconomia lui Dumnezeu”^[39].

Marturisirea scoate la suprafata toate cele nevazute ale sufletu­lui, iar acest lucru trebuie sa ne miste pe de o parte la osandirea de sine, iar pe de alta la recunostinta fata de medicul duhovni­cesc. Totusi, acela care respinge mustrarea, arata existenta patimii in sufletul sau, in timp ce acela care accepta mustrarea „s-a dezlegat de legatura ei”^[40].

Este nevoie sa subliniem din nou ca metanoia, legata cu Sfanta Spovedanie, vindeca ranile sufletului omului. Pocainta, care vine din inspiratia Mangaietorului, arde cu putere inima si, acolo unde exista tan­guire, vindeca toate ranile. In aceasta stare omul dobandeste marea comoara a fecio­riei. Nichita Stithatul spune:

„Sa nu zici in inima ta: imi este cu neputinta sa dobandesc de aici inainte curatia fecioriei, dupa ce am cazut in stricaciunea si in nebunia trupului in multe chipuri”.

Chiar daca omul si-a pierdut fecioria, poate s-o dobandeasca din nou prin lacrimile celui de al doilea botez, care este pocainta. Astfel, continua acelasi Parinte al Bisericii:

„unde se staruie cu ostenelile pocaintei si cu caldura inimii in greaua patimire si curg rauri de lacrimi din umilinta inimii, acolo se darama toate intariturile, se stinge tot focul patimilor si se savarseste nastere de sus, prin venirea Mangaietorului, iar sufletul se face iarasi palat al curatiei si al fecioriei”^[41].

Renasterea omului nu poate reusi daca nu asculta de parintele duhovnic, cel care il va vindeca in Hristos:

„ A nu asculta de parintele duhovnicesc”, dupa pilda lui Hristos, Care S-a facut ascultator Tatalui pana la cruce si moarte, echivaleaza cu „a nu te naste de sus”^[42], pentru ca aceasta nastere „vine din ascultarea de parintii duhovnicesti”^[43].

Insa, de multe ori, patimile cele ticaloase ale sufletului nu se vindeca imediat dupa spovedanie. E nevoie de multa lupta si de o mare asceza, pentru ca sufletul sa se elibereze de patimi. In mod esential, iertarea pacatelor nu este o spovedanie formala pe care o facem, cel mai probabil, sub mari presiuni psihologice, ci este elibe­rarea de patimi. Acela care nu s-a eliberat de patimi prin harul lui Hristos, „nu a do­bandit inca iertarea”^[44]. Dupa cum un bol­nav care sufera de multa vreme de o boala trupeasca nu poate dobandi sanatatea „intr-o singura clipa”, „asa nu pot fi biruite patimile sau patima dintr-o data”^[45]. E ne­voie de timp si, desigur, de asceza pentru ca „patimile savarsite cu fapta, cu fapta se si tamaduiesc”^[46]. Din acest motiv, „stramtorarea in infranare, ostenelile si nevointele duhovnicesti” aduc sufletului nepatimirea^[47].

C. Parintele duhovnic

Din moment ce am observat faptul ca iertarea pacatelor este reintoarcerea omu­lui la frumusetea creata cea dintai, iar aceas­ta constituie metoda terapeutica pe care o are Biserica noastra, trebuie acum sa vedem persoana aceluia care practica aceasta terapie^[48]. Aceasta persoana este episcopul si duhovnicii, care lucreaza sub conducerea si cu permisiunea episcopului. Intrucat nu doresc sa relatez lucrurile (experientele) mele, pentru a nu fi acuzat de pareri personale, voi expune intocmai spusele Sfantului Grigorie Teologul despre preotie si despre lucrarea reala a preotului.

Preotia este continuarea operei lui Hristos. Iar Hristos, asa cum prezinta lucrurile Sfantul Grigorie Teologul, este in primul rand, doctor al omului. Opera Lui este una terapeutica. Hristos a unit in Persoana Lui, in mod ipostatic, firea dumnezeiasca cu cea omeneasca; Hristos a patimit, a fost rastignit, a inviat ca sa indumnezeiasca firea omeneasca. Asadar, daca finalitatea procesului terapeutic al Bisericii este indumnezeirea omului, atunci, spre aceasta tinteste toata dumnezeiasca iconomie a lui Hristos. Sfantul Grigorie Teologul scrie in acest sens:

„spre aceasta tinteste (adica spre indumnezeirea omului) Desavarsitorul legii duhovnicesti; spre acest ultim scop tinteste Hristos, Dumnezeirea Care S-a golit pe Sine; spre aceasta tinteste si trupul care a fost asumat de Hristos; spre aceasta si aceasta noua intrepatrundere, Dumnezeu si Om, unul in doua si amandoua intr-unul”.

In continuare, el enumara toate stadiile mantuirii care se afla cuprinse in dumnezeiasca iconomie. Hristos este terapeutul omului prin excelenta. Acesta a indumnezeit firea omeneasca. El este cel mai pu­ternic medicament care vindeca bolile spiri­tuale ale oamenilor. Tot ceea ce a facut Hristos reprezinta terapia omului.

„Toate acestea sunt o oarecare pedagogie a lui Dumnezeu fata de noi si un leac pentru slabiciunea noastra, care l-a readus pe Adam acolo de unde cazuse si care, prin lemnul vietii, a fost adus acolo…”.

Este simptomatic faptul ca, in cazul de fata, Sfantul Grigorie leaga pedagogia omului de vindecarea bolilor si chiar intelege boala ca o cadere a lui Adam de la Dumnezeu. Intr-adevar, nu putem simti in mod diferit pedagogia decat ca o terapie a omului, adica o reintoarcere a omului in comuniune cu Dumnezeu, care ajunge chiar pana la indumnezeirea lui.

Aceasta lucrare a lui Hristos o continua, in primul rand, episcopul, si apoi preotii continua opera terapeutica a lui Hristos, si devin impreuna-lucratori cu Dumne­zeu la mantuirea oamenilor. Sfantul Grigorie scrie in continuare:

„Iar noi toti, cei pusi in fruntea celorlalti, suntem slujitori si impreuna-lucratori ai acestei vindecari”.

In acest fel, preotii sunt impreuna-lucratori si slujitori ai terapiei. Noi savarsim, desigur, Sfintele Taine, dar si pe acestea trebuie sa le integram in cadrul terapiei, deoarece Sfintele Taine si viata ascetica a Bisericii tintesc spre cum sa-l vindece pe om. Referindu-se la Proorocul Ioil, care-i povatuieste pe iudei sa planga – „si care dorea sa-i opreasca de la slujire pe sluji­torii altarului, in vremea stramtorarii pricinuita de foamete” – Sfantul Grigorie Teolo­gul indeamna in continuare „spre postul care sfinteste si propovaduieste vindeca­rea (terapia)…”.

Aceasta propovaduire a terapiei este de fapt o propovaduire a metanoiei. Si vedem aici ca termenul metanoia este inlocuit cu cuvantul terapie, ceea ce inseamna ca terapia este intoarcerea omu­lui la Dumnezeu si comuniunea cu El.

Faptul ca lucrarea preotului este tera­pia omului si ca aceasta trebuie facuta cu intelepciune si, de asemenea, ca este o stiinta prin care preotul il conduce pe om la unirea si comuniunea cu Dumnezeu, se vede dintr-un alt pasaj al Sfantului Grigorie:

„caci pentru cel ce dobandeste aceasta (preotia), mi se pare a fi arta artelor si stiinta stiintelor care-l calauzeste pe om, cea mai inzestrata si complexa dintre fapturi”.

Exercitarea metodei terapeutice de catre preot este numita de Sfantul Grigorie Teo­logul „arta a artelor si stiinta a stiintelor”. Aceasta anuleaza afirmatiile acelora care s-au scandalizat, pentru ca in cartea mea Psihoterapia Ortodoxa am folosit expresia: „Crestinismul este stiinta terapeutica” si, de asemenea, „teologia este stiinta terapeutica”. Exercitarea metodei terapeutice este o lucrare clar teologica si stiintifica.

Preotia nu este doar lucrare liturgica. Iar savarsirea Sfintelor Taine se integreaza propriu-zis in procesul terapeutic al omului. Preotul nu are doar o misiune liturgica, ci si una terapeutica. Aceasta misiune a lui este in mod esential una de (supra)veghere a sufletelor. Sfantul Grigorie Teolo­gul spune ca nu este acelasi lucru „a con­duce o turma sau a pastori si a supraveghea sufletele oamenilor”. Pastorul animalelor necuvantatoare se ingrijeste sa faca ani­malele mai grase si pentru acest scop el foloseste toate mijloacele. Nici un pastor nu s-a ingrijit vreodata de virtutea animalelor necuvantatoare. In timp ce pentru pastoratie, asadar, pentru supravegherea terapeutica a oamenilor, se cer multe lu­cruri: omul trebuie sa invete sa se conduca, pentru ca altfel nu va invata niciodata sa calauzeasca alti oameni.

„Iar omului caruia ii este greu sa invete sa se lase calauzit, cu atat mai mult ii va fi greu sa stie sa calauzeasca oameni”.

A pastori inseamna a su­praveghea suflete. Si supravegherea su­fletelor nu este independenta de terapia sufletelor. Dar preotul trebuie s-o exercite aceasta lucrare in mod liber, adica sa-i pastoreasca cu consimtamantul lor.

„Pentru aceea si legea si Legiuitorul nostru ran­duiesc o pastorire cu buna invoire, iar nu una fortata”.

Straduinta multor pedagogi si psihoterapeuti moderni de a-l conduce pe om spre vindecare, fortand constiinta lui, se afla departe de Pastoratia ortodoxa, in care noi pretuim in mod absolut liber­tatea omului.

Misiunea terapeutica a pastoratiei tre­buie sa se faca cu intelepciune. Sfantul Grigorie Teologul se roaga sa ne ajute Dumnezeu „sa pastorim turma Lui cu intelepciune, iar nu cu metodele unui pastor ne­experimentat”. Se vede iarasi aici ca tera­pia trebuie sa fie facuta cu stiinta, adica prin cunoasterea bolii si prin cunoasterea terapiei. Terapeutul nu trebuie sa fie neex­perimentat, pentru ca, daca cunoasterea te­rapiei daruieste binecuvantare, necunoasterea terapiei, adica lipsa de experienta duhovniceasca este condamnabila.

Este nevoie de stiinta pentru ca rautatea este simplu de realizat, in timp ce binele cu greutate se face. Si, desigur, de cele mai multe ori, omul nu doreste sa se indeparteze de rau. Sfantul Grigorie Teo­logul scrie:

„mult ravnita si lesnicioasa este reaua-voire si nimic nu e mai usor de infaptuit decat aceasta, iar dobandirea bine­lui este rara si anevoie de lucrat”.

General vorbind, preotia este o stiinta terapeutica. Ea are ca scop sa-l vindece pe om prin toate mijloacele de care dispune Sfanta noastra Biserica. Prin urmare, aceasta este lucrarea preotului^[49].

Duhovnicul trebuie sa stie sa vindece omul, adica sa lumineze si sa elibereze mintea si chiar sa transforme toate pati­mile, pentru ca, desi mai inainte aceste au lucrat impotriva firii, acum sa lucreze po­trivit firii. Este absolut necesara primirea harului dumnezeiesc, care se face in Taina Spovedaniei, dar si o corecta indrumare ortodoxa, astfel incat sa se elibereze si sa se lumineze mintea omului. Sunt foarte multi crestini care vin in mod regulat la Taina Marturisirii dar, pentru ca nu sunt indrumati corect, nu se pot elibera de patimi, deoarece lucrarea patimilor nu este independenta de starea mintii. Atunci cand min­tea este luminata si eliberata, patimile lucreaza potrivit firii. Iar cand mintea este robita logicii iar omul traieste intunecarea mintii, atunci si patimile lucreaza impotriva firii.

Pentru a-l vindeca pe omul ce vine la el, Parintele duhovnic are nevoie, pe de o parte, sa savarseasca Taina Sfintei Spovedanii, iar pe de alta parte, sa cunoasca me­toda smereniei ortodoxe si astfel sa-i conduca pe fiii sai duhovnicesti spre luminarea mintii ce mai inainte fusese cuprinsa de intuneric. Pentru ca un medic al trupului sa fie considerat medic specialist, el tre­buie sa cunoasca trei lucruri. Primul, sa poata da un diagnostic corect al bolii. Al doilea, sa stie bine ce inseamna sanatatea, adica sa stie bine unde-l conduce pe om.

Al treilea, sa cunoasca modurile de terapie care-l vor conduce pe om de la boala la sanatate. Acest lucru este valabil si pentru medicul duhovnicesc. El trebuie sa faca o corecta diagnosticare a starii omului. Cu alte cuvinte, trebuie sa cunoasca de fiecare data lucrarea patimii si sa aiba posibili­tatea de a cunoaste in ce consta intunericul mintii. Asadar, el trebuie sa stie din experienta unde il va conduce pe om. Si, dupa cum se stie, sanatatea duhovniceasca fiind luminarea mintii, omul ajunge in acest fel la vederea lui Dumnezeu. De asemenea, el trebuie sa cunoasca metoda potrivita pe care o va folosi pentru a-l indruma la ve­derea lui Dumnezeu, pe omul care, datorita pacatului, si-a intunecat mintea iar acesta va trai atunci ceea ce se numeste „asemanarea cu Dumnezeu”. Pentru a avea aceasta cunostinta, duhovnicul trebuie sa detina o experienta personala sau, cel putin, sa exercite si sa urmeze metoda terapeutica a Traditiei Ortodoxe.

Prin prisma celor spuse mai sus, pu­tem afirma ca exista doua feluri de terapeuti. Din prima categorie fac parte acei du­hovnici care spovedesc, dar in acelasi timp cunosc si metoda terapeutica ortodoxa si stiu sa-l vindece pe om, adica sa-i dea viata si sa-i lumineze mintea cea cuprinsa de intuneric, si sa-l conduca spre indumnezeire.

Din a doua categorie fac parte preoti duhovnici care savarsesc Taina Sfintei Spove­danii intr-o atmosfera juridica, adica Il simt pe Dumnezeu maniat din cauza savarsirii pacatului si, in consecinta, urmaresc sa impace dreptatea dumnezeiasca, sau cel putin, fac aceasta lucrare intr-un mod moralist. Cand crestinul le spune ca a furat, acestia se limiteaza la a face o analiza a motivului pentru care trebuie sa nu furam si apoi il indeamna sa nu fure. La fel fac si cu toate celelalte pacate. Acesti duhovnici nu au cunostinta insa despre intunecarea mintii care-l conduce pe om la furt si spre comi­terea oricarui pacat si, de asemenea, nu au cunostinta de modul prin care sa-l ajute pe crestin sa-si lumineze mintea si sa-l conduca spre indumnezeire. Din acest motiv, crestinii raman nevindecati, savarsesc aceleasi pacate si (sau) izbutesc sa scape de anumite pacate trupesti si apoi sfarsesc in suficienta de sine, deoarece nu cunosc ca trebuie sa ajunga la luminarea mintii. Sau, mai rau, sunt cuprinsi de dezamagire si deznadajduiesc pentru ca raman nevindecati^[50].

D. Moduri de terapie.

Terapia omului este o intreaga stiinta si de aceea si modurile de terapie (vindecare) pe care le va folosi cineva sunt multe. Iar la acest punct voi mentiona invatatura Sfan­tului Grigorie Teologul, intrucat daca nu avem o experiere personala a lui Dumne­zeu, sa urmam macar experienta Sfintilor Bisericii noastre. Acestia sunt conducatori indumnezeiti si neinselati ai poporului lui Dumnezeu.

Daca este un lucru important ca preo­tul sa-si cunoasca patimile lui si sa le vin­dece, cu atat mai important este

„sa poata vindeca patimile celorlalti si sa-i restaureze cu intelepciune (stiinta)”,

incat terapia sa aduca folos atat pentru cei ce au nevoie de ea, cat si pentru cei ce exercita aceasta lucrare. Cred ca trebuie subliniata expresia: „sa-i restaureze cu intelepciune (stiinta)”. Terapia omului trebuie sa se faca cu stiinta, asadar, prin niste moduri terapeutice adevarate. In continuare, Sfantul Parinte spune:

„cat de mult trebuie sa fii incercat in aceasta lupta, sau de cat de multa intelepciune este nevoie ca sa poti sa vindeci bine sau sa fii vindecat, si sa poti sa le su­pui pe cele materiale celor duhovnicesti…”.

Este necesara terapia facuta cu intelepciune, deoarece conditiile in care traiesc oamenii sunt diferite. Sunt oameni casatoriti sau necasatoriti, sunt cei din manastiri si pustnicii, exista cei ce sunt cercetati de Dumne­zeu si cei ce sunt desavarsiti in contemplatie, si cei ce inainteaza spre acestea, etc. Fiecare dintre ei are nevoie de terapie si indrumare. Si dupa cum trupurile se vindeca diferit, la fel si sufletele:

„[acestea] se vindeca prin cuvant, potrivit fiecaruia, si prin calauzire”.

Pe unii ii vindeca cuvantul, iar altii se vindeca prin urmarea unor modele. Unii au nevoie sa fie stimulati de cineva, iar altii au trebuinta de capastru. Unii sunt inceti catre bine si trebuie indemnati prin cuvant, altii sunt mai fierbinti decat media, pe acestia trebuind sa-i infranam. Unii se vindeca prin lauda, iar altii prin mustrare; amandoua insa la timpul potrivit. Unii se indreapta prin rugaciune, iar altii prin indurarea unor greutati.

„E nevoie ca unii sa le tina pe toate cu multa stradanie, pana la cele mai mici aspecte”,

iar altii este de preferat sa tolereze unele lucruri.

„E nevoie ca unii sa fie vindecati prin ingaduinta si prin smerenie”;

pentru unii este de folos sa invinga, iar pentru altii sa fie invinsi. Unii se folosesc prin faptul ca traiesc „in bogatie si poseda puterea de a stapani”, iar altii prin a fi saraci si in nenorociri.

In metoda terapeutica ortodoxa nu este de folos pentru toti acelasi medicament.

„Iar dintre leacurile noastre nu exista doar unul singur care sa fie cel mai sanatos sau vatamator pentru toti deopotriva”.

Acelasi medicament se dovedeste a fi in acelasi timp folositor si vatamator in functie de persoana. Unei anumite categorii de oameni ii este de folos un anumit medicament, in timp ce altei categorii ii este de folos un altul. Preotul trebuie sa aiba virtutea discernamantului (darul deosebirii) pentru a cunoaste de fiecare data ce medicament va da pentru vindecare. Precum cei ce pasesc pe o sfoara intinsa pot sa cada fie in dreapta, fie in stanga, la fel si terapeutul duhovni­cesc. Din acest motiv,

„cu adevarat, pe calea imparatiei se poate pasi, pazit fiind din toate partile, numai daca nu te inclini nici la dreapta, nici la stanga”.

Vorbind despre terapie, Sfantul Grigorie Teologul spune ca, daca vrem sa-i vindecam si sa-i curatim pe oameni in mod corect, este nevoie de trei lucruri: primul, „de o mare si nestirbita credinta”; al doilea, „de o cat mai sporita impreuna-lucrare (si­nergie) cu Dumnezeu”; al treilea, „de cat mai putina indaratnicie din partea noastra, atat in cuvant cat si in fapta”. Impreuna cu credinta si cu ajutorul lui Dumnezeu se cere si ingeniozitatea terapeutului pentru a res­pinge uneltirile celui viclean, pentru ca dia­volul lucreaza cu ingeniozitate si viclenie. Din acest motiv terapeutul trebuie sa cunoasca metodele diavolului, in general si in particular, pentru ca sa le poata face fata cu succes, si in acest fel sa-l conduca pe om la indumnezeire.

De asemenea, varsta duhovniceasca a crestinilor este diferita. Unii se afla la varsta prescolara si, din acest motiv, au nevoie sa fie hraniti cu lapte, deoarece nu rezista sa se hraneasca cu „barbatia cuvantului”. Daca la varsta prescolara le ofera cineva hrana tare, vor simti impilare si greutate. Insa cei ce au nevoie „de o hrana mai inalta si mai tare” se vor intrista daca vor fi hraniti cu lapte si legume. Aceasta inseamna ca preo­tul trebuie sa cunoasca cum sa-i hraneasca pe cei de varsta prescolara, dar si pe cei de varsta matura, precum si pe cei ce se afla pe stadiile inalte ale vietuirii duhovnicesti. Duhovnicul insa ca sa cunoasca, sa vindece si sa conduca, trebuie sa aiba experierea personala a adevarurilor Bisericii, dar si darul deosebirii, ca sa ofere hrana potrivita omului potrivit. A da hrana tare scolarilor echivaleaza cu moartea. Dar si a da lapte celor desavarsiti, echivaleaza cu o sufocare duhovniceasca.

Sfantul Grigorie Teologul face o admirabila observatie in acest sens. El ne invata ca terapia nu este independenta de Revelatia pe care a dat-o Dumnezeu si care se pazeste in Biserica ca lumina ochilor. Acea Revelatie, potrivit careia Dumnezeu este Sfanta Treime, reprezinta rodul vindecarii omului; asadar, cel vindecat devine capa­bil sa primeasca aceasta Revelatie. Dar, in acelasi timp, aceasta Revelatie dumneze­iasca reprezinta drumul adevarat pentru ca cineva sa ajunga la vindecare si la comu­niunea cu Sfanta Treime. In modul sau ca­racteristic, Sfantul Grigorie Teologul scrie:

„Caci in acesta consta si cel mai mare peri­col pentru cei carora le-a fost incredintat a-i lumina pe altii: fie sa reduca cuvantul lor la o singura Persoana (Ipostas), de teama de a nu cadea in politeism, si sa ne faca sa nesocotim numele (persoanele Sfintei Tre­imi), crezand ca Tatal si Fiul si Sfantul Duh sunt una si aceeasi persoana; fie sa divida Treimea in trei Persoane, complet diferite ca fiinta, Care nu au nici o ordine sau prin­cipiu conducator, adica exact invers fata de troposul^[51] existential al lui Dumnezeu, cazand in extrema opusa, asemenea unei plante care se clatina cand intr-o directie, cand in cealalta”.

Este foarte important fap­tul ca, in timp ce Parintele vorbeste despre terapie, el cuvanteaza si despre dogma Sfin­tei Treimi. Pentru ca atunci cand ne aflam in afara acestui adevar, care este rodul terapiei, nu putem ajunge la vindecare. Prin urmare, terapia nu este una etica, ci teologica si astfel, terapia nu este una adogmatica^[52], ci se sprijina pe Revelatia lui Dumnezeu. Iar acest lucru se vadeste din faptul ca, atunci cand se denatureaza teologia, se denatureaza imediat si tera­pia. Si chiar mai mult, am putea spune, baza tuturor adevarurilor de credinta, a dogmelor, este metoda^[53] terapeutica, sau calea evlaviei ortodoxe, adica purificarea, luminarea si indumnezeirea omului. Din acest motiv consider ca Sinoadele locale din timpul Sfantului Grigorie Palama, care vor­besc despre isihasm, despre modul trairii lui Dumnezeu, sunt baza tuturor Sinoade­lor si tuturor dogmelor credintei ortodoxe. Sfantul Grigorie Teologul mai vorbeste si despre bolile teologiei. Erezia este si ea o boala, pentru ca nu-l conduce pe om la Dumnezeu.

Aceasta este o precizare de mare insemna­tate. Terapia sufletului se realizeaza in conditii bune doar atunci cand sunt afirmate dogmele cele drepte ale credintei ortodoxe. Iar atunci cand este igno­rata dreapta credinta in procesul terapeutic, exista marele pericol al inselarii si al indepartarii de o vin­decare reala. Pe scurt spus, nu poate exista nici un fel de vindecare in afara dreptei credinte (n. tr.).

**Cuvantul „metoda” ar trebui inteles aici in sensul sau etimologic, acela de „a parcurge o cale”; asadar, este vorba despre o plinatate a vietii care se dobandeste in urma unui proces terapeutic in­cheiat cu bine. In urma parcurgerii acestei cai tera­peutice, dogmele sunt vazute intr-un chip nou, ca realitati dumnezeiesti, iar nu ca formule abstracte (n. tr.). vederea luminii necreate, ci mentine totdeauna mintea intru intuneric. In acest fel se explica lupta Sfintilor Parinti pentru pastrarea neclintita a dogmelor, deoarece, impreuna cu pazirea Revelatiei se pazeste si modul corect al terapiei. Crezand noi ca Hristos este faptura, nu ne putem mantui. La fel se intampla cu toate dogmele de credinta. Sfantul Grigorie Teologul scrie:

„Caci trei sunt acum bolile teologiei: ateismul, iudaismul si politeismul; iar aparatorul ce­lei dintai este Sabelie Libianul, al celei de a doua, Arie din Alexandria, iar aparatorii celei de a treia sunt unii dintre noi, care se arata peste masura de ortodocsi”.

Bolile teo­logiei sunt: ateismul, iudaismul si politeismul, care insa sunt exprimate de oamenii traitori in Biserica. Cand suntem eretici, adica avem o teologie gresita si bolnava, nu putem fi cu adevarat madulare ale Tru­pului lui Hristos si, prin urmare, nu putem ajunge la mantuire. Motivul pentru care ereticii sunt indepartati din Biserica este pentru ca prin boala lor teologica arata ca ei singuri s-au taiat din Biserica. Arata ca sunt bolnavi duhovniceste.

Teologia, asadar, este impreuna-legata cu sanatatea si cu nevointa pentru vinde­care. Ea este, in principal si inainte de toate, o stiinta terapeutica. Iar terapia omului nu se face independent de teologia ortodoxa.

Teologul se identifica cu parintele duhov­nic, iar parintele duhovnic se identifica cu teologul. Preotii pastoresc poporul in mod teologic si teologhisesc in mod pastoral si terapeutic^[54].

Tema de fata este mare si o dezvoltare deplina a ei nu poate fi cuprinsa intr-o scurta introducere. Ceea ce am dorit sa se inteleaga este faptul ca psihoterapia ortodoxa difera in mod evident de psihoterapiile umaniste, de diferitele sfaturi indatoritoare si de sentintele moraliste. Terapia ortodoxa are drept scop ca omul sa ajunga cu succes la curatia inimii si, de aici, la lu­minare si la indumnezeire. La aceasta ajuta, inainte de toate, harul dumnezeiesc, liber­tatea si cautarea cu staruinta din partea omului, dar si experienta preotului terapeut. Din pacate, exista si astazi unii oameni care sustin ca nu este nevoie de mijlocirea duhovnicului, ca fiecare om are libertatea de a inainta spre Dumnezeu, ca duhovni­cul trebuie sa slujeasca mai mult ca spoveditor care va citi doar rugaciunea de iertare. Probabil, aceasta se spune din perspectiva faptului ca s-au facut si se fac anumite abuzuri in lucrarea parintelui duhovnicesc. Insa, pot adauga ca, in ciuda greselilor intamplatoare, parintele duhovnic experi­mentat ii este necesar omului ca sa ajunga la purificare, la luminare si de acolo la indumnezeire. Cel care vede pacatul din punct de vedere juridic sau moralist, acela nu are nevoie de un parinte duhovnic experimentat. Cel care avanseaza in viata lui duhovniceasca si gusta lucrarile harului dumnezeiesc, acela imediat cauta un parinte duhovnic experimentat pentru a-l calauzi si pentru a-i oferi „certificarea” mersului sau duhovnicesc.