CUVIOSUL PAISIE OLARU (DE LA SIHLA) si DARURILE SALE: Simplitatea, Tainuirea de sine, Smerenia. “In lumea CV-urilor, tainuirea vietii inseamna nebunie”

“In timpul nos­tru, daca iti ascunzi viata, celalalt, fara roade duhovnicesti fiind, nu mai poate ‘citi’ dincolo de hartie pentru a vedea din interior pe om… Intr-o lume a reclamelor, este greu sa experimentez smerenia. Inclusiv in Biserica, oame­nii alearga acolo unde se face „recla­ma” buna. Se pare ca si pentru cei ce ajung in varful societatii actuale, cat si pentru ceilalti, oameni simpli, reclama conteaza… Mereu pierdem, deoarece, pe de o parte, reclama facuta celui din inalta societate i se urca acestuia la cap, crezand despre sine mai mult decat este, iar, pe de alta parte, ceilalti ajung sa nu mai aiba discernamant, pentru ca nu mai vad adevaratele va­lori,“.

***

 Simplitatea

Simplitatea, in viata duhovniceas­ca, cantareste greu. In avantul nostru in aceasta lume, simplitatea a devenit ceva care in mare parte nu mai exista. Ascensiunea  socio-profesionala  sau de imagine, ascensiunea politica sau financiara etc. a cuprins lumea. Nu este usor sa ajungi in varf, dar este extrem de greu sa devii simplu. Fara o renuntare din dragoste pentru Hristos la toate cele ale acestei lumi nu poti sa traiesti in simplitate.

Un sfant al Bisericii noastre, Pavel Florenski, vorbea despre contactul simplu de la suflet la suflet in felul urmator:

“Stiinta, filosofia si toate de felul acesta nu le mai socotesc drept „totul”. Sensul si telul activitatii mele le vad acum in preocuparea fata de persoana, dar nu in „iubirea activa” si nu in „slujirea aproapelui” (nici pe acestea nu le mai vad drept „totul”), ci in contactul simplu de la suflet la suflet. Daca poate fi atins ceva pozitiv, atunci aceasta se poate face numai in si printr-o relatie in care fie si numai doi oameni se inteleg pana la capat si pana la sfarsit, astfel incat fiecare reprezinta pentru celalalt un infinit. Am inteles ca aceasta unitate este fundamentul pentru tot, postulatul oricarei vieti. Dar este oare cu putinta? Asta e o intentie decisiva pentru mine. Daca in unele momente ea este foarte reala, alteori ea dispare din nou fara urma si apar granite intre persoane. Si atunci ti se pare ca si cum toate eforturile de a depasi aceste granite sunt doar osteneala chinuitoare... „Operele” in sine, nesfintite prin relatii personale, mi se par inutile; toate „operele” au pentru mine o valoare doar simbolica, in masura in care exprima o relatie personala si-i servesc; e vorba nu de contacte peri­ferice, ci de o comunitate interioa­ra“[1].

O alta latura a sfinteniei este si aceasta: din mare om de stiinta, din ceea ce insemna „da Vinci” al rusilor, sa ajungi sa consideri cel mai important lucru ca fiind contactul simplu de la suflet la suflet, care, de fapt, reprezinta totul, este extrem de mult. E jertfa, e iubire, e prezenta lui Dumnezeu in viata sfantului martir al rusilor.

Asa l-am vazut pe parintele Paisie din cele scrise despre el si spuse de el in cele cateva interviuri care stau marturie si marturisire in acelasi timp. Simplitatea este un rod al sfinteniei, dupa cum si sfintenia poate fi castigata prin simplitate. Parintele Paisie era un om simplu. Simplitatea il caracteriza si in plan material, dar mai ales in plan duhov­nicesc. Privea cu ochii plini de iubire la toti. Contactul cu celalalt, fie el monah sau simplu crestin, este unul destul de simplu: al omului care iubea pe oricine si dadea totul sa plece de la el in bucurie. In simplitatea lui, parin­tele asculta de toti. Era chemat sa fie cand duhovnic la Sihastria, cand la Sihla si in alte parti si facea ascultare cu bucurie si fara cartire.

Intr-o carte importanta pentru via­ta monahala, Everghetinosul, avem expus un model deosebit de simplita­te si de ascultare fara cartire. Iata-l prezentat in continuare:

„Povestea unul dintre Batrani ca Sfantul Vasile s-a dus odata la o chinovie si, dupa cuvenitul cuvant de invatatura, ii zice egumenului:

– Ai vreun frate aici cu ascultare?

– Toti sunt robii tai, sta­pane, si se sarguiesc sa se mantuias­ca, raspunse staretul.

Sfantul ii zice iarasi:

– Ai pe cineva cu adevarat ascultator?

Egumenul i-a adus atunci un frate si Sfantul Vasile l-a pus sa-i slujeasca la masa. Dupa masa, fratele i-a turnat apa sa se spele. Si dupa ce s-a spalat, ii spune Sfantul:

– Vino sa-ti torn si eu ca sa te speli.

Iar fratele a primit sa-i toarne apa. Apoi marele Vasile i-a spus din nou:

– Cand voi intra in altar, adu-mi aminte sa te hirotonesc diacon.

El a ascultat si in aceasta fara de iscodire. Iar Sfantul l-a hirotonit preot si l-a luat cu el la episcopie, pentru ascul­tarea sa.”[2]

Parintele Paisie era acelasi. Ascul­ta de toti si cand se intampla sa mai vorbeasca pe ton ii parea rau dupa aceea. Asa se face ca intr-una din zile a fost cautat de catre un credincios, iar intalnirea si felul in care s-a petre­cut discutia au fost minunate, fiind consemnate intr-o carte:

„Odata, la Slatina, venise un credincios care l-a intrebat din intamplare chiar pe el:

-Vreau sa-l vad pe Parintele Paisie, unde este?

Si el a raspuns:

– Ei, nu este aici! Parintele Paisie e plecat!

 Dar uitandu-se la crestin cum a ple­cat dezamagit si fiindu-i mila de el, l-a strigat:

– Mai crestine, vino sa stai de vorba oleaca cu mine! Iaca eu sunt!

– Mata esti, Parinte? intreba crestinul.

– Ei, iaca mai gresesc si eu! [3]

Mi-a placut mult relatarea! In ea gasim de toate: mila, umor, iertare, firesc, iubire, simplitate. Drag trebuie sa fi fost parintele Paisie celor ce l-au cunoscut! Desi nu este atat de prezentat oamenilor si asta datorita faptului ca circula un curent mai de­graba axat pe vindecarile miraculoase decat pe revelatia cuvantului, to­tusi cel ce citeste despre parintele Paisie Olaru este imposibil sa nu ajunga sa-l indrageasca. Poate chiar aceasta simplitate a parintelui l-a fa­cut tainic si dupa invesnicirea sa. Ar fi necesara o mai mare popularizare a sa. Sfintii nostri sunt destul de tainici, iar simplitatea este una dintre virtutile caracteristice spiritualitatii noastre carpatine.

„Asa era Parintele Paisie: smerit, bland, tacut, intelept la cuvant, foarte milostiv si iubitor de aproapele, intot­deauna cauta pacea cu toti si iubea linistea. Nu-i placea sa traiasca intre multi si isi ascundea viata si nevointa. Nimeni nu stia cum se roaga in chilie, ce lucrare are mintea si inima lui, cat sta la masa si cat se odih­neste. Pe langa liniste, iubea mult si pe fiii sai duhovnicesti, pe care ii primea la spovedanie la orice ora din zi si din noapte si purta mare grija de mantuirea lor. El nu era prea aspru de canoane, ca tinea cont de asezarea sufleteasca a fiecaruia si era bland cu toti, precum spunea Sfantul Efrem Sirul ca “chipul aducerii la pocainta este numai al blandetii”. Cu iertarea, cu rabdarea si blandetea lui a castigat mii de suflete, jertfindu-se pe sine pentru altii.’‘[4]

***

Tainuirea

Una dintre paginile care mi-au placut extrem de mult din minibiblioteca de carti pe care am citit-o pana acum, a fost aceea in care era prezen­tat, in cateva cuvinte, un pustnic sfant de la pestera Ialomicioarei, in cartea Parintelui Ioanichie Balan, Patericul Romanesc[5] . In acea pagina, a fost asezat un dialog foarte scurt dintre doi vanatori care au urmarit un urs si pustnicul caruia ii slujea ursul. In rest, referitor la acest episod, nu se mai prezinta nimic, decat faptul ca la o scurta perioada de timp, vanatorii s-au intors la pestera unde locuia pustnicul si nu l-au mai gasit acolo. Cu siguranta ca, pentru a nu mai fi gasit, pustnicul si-a mutat locul nevointei in asa fel incat sa poata sa i se piarda urma.

Ce minunata trebuie sa fie viata pustnicilor! Ea este o viata plina de ispite, dar este si o viata in care harul lui Dumnezeu este prezent in chip vadit. Omenirea a pierdut mult de tot. Fericit caruia Dumnezeu i-a descope­rit calea nevointelor in aceasta viata, pentru ca acela se bucura continuu de alese daruri ceresti. Cei ce gusta din Dumnezeu inca din aceasta viata, aceia nu se mai pot dezlipi de dragos­tea Lui si traiesc altfel de cum traim noi. Mi-as fi dorit ca aceste ganduri sa le scriu din proprie experienta, insa trebuie sa recunosc ca sunt destul de sarac. Tainuirea pustnicilor cu privire la viata lor mi-a placut foarte mult. Vad mai nou tot felul de carti in care sunt prezentate minuni ale sfintilor nostri contemporani. Este minunat! Insa viata aleasa nu este data doar de aceasta aplecare spre minunile savar­site prin prezentarea continua a lor, ci insasi tainuirea in Dumnezeu reprezinta acel ceva ce spune multe. Pa­rintii care-si tainuiesc viata lor du­hovniceasca sunt aceia care au foarte mare atentie in nevointa lor ca sa nu cada in slava desarta. Ei se gaseau in trezvie la insesi miscarile gandurilor si ale starilor. Trebuie sa stii ce spui si ce-i spui celuilalt, in acelasi timp ramanand intr-o profunda smerenie.

Parintele Paisie Olaru se tainuia pe sine. Despre el nu ne-au ramas multe lucruri. Prezenta lui a fost si este una tainica. Asa cum mentionam si mai sus, dar si in celelalte capitole, vedem o multime de minuni asezate in dreptul multor sfinti contemporani. Parintele Paisie iese in evidenta altfel. Dumnezeu a lucrat in viata lui si lucreaza in viata celor ce se apropie si acum de el prin acest inteles profund al tainuirii vietii in lupta cu marele dusman al nevointei: slava desarta. Aceasta lucreaza destul de subtil si poti duce o viata intreaga in nevointa, iar de nu iei aminte la tine, te poate purta slava desarta fara ca tu sa o cunosti. Doamne, ai mila de noi si ne descopera inselarea, ca nu cumva in dorintele noastre de a ne apropia de Tine sa ne cuprinda slava desarta!

„Pe slava-desarta o ucide lucra­rea cea ascunsa, iar pe mandrie, aceea adica a pune pe seama lui Dumnezeu indreptarile.

Cel ce pentru slava-desarta lu­creaza faptele bune, aratat este ca si pe cunostinta pentru slava-desarta o lucreaza; iar unul ca acesta nici nu face, nici nu vorbeste ceva spre zidire, ci intru toate pe slava de la cei ce-l vad sau il aud o vaneaza; iar patima se vadeste atunci cand cineva din cei mai-nainte zisi la lucrurile sau la cuvintele lui aduc prihanire, iar el, pentru aceasta, foarte se scar­beste, nu pentru aceea ca nu s-a zidit (ca nici nu avea acest scop), ci pentru ca s-a defaimat.

Slava-desarta si iubirea de argint una alteia sunt nascatoare: ca cei ce iubesc slava-desarta se silesc spre imbogatire, iar indeobste cei ce s-au imbogatit doresc sa se trufeasca, pre­cum se intampla la mireni. Iar mo­nahul, tocmai pentru ca este neavut, mai vartos atunci se trufeste; iar avand argint, il ascunde rusinandu-se, ca cel ce are lucru necuviincios schimei.

Osebit lucru al slavei desarte ce­lei calugaresti este a se trufi pentru fapta buna si pentru cele ce urmeaza acesteia; iar al mandriei lui este a se inalta pentru indreptari, a defaima pe ceilalti si a le pune pe acestea pe seama lui, si nu a lui Dumnezeu.

Iar lucru osebit al slavei-desarte si al mandriei celei mirenesti este a se slavi pentru frumusete, bogatie, stapanire, a se inalta pentru intelep­ciune si pentru a primi slava oame­nilor.

Nu mica nevointa este a se izbavi cineva de slava-desarta; iar de aceasta se poate izbavi prin ascunsa lucrare a lucrurilor si deasa ruga­ciune; iar semn al izbavirii este a nu mai pomeni de rau pe cel ce te-a grait de rau sau te graieste.”

Iata de ce cred ca parintele Paisie isi tainuia viata sa. Mare incercare este slava desarta si greu poti scapa de ea. Cu cat patrunzi mai mult in ne­vointa cu atat ea da tarcoale ca sa ne ia roadele vietii duhovnicesti. Avem nadejdea in mila lui Dumnezeu, de­oarece fara aceasta mila, greu s-ar putea mantui omul. In schimb, greu iti este in ziua de azi sa iti tainuiesti viata, pentru ca trebuie sa te lepezi de tot. Lepadarea de lume, desi este doar un inceput in avantul vietii duhovnicesti, totusi, astazi, greu sa poti rea­liza.

In lumea CV-urilor, tainuirea vi­etii inseamna nebunie. In timpul nos­tru, daca iti ascunzi viata, celalalt, fara roade duhovnicesti fiind, nu mai poate „citi” dincolo de hartie pentru a vedea din interior pe om. Credeam in aceste valori si eram convins ca oa­menii se vor apropia de cei ce, din dragoste de Dumnezeu, isi ascund nevointa, studiile, activitatea etc, insa m-am inselat. Ajungem sa tra­gem concluzii ca viata nu mai este asa! Doar pentru viata duhovniceasca mai este valabila o astfel de intelege­re. Dar si acolo sunt probleme, caci din ce in ce mai mult si noi, slujitorii, incepem sa ne conformam cerintelor lumii secularizate. Ce pacat! Lipsesc din ce in ce mai mult oameni ca parintele Paisie Olaru? Nu e de mira­re, oamenii au pierdut adevaratele valori ale vietii care, de fapt, ii si invesniceau: simplitatea, blandetea, bu­curia, tainuirea etc. Vedem ca cei ce erau cat de cat intr-un duh cu parin­tele Paisie il simteau duhovniceste. Chiar cei apropiati nu-i  cunosteau intreaga nevointa, dar stiau ca este mare din punct de vedere duhovni­cesc, pentru ca il simteau ca isi tai­nuieste viata. Parintele Cleopa, desi era unul dintre cei foarte apropiati ai parintelui, marturiseste ca nu-i cunos­tea in totalitate nevointa. […]

Tainuirea vietii e specificul sfinte­niei. Ca sa ajungi la o asemenea vir­tute trebuie sa lucrezi sfintenia, adica in tine sa fie prezenta lucrarea Du­hului Sfant. Parintele Paisie Olaru, desi nu sfatuia despre tainuire, totusi cei apropiati lui o vedeau ca pe o adancime duhovniceasca a sa.

***

Smerenia

In centrul vietii parintelui Paisie Olaru statea, cu siguranta, smerenia. Despre smerenie nu se vorbeste. Despre smerenie pot marturisi doar cei ce au ajuns la o anumita inaltime duhovniceasca. Si acestia, insa, o pot marturisi in doua feluri: fie graind, nu de la ei, ci ceea ce le descopera Duhul Sfant sa vorbeasca, fie marturisind intru negraire prin purtarea lor in Hristos, adica vazandu-i pe acestia fata catre fata, caci, de la chipul lor pana la cele mai simple gesturi, expresii ale miscarii etc, toate scot in evidenta profunda smerenie in care traiesc. Mare virtute este smerenia! Nu pot vorbi despre ea, pentru ca indraznesc, iar indrazneala cu nadejde si intru infaptuire duhovniceasca este bineprimita de catre Hristos, insa indrazneala neevanghelica, adica nea­coperita de nevointa, de osteneala pentru Dumnezeu este desertaciune si inselare spirituala. Parerile pe care ni le formam despre smerenie doar la nivel rational, mentionand anumite aspecte despre noi prin folosirea unor expresii ca: „sunt (cutare) nemonah pacatosul” sau „sunt (cutare) cel plin de pacate”, pot ajuta in drumul catre dobandirea smereniei, insa prin rama­nerea doar la o asemenea intelegere nu ajungem sa experimentam cu ade­varat smerenia cea plina de duh.

Pa­rintii vorbeau de cel putin doua cai care duc la smerenia adevarata: po­cainta si nasterea dumnezeiescului dor pentru Dumnezeu. Si una, si cea­lalta nasc smerenia profunda. Pocain­ta aduce smerenia, pentru ca obtinem umilinta de sine, iar prin aceasta ne vedem cei mai neputinciosi si cei mai nevrednici in comparatie cu oricare frate de-al nostru chiar si daca l-am vedea pacatuind grav inaintea lui Dumnezeu. La fel se intampla si cu cei ce in Duhul Sfant au primit dum­nezeiescul dor. Acestia se smeresc, pentru ca dragostea de Dumnezeu inseamna acceptarea cu bucurie a oricarei „goliri de sine” (chenoza) care ne vine din relatia cu aproapele. Insa, asa cum spuneam, este destul de greu de a vorbi rational despre marile virtuti ale vietii crestine care se castiga cu multa osteneala duhovniceas­ca si cu durere. Intr-o lume a recla­melor, este greu sa experimentez smerenia. Inclusiv in Biserica, oame­nii alearga acolo unde se face „recla­ma” buna. Se pare ca si pentru cei ce ajung in varful societatii actuale, cat si pentru ceilalti, oameni simpli, reclama conteaza. Spre exemplu, un om din inalta societate devine foarte cunoscut prin reclama continua care i se face. De asemenea, si oamenii sim­pli ii cunosc pe cei ce sunt populari­zati continuu. In cadrul acestui proces mereu pierdem, deoarece, pe de o parte, reclama facuta celui din inalta societate i se urca acestuia la cap, crezand despre sine mai mult decat este, iar, pe de alta parte, ceilalti ajung sa nu mai aiba discernamant, pentru ca nu mai vad adevaratele va­lori, pentru ca valoarea sta in lumina, insa nu in lumina artificiala, cea a reclamei, ci in lumina care poate fi vazuta doar daca esti luminat.

Parintele Paisie, referitor la tim­purile noastre, cu privire la smerenie, spunea:

“Este vreme pentru tot lucrul. Este vreme de smerenie si de stapa­nire si de mustrare si de mangaiere si de crutare si de indraznire si de bu­natate si de asprime, adica pentru tot lucrul. Ca uneori se cade a arata smerenia si a-i numi pe toti frati si fii intru smerenie. Iar alteori, cand cere trebuinta, a lua si a arata stapanirea spre zidire, iar nu spre risipire. Si in vremea mangaierii se cade a arata bunatate, iar in vremea asprimii a arata ravna spre fiecare. De aseme­nea, duhovnicului i se cade a lua hotarare dreapta, dupa pravila.”

Omul contemporan mai greu se apleaca spre cuvintele pline de duh ale unui mare parinte duhovnicesc asa cum a fost (si pentru unii a si ramas) parintele Paisie.

Legat de smerenia parintelui Paisie, am ales doua momente binefa­catoare noua: unul legat de ceea ce a marturisit el despre smerenie atunci cand a fost intrebat de parintele Ioanichie Balan in convorbirile du­hovnicesti realizate de catre acesta, iar celalalt moment este legat de felul in care parintele a aratat smerenia.

Referitor la ceea ce a raspuns pa­rintele Paisie Olaru atunci cand a fost intrebat despre smerenie aflam in cele ce urmeaza:

„Smerenia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca suntem mai pacatosi decat toti oamenii si nevrednici de mila lui Dumnezeu. Cand ne defaimam pe noi insine nu inseamna ca avem smere­nie. Ci, atunci cand altul ne ocaraste si ne defaima, inca in public, iar noi rabdam si zicem: “Dumnezeu i-a po­runcit fratelui sa ma ocarasca pen­tru pacatele mele“, aceasta este sme­renia cea adevarata. Deci, sa primim toate ca din mana si cu voia lui Dumnezeu. Cand te ocaraste cineva, Dumnezeu ii porunceste sa te ocaras­ca. Cand iti ia cineva vreun lucru, Dumnezeu ii porunceste sa-ti ia, ca sa te faca calugar. Cand te muta de ici colo mai marele tau, Dumnezeu iti schimba locul, ca sa-ti schimbi si naravul si obiceiul. Asta ar fi smerenia cea adevarata. Iar mandria, dimpo­triva, este atunci cand te increzi in tine, in mintea si puterile tale; cand socotesti ca esti mai priceput decat altul, mai bun decat altul, mai frumos decat altul, mai sporit in fapte bune si mai placut lui Dumnezeu decat altul. Atunci esti stapanit de pacatul cel urat al mandriei, de care sa ne fe­reasca pe toti Dumnezeu, Cel ce S-a smerit pentru mantuirea noastra. Sa ne smerim, fratilor, ca cel mandru nu se poate mantui. Sa plangem pacatele noastre aici, ca sa ne bucuram din­colo in veci, ca dupa plecarea noas­tra din trup, toti ne vor uita. Sa nu ne punem nadejdea in oameni, ci numai in Domnul. Ca omul se schimba. Azi iti da si maine iti cere. Azi te lauda si maine te ocaraste. Ci sa ne punem nadejdea in mila lui Dumnezeu si nu vom gresi niciodata. Sa va ajute Dumnezeu cu harul Lui sa va folositi de restul vietii, sporind in fapte bune, si mai intai in smerenie si dragoste, ca sa va mantuiti sufletele voastre si sa folositi si pe altii, indemnandu-i spre Hristos.”

O asemenea invatatura despre smerenie ne duce cu gandul la intele­gerea ca putem vorbi de file de pate­ric. Sa inveti prin a spune ca „smere­nia este cugetul inimii noastre care ne incredinteaza ca noi suntem pacatosi” este de-a dreptul o apoftegma. Reiese din continutul citatului de mai sus ca parintele avea cuvinte simple, dar foarte adanci. In tot ceea ce ni se intampla in viata si pe care noi le so­cotim fapte rele, omul duhovnicesc le arata ca fiind porunci de la Dumne­zeu spre indreptarea noastra. Si acest fel de smerenie este tot in Duhul Sfant. Cu atat mai mult, citatul de mai sus il pot crea si eu oricand, insa diferenta este data de insufletirea cu­vintelor. La mine totul este rational si se pierde odata cu punerea la incer­care si indata se vede neputinta mea prin caderea care are loc, caci la orice lucru mai putin bun (poate chiar rau) care mi se intampla imediat ma mahnesc, in schimb, cuvintele parin­telui aveau si au si astazi viata, pentru ca el marturisea cu viata sa, iar cuvin­tele sale erau si sunt cuvinte vii.

Tocmai la finalul acestui capitol, am dorit sa pun si momentul al doilea de care mentionam mai sus despre parintele Paisie. Gest extraordinar de smerenie, de altfel, episod de pateric. Parintele, intr-o anume perioada, timp de vreo doua luni a mers la Schitul Rarau, acolo unde se afla parintele „Rugului Aprins”, Daniil Tudor (Sandu Tudor). Si una din intalnirile dintre cei doi a fost asa cum ne-o povesteste parintele Paisie:

„Tot aco­lo in Schitul Rarau am avut buna ocazie sa ma intalnesc si cu parintele Daniil. Acest parinte venise in schit ca egumen. Am stat cu el cam doua luni. in timpul acesta multe am vazut si mai multe trebuia sa invat de la acest parinte. Era foarte invatat pa­rintele Daniil, stia mai multe limbi, dar era si credincios si pravilist. Mai mult se ocupa cu rugaciunea mintii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul”.

De multe ori ne explica si ne invata pe toti sa zicem rugaciunea. Mult s-a minunat el de mine, auzind ca in etate fiind, nu am rugaciunea mintii. Odata mi-a si spus:

– Parinte, sfintia ta esti un vas mic si gol.

Si asa eram si sunt, dar cand mi-a zis aceste cuvinte, eu m-am suparat.

Mult m-am folosit de acest parin­te, ca asa, cu atata carte, a lasat toate catedrele si s-a facut calugar, inca profesor de rugaciune. Slujea Sfanta Liturghie cu Noul Testament langa el. Era mult respectuos [fata] de canoanele Sfintilor Parinti. Mi-a parut rau ca m-am despartit de un bun profesor al rugaciunii, ca daca mai stateam cu el, poate prindeam rugaciunea cum trebuie. Mult s-a os­tenit el sa ma invete rugaciunea: imi predica, imi citea din carti, imi expli­ca de doua-trei ori pe zi, se ostenea cu mine. Dupa o vreme a vrut sa ma puna la incercare, sa vada daca am prins ceva si mi-a zis:

– Sa stai in chilie cu perdele pe geam si sa nu iesi afara, si mereu sa zici «Doamne Iisuse». Mananci o data in zi o bucata de paine cu ceai.

De mii de ori ziceam si orice fel de exercitiu cu capul plecat spre stanga, cu mana dreapta deasupra inimii si prin rasu­flare, si in tot felul. Asa ca dupa cateva zile m-a examinat si a vazut ca nu am prins. Atunci s-a suparat si a batut din picior la mine si a strigat:

– Unde iti este mintea; de ce nu esti atent?

M-am speriat ca ma bate si am zis sa ma ierte ca o sa invat. Cand m-a cercetat din nou si m-a intrebat, atunci eu de frica am spus ca am prins-o. Si gata, asa bucuros era ca mi-a dat blagoslovenie s-o tin pana la moarte.”

Parintele intotdeauna oferea dra­goste celor ce il cautau, insa se pare ca despre sine vorbea putin, iar atunci cand marturisea anumite experiente duhovnicesti ale sale, le spunea intr-o forma depreciativa la adresa sa. In­clusiv parintele Cleopa si ceilalti pa­rinti din Sihastria cunosteau cate ceva din nevointa sa, insa cele mai multe lucruri se petreceau tainic si posibil ca, au ramas taine. O adanca smere­nie la parintele Paisie! Intr-un fel este mai bine asa, pentru ca daca ne-ar fi povestit multe din experientele sale duhovnicesti, posibil ca ne-am fi axat spre acelea. Asa ca il putem pretui pe parintele intr-un alt mod care mie mi se pare cel mai firesc: omul in Hristos si Hristos care lucreaza prin om in tacere si in taina.

Legaturi:

***