Parintele Teofan Munteanu in Familia ortodoxa despre LUCRAREA RUGACIUNII in vremea “firescului caderii” generale, PRIGOANA si PIEIREA NEAMULUI: “Suntem putini, suntem ‘turma mica’. Si vom deveni si mai putini”

Din: “Familia ortodoxa“, nr. 2 (61)/2014:

Parintele Teofan de la Manastirea Nera:

“Sa ne deschidem inima prin rugaciune spre suferinta celuilalt!”

–  Ce este rugaciunea? De ce trebuie sa ne rugam? Sunt intrebari simple, dar ca sa ajungem la intreba­rile mai complicate trebuie sa plecam de la cele simple.

–  De la raspunsurile clasice pe care Sfintii Parinti le dau legat de rugaciune – ca este „vor­birea sufletului cu Dumnezeu” — as vrea sa ajung la un raspuns poate mai deplin pentru noi in ziua de astazi, pentru intelegerea noas­tra in ziua de astazi, pentru neputinta noastra…

Rugaciunea e graiul fiintei noastre — si al trupului, si al sufletului, si al duhului nostru. E grairea noastra cu Dumnezeu. Adica nu nu­mai sufletul se roaga, se roaga si trupul – ca daca nu se roaga si trupul, nu mai putem vorbi de rugaciune in sensul propriu al cuvantului. Adica rugaciunea este acel act prin care eu ma deschid in cautarea mea de Dumnezeu, si-L rog, si-I cer, si-astept, si-ascult lucrarea Lui cu mine. Asta ar fi rugaciunea. Nu m-am gandit sa dau o definitie — asa o traiesc, si-asa am inteles-o la Sfintii Parinti: este acel act prin care eu ma deschid Domnului intr-o cautare. Nu-i o deschidere cum intalnim in meditatia trans­cendentala — ca incerc o tehnica de-a ma goli de ganduri, de a-mi domoli pana la extinctie cele ale personalitatii mele spre a ma uni cu o „pace” care vine din afara — pentru noi stim cat de dubioasa este o asemenea „pace”… Nu la asta se refera rugaciunea.

“Toata viata noastra trebuie sa fie rugaciune”

Din cauza asta, rugaciune este si metania facuta cu prosternare pana la pamant inaintea Domnului, rugaciune este si orice ascultare pe care o faci cu binecuvantarea duhovnicului atunci cand cureti un cartof sau fierbi un ou, pentru tine, pentru obstea ta sau pentru sotia ta, pentru familia ta, pentru copiii tai — si faci asta pentru dragostea Domnului si pentru slujirea omului.

[…]

… Toata viata noastra trebuie sa fie rugaciune — inclusiv serviciul pe care il avem trebuie sa fie dus tot cu rugaciune inaintea lui Dumnezeu si tot rugaciune trebuie sa fie, pentru ca altfel riscam sa ajungem — imbatranind si adancindu-ne in schizofrenia asta de care pomenea, de exemplu, Parintele Serafim Rose — intre doua vieti cu totul si cu totul separate, apartinand fiecare altui taram, cand suntem crestini Duminica, ducandu-ne la biserica si doua ore stand la Dumnezeiasca Liturghie, si restul timpului petrecandu-ne viata intr-un alt univers, dupa alte principii, cu alte pri­oritati, cu alta temelie si cu alta destinatie.

Or nu trebuie sa fie asa. Noi stim ca Liturghia este continua, nu numai slujba propriu-zisa, sistematizata dupa Sfantul Ioan Gura-de-Aur incoace pana in secolul XIV. Dumnezeiasca Liturghie incepe si se sfarseste… nu stim unde si cand. E un act continuu pe care trebuie sa-l avem. Pana la urma, „litur­ghie”, in limba greaca, ce inseamna? „Slujire”, „functionare”! Noi trebuie sa „functionam” efectiv liturgic, cu toate ale noastre. De asta Biserica sfinteste ogorul, binecuvinteaza buca­tele, binecuvinteaza inceputul, binecuvinteaza sfarsitul, binecuvinteaza traseul dintre inceput si sfarsit, pana la capat, intotdeauna, deplin, totul — de la botez si pana la inmormantare! Toata viata noastra trebuie sa fie o rugaciune.

Adica rugaciune nu este numai pravila pe care ne-o facem, prin care ma straduiesc sa-mi tin mintea adunata — rugaciune este toata viata mea in cautarea mea de Domnul. Totul trebuie sa fie rugaciune, imbibat de lucrarea Duhului Sfant.

“Rugaciunea nu se poate invata decat prin rugaciune”

– Exista carti despre rugaciune, exista chiar o carte care se numeste „Scoala rugaciunii”… Dar stim noi oare sa ne rugam? Adica toata lumea vorbeste despre rugaciune, dar nu e rugaciunea un lucru care trebuie si invatat?

– In mod sigur, exista o perioada pregatitoare, asa cum referitor la invatatura de credinta a Bisericii exista scoala catehetica, care se ocupa foarte te­meinic, de-a lungul a ani de zile de multe ori, de pregatirea catehumenilor pentru Botez, si nu se lasa asta doar in grija Domnului, Care prin Duhul Sfant sa insufle dogmele in sufletele neo­fitilor — la fel in ce priveste rugaciunea, ar trebui sa existe o „scoala a rugaciunii”.

Numai ca rugaciunea nu se invata la scoala, rugaciunea se invata in practica. Deci ceea ce te poate invata scoala este o baza asce­tica care trebuie sa stea la temelia unei cautari serioase, temeinice, a lui Dumnezeu prin ru­gaciune. Asta poti sa o faci la o „scoala a ru­gaciunii”. Dar rugaciunea nu se poate invata decat prin rugaciune. Or pentru rugaciune nu poate exista „scoala”, in sensul propriu al cu­vantului. Sau exista – dar doar Duhul Sfant este Cel care preda la o astfel de scoala.

– Şi ce ar trebui sa invete un om legat de rugaciune?

– Ar trebui sa invete ce inseamna rugaciu­nea, macar in mare: cateva principii de baza ale rugaciunii, de ce trebuie sa existe rugaciunea, de cate feluri ar fi rugaciunea (ca la Sfintii Parinti se intalnesc multe feluri de ru­gaciune, dupa cum intalnesti multe feluri de lacrimi sau de nevointe) — impartirile acestea sunt scolastice, sunt lucruri care tin de partea noastra rationala, dar nici ea nu e de ignorat, ca si ea face parte din fiinta noastra.

Daca le privesti pe toate ca etape pregati­toare pentru adevarata rugaciune, isi afla ros­tul lor. Daca te duci numai sa le predai pentru a predate, ele devin un material didactic plic­tisitor, care nu foloseste pe cel ce nu este interesat de el. Ce minunat e sa poti sa afli despre rugaciune ca se imparte in rugaciune de slavoslovie, de multumire, de cerere, de mijlo­cire… Asta-i foarte frumos, poate ca un om pe care mintea nu-l ajuta asa de mult n-ar pu­tea sa si le sistematizeze atat de bine, si poate nici nu-si da seama ca ar trebui sa faca ruga­ciune de mai multe feluri inaintea Domnului, si aduce numai rugaciunea pentru sine.

E adevarat ca, la capatul unei stradanii sin­cere, Dumnezeu te lumineaza si nu mai ai ne­voie sa-ti spuna cineva ca rugaciunea este de pa­tru sau cinci feluri, si te invata Duhul Sfant ca trebuie sa fii nu numai cerand lui Dumnezeu, ci si multumind pentru ceea ce deja ai primit… Sau dandu-I slava, ca pur si simplu Dumnezeu este, si ne trage si pe noi catre El! Sau nu mer­gand numai tu catre El, ci tragandu-i si pe celalti, incercand sa-i iei si pe ceilalti dupa tine, macar in inima ta, daca de mana nu poti sa-i iei si sa-i tragi catre Dumnezeu…

Lucrarea Rugaciunii lui Iisus

– Legat de Rugaciunea lui Iisus, care a venit imediat dupa Revolutie intr-un fel de actualitate a discursului bisericesc al tinerilor, apoi s-a retras, a disparut, si acum iarasi revine… Cum trebuie sa vedem rolul Rugaciunii lui Iisus in lumea in care traim?

– E adevarat, cateodata Parintii contempo­rani, cum e Parintele Serafim Rose, au aver­tizat asupra riscului ca aceasta mare stiinta a Parintilor sa devina un fel de moda, in con­textul in care nu e inteles rostul ei.

Începand cu Sfantul Ignatie Briancianinov si continuand cu multi Parinti pana in con­temporaneitate, s-a simtit nevoia, din cauza felului in care s-a strambat omul din toate punctele de vedere, sa fie reexplicata aceasta randuiala a Rugaciunii inimii pentru omul instrainat de Dumnezeu din zilele noastre. Caci omul instrainat de Dumnezeu din zi­lele noastre arata altfel, e mult mai mutilat si mai zdrentuit decat era omul despartit de Dumnezeu din veacurile trecute. Noi, pana si pe cele bune le luam si le rastalmacim si le strambam mai rau decat o faceau stramosii. Ne-am complicat — acum trebuie sa inceapa simplificarea. Chiar imi aduc aminte de un parinte minunat, Parintele Macarie Simonopetritul, care, intr-o vizita pe care i-am facut-o acum douazeci de ani, eu fiind pe atunci un tanar dornic de a „manca” cat mai multe carti duhovnicesti, imi spunea: “Acuma, in afara de Pateric si Scara, nu prea mai citesc nimic”. Ajungi la o masura la care se mai esentializeaza lucrurile si nu mai ai ne­voie de multe, ci de mult.

Ne-am complicat, si nu numai atat, dar intele­gem stramb foarte multe lucruri, neavand o educa­tie si o sanatate launtrica — mutilam Evanghelia si o ciopartim si o adaptam dupa calapodul nevoilor noastre; in loc sa ne adaptam noi la Evanghelie, in loc sa ne adaptam noi la cerintele a ceea ce in­seamna lucrarea Rugaciunii lui Iisus (si zic lucrare, nu zic numai rugaciune, ca are o intreaga lucrare), adaptam Rugaciunea lui Iisus la noi, si de asta de­vine „moda”. O adaptam la nevoile noastre: la ne­voia de transcendent, la nevoia noastra de a face rugaciune, fara sa ne adaptam noi intreaga fiinta, cu principiile ce stau la baza fiintarii noastre, sa ne adaptam lucrarii Rugaciunii lui Iisus. De asta apar probleme…

Rugaciunea lui Iisus este rugaciunea cea de toata vremea, fara de care nu se poate. Forma asta la care a ajuns acum este cea mai potrivita, desi Sfantul Ioan Cassian spunea ca marii asceti din Egipt se rugau pe vremea aceea cu alte sti­huri din Psaltire, de exemplu: „Dumnezeul meu, spre ajutorul meu ia aminte” – si repetau asta des, de multe ori peste zi; mai schimbau, aduceau alt stih… Era tot o Rugaciune a lui Iisus si aceasta.

La Parinti lucrarea era atat de importanta, incat forma rugaciunii conta mai putin. La noi conteaza foarte mult forma (chiar cateodata ajungi sa te si smintesti de cata importanta se da acestei forme!) si mai putin lucrarea Rugaciunii in intregul ei, cu tot ce presupune asta.

– De ce este nevoie sa lucreze omul Rugaciunea lui Iisus, mai ales in vremea noastra? Intreb asta pentru ca oamenii deosebesc programul de ruga­ciune de celelalte ale vietii.

– As incepe, asa cum incep de obicei si Sfintii Parinti, cu treapta cea mai de jos, cea ascetic „nega­tiva”, a lucrarii Rugaciunii lui Iisus, si anume aceea de a tine, pe de o parte, in frau mintea la poarta ini­mii si a feri si mintea si inima de atacurile vrajma­sului, si pe de alta parte, de-a lovi, ca arma, in aceste energii demonice care se revarsa asupra fiintei noas­tre. Deci rugaciunea este frau pe de-o parte, si sa­bie pe de alta parte. Rugaciunea este toiag cu care calatorim pe calea catre Domnul. Rugaciunea este forma in care punem acest strigat al fiintei noastre in cautarea ei de Domnul. Ne si aparam, si strigam prin ea; ne tinem si pe noi in frau, ii si lovim pe vrajmasi; ne si sprijinim de ea, facand pasii urma­tori catre Domnul. E calea cea mai sigura pe care Parintii ne-au predanisit-o in bezna acestui veac.

“Rugaciunea e forta care ne scoate din «campul gravitational» al Caderii”

– Cu ce nu face casa buna Rugaciunea?

– Daca as indrazni sa raspund cu cuvintele Parintelui Sofronie, as zice ca nu face casa buna cu intreaga noastra fire cazuta. Rugaciunea nu-si are locul in firea noastra si-n cosmosul asta cazut! Toate, zice Parintele Sofronie, dar toate — si firea noastra in caderea ei, si cosmosul intreg se opun Rugaciunii, pentru ca s-au instrainat de Dumnezeu. Şi in chinul nostru si in zbuciu­mul nostru de-a ne intoarce catre Dumnzeu, toate ni se impotrivesc, totul! Nu numai duhu­rile necurate, stresul, atmosfera, radiatiile electromagnetice — ci, in primul rand, insasi firea noastra cazuta se impotriveste Rugaciunii, cu toate ale ei. De asta, a incerca sa faci rugaciune e ca si cand ai incerca sa dezvolti o energie care sa te scoata din „atmosfera pamantului”, sa te ajute sa te rupi de „pamant”. Ai nevoie de o forta foarte mare sa te scoata din acest „camp gravitational” al Caderii. Asta inseamna rugaciune. La felul in care traieste cosmosul si omul in clipa de fata, totul este o gravitatie a Caderii: cadem in chip „firesc”, nu trebuie sa facem nici un demers ca sa cadem; in schimb, ca sa ne ri­dicam, ca sa strigam rugaciunea catre Domnul, trebuie sa dezvoltam o energie foarte mare… Şi, pe masura ce trec zilele, orele, minutele, aceasta energie trebuie sa fie tot mai mare, pentru a rupe acest „camp de forta” al Caderii, aceasta „gravitatie” a Caderii…

– Care este virtutea care ajuta cel mai mult Rugaciunea?

– Potrivit Parintilor, smerenia. Dar s-au spus atat de multe despre smerenie, ca aproape s-a [demonetizat] aceasta notiune. E atat de putin traita, mai ales in ziua de astazi, cand toata educatia noastra se face spre a ne „promova” (pana la ridicol) aptitudinile sau pseudo-aptitudinile noastre, capacitatile, stradaniile, izbanzile, si de-a acoperi si de-a cosmetiza si de-a machia cat mai bine esecurile. Aseara ci­team la Pateric un curant al Avvei Zinon din Antiohia, care, primind spovedaniile unui parinte egiptean, spunea: «Uite, egiptenii se prihanesc pe sine, si virtutile si le ascund; pe cand cei din Siria si din Palestina isi ascund neputintele, si virtutile pe care nu le au, pe acelea incearca sa le arate!’‘. Daca problema era de pe atunci, putem vedea si singuri in ce hal am ajuns noi astazi…

– De ce smerenia ajuta rugaciunea?

– Este terenul firesc din care se naste ru­gaciunea, ingrasamantul firesc al rugaciunii.

– Fiindca Dumnezeu e smerit?

– In primul rand.

– Si nu poti comunica cu Cineva smerit daca nu esti smerit!

– … Sau poti comunica, numai ca Ii comu­nici tu ce vrei si daca nu ajunge la El (e drept ca de ajuns toate ajung la El, dar nu ajung sub forma de rugaciune, ajung sub forma de hula, de blasfemie, de razvrat), atunci nici cuvantul Lui nu ajunge la tine decat sub forma de bici, sau de mustrare. Nu se mai pune problema de „comunicare” in sensul propriu al cuvantului.

“Daca nu ne trezim, pierim ca neam”

– Traim astazi, ca neam, o perioada tare zbuciu­mata — vreme de douazeci de ani de la iesirea din negura comunismului, ne-am trait libertatea fara Dumnezeu. Ce-ar trebui sa faca fiecare dintre noi ca sa iesim cumva de-aici? Ca, vedeti, in politici, in manevre sau „solutii” social-economice e greu sa mai crezi astazi… Dati-ne un cuvant de indemn pentru cititorii nostri: ce anume sa schimbam ca Dumnezeu sa caute la rugaciunea noastra?

– Pentru ca ati pomenit de poporul roman, nu pot acum decat sa dau un cuvant al unui Parinte care mult a iubit poporul acesta si mult l-a slujit, si mult il iubeste si de-acolo de unde este, fiindca nadajduim ca este in Lumina Domnului. Este vorba de marele Parinte si marele Profesor Ilie Moldovan († 9 februarie 2012), care, intr-unul din multele lui cuvinte catre noi, spunea si asta:

„Daca poporul roman nu va lua aminte la toate cate trebuie sa ia aminte la sfarsitul acesta de veac, se va pedepsi pe sine cu pieirea. Pierim ca neam! Daca nu ne trezim, pierim ca neam“.

As putea spune ca deja suntem pieriti, si ne mai salvam prin cei care, putini — cati sunt ei, 7.000, 20.000, Domnul ii stie cati au fost si cati sunt — incearca sa mai faca ceva. Dar, daca nu ne pocaim, o sa fim coplesiti de ma­rea majoritate, care traieste altfel, si va trebui, la un moment dat, si din punct de vedere le­gal sa ne faca ceva ca sa ne scoata cu totul din societate si din istorie, ca sa nu le mai stam in cale. Fie va fi o prigoana care sa ne treaca inca o data prin sabie, pentru a nu-stiu-cata oara in istorie, si poate ultima, fie va trebui sa ne inchida in niste tarcuri ca pe vechile civiliza­tii indiene, sa ne lase sa vietuim in felul nostru „nebun” pentru ei si sa nu-i mai incurcam in societate. Suntem putini, suntem „turma mica” ^{Luca 12:32}… Si vom deveni si mai putini.

– Durerea mare este ca, totusi, avem liber­tatea sa mergem la biserica, avem libertatea sa ne rugam, avem libertatea sa-L marturisim pe Hristos in societate, nu te ia nimeni de gat; din punct de vedere crestin, trecem printr-o peri­oada in care suntem lasati s-o facem — si n-o facem! Daca va veni prigoana, o vom face?

– Nu. Decat celor carora Duhul Sfant le va pu­tea da s-o faca; daca nu – nu. In cei in care Duhul Sfant va putea sa marturiseasca, va marturisi. In cei in care nu va putea, nu va gasi loc de marturisire — nu. Dar ma gandesc, in legatura cu ce spu­neati despre aceasta libertate, ca nu numai libertate avem: avem si capacitate! Avem crestini ortodocsi cu totul minunati, oameni care ar putea fi ai Bisericii, oameni de o frumuseste si de-o noblete fantastica… Şi nu sunt capacitati de catre cei care ar trebui sa o faca – eu, tu, preotul cutare, episcopul cutare, profesorul cutare nu facem lucrul acesta… Uite, un singur exemplu: in Rusia sunt organizate anumite academii de vara, asa-numitele „academii de misionarism”, in care sunt adunati oameni din toate profesiile — profesori, medici, juristi, economisti, poli­tisti, procurori, judecatori, oameni din admi­nistratia publica — toti acestia sunt chemati si se fac cursuri de cateheza cu ei; efectiv, se intorc la locul lor catehizati si misionari! Ei duc mai departe mesajul crestin sanatos — nu superstitii, nu variante… Crestinism sanatos, crestinism cu temelie sanatoasa. Noi nu avem lucrul acesta. Şi avem oameni minunati, oa­meni care ar vrea sa faca binele! Sunt oameni de bine peste tot, dar nu se face nimic ca sa fie capacitati: ei insisi ajutati si apoi, la ran­dul lor, sa ajute. Avem nu numai libertatea — avem si cu cine s-o punem in valoare!

“Aproapele este temelia pe care eu imi zidesc mantuirea…”

– Sfintii Parinti insista mult asupra rugaciunii pentru lume. Ce inseamna sa te rogi pentru lume, cand abia stim sau putem sa ne rugam pentru noi?

– Probabil ca una din cauzele pentru care „abia putem sa ne rugam pentru noi” este si faptul ca traim sub aceasta nenorocita zodie a lui „pentru noi”: cu inima inchisa fata de ceilalti, centrati asupra noastra (sau mai de­graba asupra nevoilor noastre, inclusiv cele „spirituale”) – nu e de mirare ca nu izbandim cine stie ce in stradaniile privind rugaciunea. E cumva ca in istorisirea Parintelui Paulin Lecca, ce povestea ca, dupa ce gemuse o noapte intreaga de durere in chilia sa, a doua zi l-a intrebat pe vecinul de chilie daca nu l-a auzit si de ce nu a venit sa il ajute; raspunsul e reprezentativ pentru multi „ortodocsi”: sigur ca il auzise, dar era ocupat cu pravila!…

Nu inseamna asta nicidecum ca trebuie sa inchidem cartile de pravila, sa ne ridicam din coltul de rugaciune si sa plecam in cautarea actelor de caritate, caci aceasta a facut-o Apusul, si vedem ce-a ramas din filantropia lui dez-duhovnicita… Dupa cum ne invata Parintii Patericului si toti ceilalti, aproapele este temelia pe care eu imi zidesc mantuirea (sau pierzania!), de la aproapele ne vine viata (sau moartea!), iar lumea nu este altceva decat tot „aproapele”…

Deschiderea inimii in rugaciune pentru celalalt e calea pe care se cade a merge; noi sa punem inceput cu Domnul, si El Insusi se va ingriji de calatoria noastra.

– De unde isi trage seva rugaciunea pentru lume?

– Din insasi firea noastra: nu suntem mo­nade, indivizi, ci persoane in devenire si madu­lare fiecare in parte ale Trupului lui Hristos ^{1 Corinteni 12:27}; sau, cum spunea Parintele Sofronie, frunzulite din marele copac al omenirii, ale acestui Mare Adam in care se regasesc toti oa­menii, de la inceput si pana la ultimul ce va sa se nasca din femeie. Rugaciunea pentru lume este seva care ne leaga in chip tot mai constient, prin lucrarea Duhului Sfant, pe unii de altii.

“Cei ce care platesc cateodata cu propria viata prezenta la Dumnezeiasca Liturghie…”

– Parinte, in Siria au fost omorati in anul din urma peste 120.000 de oameni, mii de crestini mutilati, decapitati, omorati pentru ca nu se leapada de Hristos. Ce putem face noi, cum sa ne simtim solidari, cum se poate ca rugaciunea noastra sa fie lucratoare, cum sa ne rugam pen­tru ca sa ne auda Domnul?…

– Nu vreau sa fie nepotrivita aceasta mica in­terventie, dar as amenda putin sfarsitul in­trebarii, reprezentativ de altminteri pentru grozavia de superstitii cu care ne ornam (iar cateodata chiar inlocuim!) crestinismul, proiectand asupra Domnului o sumedenie aproape nesfarsita de nedesavarsiri, metehne, apucaturi si slabiciuni ce nu tin decat de firea noastra cazuta, sarmana!

Dumnezeu, Bunul nostru Parinte, ne aude intotdeauna rugaciunile. De auzit, noi ar trebui sa incepem a ni le auzi si a le asculta, asumandu-ne pe zi ce trece tot mai constient, serios si angajant cele pe care le bolborosim la „pravila” si canonul nostru de rugaciune.

Întorcandu-ma la esentialul intrebarii, va marturisesc ca zilele trecute ma minunam inca o data de purtarea de grija a Domnului si de negraita Sa intelepciune, socotind cum poate El sa scoata atatea foloase din aceasta mare dracovenie a globalizarii (care, de altfel, se pare ca va fi ultima din istorie, pregatind nimic altceva decat sfarsitul), din acest ultim Turn Babel la care ne grabim cu totii sa caram gramezi de caramizi: daca mai inainte treceau ani, si zeci, si cateodata chiar sute de ani pana ce se vadea vreo crima, vreo nedreptate, vreun abuz (chiar si la scara mare, de genocid: de cate zeci de ani a fost nevoie pentru a se scoate la lumina atrocitatile comunismului? Şi asta in plin secol XX!), in zilele noastre informatia circula enorm de repede, si vadirea lucrarii diavolului se face mult mai grabnic.

E suficient sa ne deschidem inima prin rugaciune spre suferinta celuilalt, al celor despre care faceati pomenire si care platesc cateodata cu propria viata prezenta la Dumnezeiasca Liturghie sau simpla asumare a conditiei de crestin – in Egipt, in Nigeria, in Siria sau oriunde altundeva –, iar Domnul ne va inmuia incet-incet peretele gros al nesimtirii inimii, in spatele caruia ne-am inghesuit cu toate meschinariile si lasitatile noastre!

(din revista “Familia ortodoxa“, nr. 2 (61)/2014 – contine si CD cu lectura unor fragmente din cartea “Parintele Selafiil, Bunelul meu din vecinicie. Scrisori din Siberia“, Editura Cuvantul Ortodox, 2013)

Legaturi: