AVVA PETRONIU TANASE in amintirea ucenicilor si fratilor sai de la Prodromu: UN OM SFANT, CU DARUL DISCERNAMANTULUI SI AL STRAVEDERII

“Lumea monahilor“, nr. 80/ februarie 2014:

Trei ani fara Avva Petroniu

(22 februarie 2011-2014)

de George Crasnean

Gheronda Atanasie

– Parinte, cum vi-l mai aduceti amin­te avva Petroniu? Care e primul gand ce va apare in minte cand vine vorba depre el? […] – Eu vad un om cu viata sfanta! Ridic ochii si ma uit la el de aici, de la birou, si-mi dau seama acum cat de sfanta i-a fost trecerea prin asta lume. Pe urma, imi pare rau ca uneori n-am ascultat de el si …uite ca acuma le trag. Zicea: „Lasa, cuvioase, c-ai sa ajungi staret si-o sa vezi cum o sa fie atunci!”. – O fi profetit ca o sa ajungeti egumen si c-o sa le trageti! – El era sigur de asta. – Chiar? – Eu radeam, ca nu credeam in veacul-veacului c-o sa fiu staret. – Las-ca e bine asa parinte, pentru ca Sfinitia voastra sunteti exact veriga lipsa intre generatia lui gheronda Petroniu si „noul val” de monahi care au venit in Prodromu. — Intr-un fel asa-i: nu exista mo­nahi de varsta mea. Dar atunci radeam de prostia mea: ma gandeam „Cum de poate sa zica parintele Petroniu asa ceva? Ca doar eu n-am sa fiu niciodata staret prodromit”. Si poate faceam une­le lucruri impotriva, din cauza asta. Iar el imi zicea: „Cuvioase, lasa ca ai sa le tragi toate cand vei fi egumen!”. Si uite c-a avut dreptate batranul si acuma toate mi se-ntampla cum le-a proorocit el! Ii puneam insa intotdeauna metanie si-mi ceream iertare pentru ca avea dreptate in tot ceea ce zicea. N-am fost neascultator, dar n-am crezut niciodata ca voi fi ceea ce sunt acum. – Inseamna ca gheronda vedea mult inainte… – Bineinteles. Acuma mi-aduc amin­te – treptat, treptat toate cate-mi spu­nea parintele Petroniu si le inteleg altfel. – Stiu ca sunteti obosit, dar vreo in­tamplare cu avva Petroniu nu va vine acum in minte? Ceva care sa spuna „ceva” despre el… – Mda. Eu intram de multe ori in conflict de idei cu… cineva din sinaxa. Din pricina asta ma indignam si, de multe ori, nu veneam la sinaxa. Ii spuneam parintelui staret pozitia si supararea mea, dar credeam ca el tine mai mult la parerea celuilalt monah. Gheronda insa lasa toate ale sale, venea la mine la chilie si… plangea. – Nu-mi vine sa cred: deci calugarul acela atat de dur cu el plangea pentru fratele lui! – Da. Iar eu, pentru smerenia si bunatatea lui, uitam indata de toate neintelegerile si plangeam si eu, dar veneam la sinaxa.

Avva Iulian

– O fost un om tare smerit. – Asa zicea si avva Adrian (Fageteanu) despre el…

– Da. O fost tare smerit si o cautat sa faca si pe altii asemenea…

– Asemenea lui sau…

– Nu neaparat asemenea lui, dar smeriti. Si, ca parintii cei din Pateric, odihnea pe aproapele. Nu numai ca facea asta, dar si acoperea caderile fratilor si-i ridica atunci cand erau ispititi.

– Asta e mare virtute… – Avea  mare  intelepciune. Si, mai cu sama, avea discernamant. Un discernamant nu dintr-acesta lumesc, ci unul duhovnicesc. Dreapta socoteala. – Sfantul Isaac Sirul spune ca e virtutea de capatai. Inseamna, parinte, ca avea si stravederea…

– Bineinteles. El stia — ca unul invatat de Dumnezeu — sa osebeasca feluritele viclesuguri ale vrajmasului asupra fratilor si sa-i povatuiasca pana unde sa lupte cu prilejurile patimilor, ori cand sa fuga — din pricina slabiciunii lor. Osabea cele bune de cele rele si dobandise virtutea asta, pentru ca „celor smeriti Dumnezeu le da harul Sau”.

— Amin, avva!

Pater Daniel

Cu o luna inainte de a muri m-am dus la el la chilie si i-am cerut iertare si sa-mi dea un cuvant de folos. Prima data insa, el si-a cerut iertare, dupa care mi-a spus asa:

„Sa nu-ti uiti fagaduintele de la calugarie si sa nu faci pogoraminte si compromisuri cu tine insuti!”.

– Nici el nu facea. – Nu. Niciodata.

Pater Gherasim

— Primul lucru care-mi vine in minte cand mi-aduc aminte de parintele Petroniu e ca nu tinea manie. Chiar daca era aspru — si cu el si, uneori si cu obstea – „nu apunea soarele peste mania sa”. Era aspru si avea asa un duh calugaresc pentru ca, spunea el:

„Noi suntem prodromiti” — adica ai sfantului Ioan Bote­zatorul (Inaintemergator — Prodromos) „si se cade sa-i imitam nevointa aspra. Suntem si aici, in pustia Viglei din capa­tul Muntelui, unde vanturile si furtunile sunt mai aspre, trebuie dara si chinovia noastra sa fie la fel”.

– Nu mi-am dat seama ca s-a gandit si la asta! L-am intrebat pe parintele sta­ret Atanasie si mi-a zis ca primul lucru care-i vine lui in minte despre avva Petroniu este sfintenia… – Apoi asprimea nevointelor sale cu siguranta ca la sfintenie l-a dus. Doar stii prea bine: tot in picioare, tot la rugaciune. Dar mai e ceva, ceva ce a remarcat parintele Matei: cat timp a trait gheronda Petroniu nimeni nu si-a simtit varsta, nici nu s-a gandit macar la ea. Parca ne aco­perea el cumva lucrul asta. Acum insa ne simtim ca urmatorii in fata mortii: parca am imbatranit, parca brusc ne dor toate. Nu mai suntem noi cei de altadata… – Avva Iulian spune ca avea discerna­mant… – Avea, avea dreapta socoteala. Uite: in schit era o randuiala — tot de la ghe­ronda — ca abia dupa sapte, opt ani sa fie ingaduit monahului sa mearga odata in tara. S-a intamplat insa ca parintele Nifon a avut ceva probleme acasa — cam la vreo doi, trei ani de la inchinoviere. Cand a aflat de ele batranul, singur s-a dus la parintele Nifon, a urcat la el la chi­lie si i-a ingaduit sa plece in tara. Deci el a fost cel care facut pogoramant la randuiala pe care tot el o instaurase. Si la mine a venit odata cand a aflat ca m-am imbolnavit si m-a intarit cu cuvantul, dar mai ales cu fapta: ca nu e putin lucru sa te cerceteze avva Petroniu la nouazeci si ceva de ani!… El ne tinea uniti, era liantul nostru. Venea si ne trezea la rugaciune, noaptea pe la unu si un sfert si, daca vedea ca nu prea ajungeam toti la Miezonoptica, iar urca pe la chilii, asa batran cum era. Se mai intampla sa mai intarzie la slujbe unii dintre noi, care aveau ascultari mai multe si erau franti de oboseala — ca doar stii ca se lucra mult la schit in vremea lui — dar cand batea gheronda cu carja in usa, coborau deindata la biserica. (Poate ca acestia mai atipeau pe urma in strana, dar batranul nu-i certa, ca erau in… „co­rabie”!). Era mare rugator gheronda. Stii ca el cand iesea de la biserica mergea repede la chilie, isi punea metania in cui, lua Ceaslovul si se punea iar la rugaciune. Eu l-am vazut o singura data cum arata la rugaciune: la noi in schit era (si este) traditia ca, la inceputul Postului Mare, sa se daruiasca din partea chelariei cate un borcan cu miere de albine fiecarui monah. Si odata, intr-o seara, m-am dus cu parintele Chiril si cu lada cu borcane cu miere la gheronda, la chilie. Am pus lada jos pentru ca am stat ceva mai mult (el auzea mai greu) dar, cand a iesit in cadrul usii ne-am uluit amandoi de lumina de pe fata lui si, pret de cateva clipe, n-am mai stiut ce sa-i graim. Si zice avva: „O, cuvioase, ai adus miere! Lasa, da-le la frati, ca eu mai am inca de anul trecut”. Si a plecat apoi inchizand usa, iar noi am ramas iar in intuneric…

Pater F.

A fost om sfant. A avut o viata de calugar exemplara: el e definitia monahului! Ca infranare, ca om de rugaciune — nu stiu altul ca el. Nu spovedea (nu stiu de ce)- ii incredintase parintelui Iulian ascultarea asta — iar cu treburile lumesti se lasase in grija iconomului. El se ocupa de cele ceresti… La 95 de ani, ii curgea puroi din picioare si facea metanii mari, iar eu ma taram pe coate prin strana, la privegheri! Ce poti sa mai spui despre omul asta? Era tare aspru cu el! Si cu noi de multe ori. Dar acuma imi dau seama ca era spre binele nostru. Cine tinea la masura lui ajungea pe calea imparateasca. Dar calugari dintr-acestia nu mai gasesti! E si greu astazi sa fii monah adevarat fiindca lipseste o generatie intre cea a cuviosului Petroniu si a mea. Ar trebui sa fie mai multi ca­lugari de varsta parintelui staret Atanasie, dar acestia au fost alungati din manastiri de decretul acela comunist si s-a produs ruptura in viata noastra monahala. Batranii mor, iar noi n-apucam sa ucenicim pe langa ei. Asta e! Dar despre avva Petroniu sa scrii ca era om sfant, asta sa scrii, ca asta e adevarul! Si sa dea Dumnezeu sa ne ajute si din cer cu rugaciunile sale, cat ne-a ajutat si pe pamant! (Rogu-te nu-mi da numele, ca noi toti gandim astfel despre gheron­da Petroniu!).

Pater Isaac

Era mare nevoitor. (E bine sa scrii cu litere mari asta.) Era tare aspru – cu el insusi, in primul rand. Odata – pe cand avva trecuse de 94 de ani — la o priveghe­re, m-am intamplat langa el si dupa cate­va ceasuri m-am asezat in strana (ca ma supara hernia). Parintele staret s-a intors catre mine si m-a intrebat revoltat: „Da’ ce faci, cuvioase? Ce suntem noi, mos­negi?”. Eu m-am rusinat si m-am ridicat indata, nezicand nimica. Pe urma insa, am catat la vorba lui si mi-am dat seama ca el nu se considera mosneag inca…

Pater Marcu

Era un om foarte concis, iar atunci cand spunea ceva duhovniceste, de fapt, urmarea mai multe planuri. Era tainic si foarte discret. Pe cand lucram la secre­tariat, intr-o dimineata m-am trezit cu o ciocolata pe birou. Intreb in stanga, in dreapta — nimeni, nimic. Ca sa aflu, mult mai tarziu — de la parintele Efrem — ca de fapt gheronda Petroniu se gandise la mine si-mi indulcise ziua aceea.

– Deci facea si gesturi dintr-acestea… – Da. Altfel era un profund si foarte interiorizat, cu o atentie a mintii de neimaginat: putea sa stea in picioare, cu pri­virea in pamant dar cu gandul numai la Dumnezeu, toate privegherile de noapte. Avea si o anumita finete duhovniceasca: daca, pentru oarecare slabiciune, vreun monah ar fi gresit cu ceva el nu-l certa, ci ii dadea un alt exemplu, pentru ca acesta sa invete din greseala altcuiva.

Stia sa ne ridice atunci cand slabea duhul in noi. El simtea lucrul acesta. Venea la tine atunci si te intreba: „Ei, cuvioase, ce mai faci?”. Si incepea apoi o discutie din care ieseai intarit duhovniceste si cu sufletul mult mangaiat.

Petru Gherase, despre intalnirea cu avva Petroniu

[comentariu trimis aici]

„Prima oara cand l-am vazut pe parintele Petroniu a fost in 2007 (nu eram botezat). Am fost la sfintia sa ca sa ma binecuvinteze. S-a uitat putin la mine si a inceput sa-mi dea cu batu’ peste picioare si sa-mi spuna: „Piei, piei de aici!”. M-am speriat si am plecat. Am mai stat cateva luni in Sfantul Munte si m-am botezat. Am mai facut un pelerinaj la schitul Podromu si m-am dus iarasi la parintele sa ma binecuvinteze. S-a uitat putin la mine si m-a binecu­vantat cu o caldura sufleteasca deosebita care m-a impresionat foarte tare. Dum­nezeu sa-l odihneasca!”.

George Crasnean, in revista “Lumea monahilor“, nr. 80/ februarie 2014

Cititi si: