CEARTA CRESTINULUI CU LUMEA: Incorporand lumea sau intrupand Evanghelia?
In discutiile despre raportul dintre Biserica si lume, Biserica si structurile de putere ale lumii de astazi, deseori se ramane la un nivel principial, in care ne intereseaza, teoretic, care ar fi raporturile corecte (intre Biserica si stat, de pilda, sau intre Biserica si societate) si, uneori, se mai discuta si la nivel de mentalitate (ce raport poate intretine o conceptie de viata crestina cu conceptiile de viata seculare, dominante in societate). Aceste discutii, desi necesare, sunt departe de a fi suficiente si, la un moment dat, chiar pot impiedica o intelegere mai adanca a raportului dintre Biserica si lume.
S-a atras atentia, pe buna dreptate, asupra fenomenului secularizarii, sau, intr-un limbaj mai adecvat, asupra patrunderii duhului lumesc in interiorul Bisericii. Aici este si cheia problemelor, precum si punctul de plecare pentru orice nadejde de renastere, revitalizare a vietii bisericesti, a vietii in Hristos. Din pacate, de putine ori se discuta pana la capat, si se ramane la acelasi nivel de suprafata mentionat anterior: abstract sau ideologic. De pilda, in discursurile clericale deseori se face vorbire despre secularizare, insa fenomenul e circumscris, mai ales, prezentei Bisericii in spatiul public, tentativelor de scoatere a orei de religie din scoli, contestarii subventiilor publice etc. Se mai pomeneste, mai des in ultima vreme, dar nu atat de concret si de insistent pe cat ar trebui, despre societatea consumista, individualista, precum si despre efectele nocive ale acestei conceptii de viata asupra familiei, de pilda. In alte discutii, problema existentei Bisericii intr-un context social si economic actual, de pilda, existenta Bisericii intr-o perioada capitalista de tip neoliberal, este redusa doar la provocarile de tip sincretist (deci tot de provocari ideologice, de mentalitate).
Insa cearta crestinului cu lumea este mult mai adanca. A fi contaminat cu duhul lumii nu inseamna doar a avea conceptii grosiere ”lumesti” (bei, fumezi, injuri, duci o viata dezordonata), nici doar a gandi gresit, a avea conceptii aiuristice (new age, atee, ecumeniste etc.). A fi contaminat cu duh lumesc inseamna mult, mult mai mult: inseamna a incorpora lumea in tine. Duhul lumii inseamna toate nazuintele, tacticile si uzantele folosite zi de zi, clipa de clipa, de fiecare dintre noi, pentru a ”trai”, a fi ”in randul lumii”, care se intiparesc pe sufletele noastre si care perpetueaza lumea asa cum este ea. Duhul lumii inseamna tot acest angrenaj care dicteaza cum ne raportam unii la altii, cum interactionam intre noi, atat cu cei de acelasi rang social, cat si cei deasupra noastra si cu cei mai mici ca noi. Duhul lumii inseamna a trai in ritmul impus de societate si conform regulilor si obiectivelor impuse de ea (sa fim eficienti, sa fim pragmatici, sa facem bani, sa producem, sa consumam, sa …etc.). Inseamna ”a iubi” asa cum ne invata ea, dar si a uri si a ucide, real sau simbolic, dupa cum ne cere ea.
Lumea este un organism-masinarie care integreaza. Pentru a fi integrat, insa, trebuie sa fi prelucrat. De aceea, suntem supusi acestor conditionari, de mici, prin care suntem domesticiti si apti sa fim dupa chipul si asemanarea tipului de societate in care trebuie sa traim (exista un tipar comunist, astazi traim dupa un tipar neoliberal). Apti pentru a reproduce mecanismele sale care, in esenta, se reduc la putere, la impartirea noastra intre dominanti si dominati, intre ”cei puternici ai lumii” si cei slabi. Incorporarea lumii inseamna internalizarea acestor mecanisme. Ca la Pitesti, ca in cazul reeducarii violente: cei care cedau internalizau tortura, reeducarea, si o reproduceau asupra celorlalti. Asta inseamna incorporarea lumii: internalizarea unui mecanism de putere si reproducerea lui in viata de zi cu zi, fata de semenii tai. De aceea, mecanismele de control si de manipulare nu se afla doar in jurul nostru, ele se pot afla si in launtrul nostru.
Una din cele mai mari diferente intre lumea veche si lumea noua este faptul ca acest proces de conditionare este, astazi, din ce in ce mai controlat de putere, din ce in ce mai deliberat conceput si pus in aplicare. A te impartasi de duhul lumesc inseamna, de fapt, a incorpora lumea, cu toate conditionarile si mecanismele de putere. Iar a incorpora lumea nu inseamna, simplu, a minti sau a face rapire, sau a trada, a exploata, a desfrana, ci a face toate acestea sub forma deghizata in care ele exista in lume ca mecanisme de putere ce poarta nume onorabile: a face afaceri, a fi eficient, a fi dur, a lupta pentru sau contra ceva, a ”gandi liber” etc.
Cu toate acestea, in Biserica, pe vremea cand aceste fenomene de conditionare erau departe de un asemenea nivel de perfectionare, de la bun inceput a existat o constientizare acuta si puternic exprimata a nevoii de lepadare de lume. Nu poti fi crestin si om lumesc. Toata patristica, toata literatura filocalica marturisesc aceasta. Evangheliile sunt foarte clare in aceasta privinta. Fericirile sunt fara echivoc. Hristos arata: nu puteti sluji la doi domni, lui Dumnezeu si lui Mamona. A fi crestin nu se rezuma deloc doar la o catehizare de doctrina, ci la un mod de viata integral si cu totul nou. Si prima comunitate de crestini arata ce inseamna Evanghelia atunci cand e pusa in lucrare, ce inseamna aceasta fratietate crestina pe care astazi o mai vedem, in lucrare, ici colo, in cate o obste monahala bine randuita.
Lepadarea de duhul lumii acesteia inseamna mult mai mult decat lepadarea de anumite comportamente punctuale definite drept rele, inseamna dezbracarea de invelisul, paienjenisul care isi are radacina launtric, in inima, acolo unde s-au acumulat, progresiv, toate duhurile rautatii si toate ”invatamintele” si reflexele “de adaptare” si de “dobandire a succesului” pe care le-am preluat, treptat, pe masura ce eram ”initiati” in copilarie, adolesecenta, maturitate, la scoala, pe strada, la serviciu, in familie, in banca, pe culoarele scolii, pe scaunul de birou. Si ne trebuie o viata intreaga sa ne luptam cu acest duh lumesc, care ne inconjoara si in care ne zbatem deseori neputinciosi, ca cei prinsi in mazga noroaielor.
Asa cum frumos spun unii parinti, sfintii sunt Evanghelii intrupate. Noi, de altfel, stam sub semnul Intruparii, caci Dumnezeu s-a facut asemenea noua ca sa ne traga pe noi, prin asemanare, catre El, ca sa ne faca si pe noi asemenea Lui. Iar imparatia Lui, pe care a intemeiat-o pe pamant, este Biserica, si NU este din lumea aceasta, adica nu-si extrage fundamentele, seva, din structurile acestei lumi, ci din Cer, din Fericiri si din predica de pe Munte, din Cruce si din Inviere. Asadar, suntem chemati sa intrupam Evanghelia. Altfel, daca nu pornim de aici, daca nu punem aceasta ca inceput al mantuirii noastre, tare ne temem ca, de fapt, schiopatam de amandoua picioarele si ne amagim ca traim in dreapta credinta, negand, totusi, puterea ei. De aceea, nu avem putere si nu avem capacitatea sa schimbam pe ceilalti, pentru ca noi insine suntem tot mai vlaguiti si goliti de seva dumnezeiasca ce se comunica in vasele Bisericii si tot mai amortiti, cuprinsi de cancerul duhului lumesc. Privit astfel, e foarte usor sa convingi pe cineva, la nivel conceptual, ca adevarul crestin este macar respectabil si demn de atentie; e foarte usor sa declami ca tii cu Adevarul si cu Biserica si cu Predania; e foarte usor sa dai din gura si sa emiti sentinte. Faptele, insa, arata ca de prea multe ori avem in fata doar un chimval rasunator.
Venim in Biserica cu apucaturile lumii si nici nu intelegem asta, pentru ca, de multe ori, nici nu ni se cere sa indreptam acest lucru. Ni se pot cere ”fapte crestinesti” exterioare, iar acolo unde exista exigenta, din pacate, de multe ori se manifesta strict formal, pe baza unui ”program”, al unor ”itemi” de implinit, sau pe baza unei adeziuni neconditionate la ”linia” cuiva. Astfel, toata lumea e multumita, pentru ca, de fapt, sub masca ”bisericii”, fiecare isi poate pune in aplicare, linistit, propriile strategiile de putere si sa-si urmareasca propriile scopuri insuflate de lume, nu de Evanghelie.
Poate prea putin ne mai intereseaza acest subiect: cum sa fim in lume, dar nu si din lume? Mai degraba ne intereseaza ”sistemul” si cum sa fim anti-… din gura, pentru poza si pentru a ne trece timpul amagindu-ne ca facem ceva cu viata noastra. Si, totusi, e esential, pentru ca ortodoxia nu se poate transmite decat daca e traita. Crestinismul nu este despre “valori”, ci despre oameni in care Evanghelia s-a intrupat. De astfel de oameni e nevoie astazi… si din lipsa lor va proveni sfarsitul. Caci, incorporand lumea, duhul lumesc, incorporam puterea acesteia si o ducem mai departe, iar puterea, astazi, este una antihristica, adica una a carei viclenie si rautate a ajuns pe culmile pervertirii omului.
”Cuvantul Ortodox”
Vedeti si:
- DUHUL DESERTACIUNII SI PECETEA INTERIOARA. Pecetluirea in duh, impartasirea cu antihrist si “apostazia tainica a inimii” prin vietuirea statornica in pacat si modul de viata lumesc: “PECETEA CRESTINILOR ESTE DUHUL SFANT. TREBUIE SA NE INTEMEIEM PE LUCRAREA INTERIOARA”
- CALEA LARGA A DUHULUI LUMESC: “Cand desertaciunea intra in inima, atunci vesnicia iese afara”
- VLADICA AVERCHIE TAUSHEV DESPRE CUM POT APOSTAZIA INSISI CEI CARE SE CRED LUPTATORI PENTRU “ORTODOXIA ADEVARATA”
- SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV despre SEMNELE SI MINUNILE ANTIHRISTULUI. “Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta; in insasi intocmirea duhului omenesc va aparea CEREREA, CHEMAREA lui Antihrist”
- Sfantul Ignatie Briancianinov despre ISPITELE CRESTINILOR DIN URMA, cu puteri slabe, lipsiti de FORMARE DUHOVNICEASCA si asaltati de curse si sminteli: “Trairea vietii dupa Dumnezeu va deveni foarte dificila din cauza apostaziei generalizate“
- CINE ESTE IN BISERICA? “Cum ar putea fi inlauntrul Bisericii cel care minte, care umbla cu viclenii si siretlicuri ca vulpoiul, cel ce rapeste ca un lup?”
- Pr. Ioan Istrati denunta RELIGIOZITATEA DE FATADA A ROMÂNILOR SI ANEMIA DE HAR A LUMII: “Suntem cei mai religiosi dintre europeni, insa cei mai putin morali”
- Sarea Ortodoxiei si SUROGATELE FORMALISMULUI
- PREDICA MUSTRATOARE A PS SEBASTIAN PASCANU LA VINDECAREA LUNATICULUI: “In noi se stinge Duhul, ne napadeste formalismul; ne pustieste secularismul; practicam un crestinism din ce in ce mai teoretic”
- Mitropolitul Hierotheos Vlachos despre cel mai grav pericol: SECULARISMUL IN BISERICA, o FALSIFICARE A DUHULUI ADEVARAT si calea catre esec si deznadejde
- Parintele Cleopa despre FLAGELUL AMBITIEI NEBUNE DE “A FI IN RAND CU LUMEA”: “Cine se mai osteneste astazi sa alunge ciuma mandriei din inima sa?”
- Meditatie trezitoare la Paremia Vecerniei Intampinarii Domnului despre OAMENII RELIGIOSI CARE… NU ASCULTA(M) ADEVARUL LUI DUMNEZEU
- Predania ortodoxa, apostolica despre NECESITATEA LEPADARII DE LUME (de patimi) PENTRU TOTI CEI CARE CAUTA MANTUIREA: “Exista un singur crestinism, o singura invatatura crestina, care vine de la Domnul Insusi”
- DESPRE RAZBOIUL LAUNTRIC CU DUHUL DILUANT AL LUMII SI ADANCUL NOSTRU UITAT. Impotriva neo-crestinismului “bucuros”, a “spiritualitatii” de tip New Age, care nu vrea sa stie de asceza si de Adevar…
- Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC SI DESPRE RENUNTAREA LA OBICEIURILE LUMESTI
- SF. TEOFAN ZAVORATUL – Alte predici puternice la Duminica Mariei Egipteanca: “INTARITI-VA HOTARAREA DE A REZISTA in impotrivirea fata de naravurile lumii”
- Sfantul Teofan Zavoratul: CE PACE POATE FI INTRE CRESTIN SI LUME?
- Sf. Teofan Zavoratul – “DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”
- Trei cuvinte importante despre LEPADAREA LUMESCULUI si a IUBIRII DE SINE
- Sfantul Luca al Crimeei: CUVANT IMPORTANT DESPRE INTINAREA DE LA LUME: Sa fugim de nerusinare, de clevetire, de ura si aroganta ucigase, de sectanti!
- CE RASTIGNIRE FATA DE LUME I SE CERE SI MIREANULUI?
- Amagitoarele “impliniri” desarte ale vietii si puterea esentiala a harului: “NUMAI CU HARUL DUHULUI SFANT PUTEM REZISTA ATRACTIEI LUMII. Nu este cu putinta sa fii mucenic daca nu esti intarit de Sfantul Duh“
- BOALA DUHULUI LUMESC
- NU PUTEM SLUJI LA DOI DOMNI…
- SUNTEM CONVERTITI CU ADEVARAT?
*
- LA POMENIREA FERICITULUI MARTIR MIRCEA VULCANESCU: “Primejdia: tradarea Duhului de cei pusi sa-L apere… Crestinismul nu-i o doctrina, ci o viata”
- Mircea Vulcanescu – Crestinul in lumea moderna
- Reeducarea azi: DUHUL BOLSEVISMULUI, LA LUCRU PRINTRE CRESTINI SI INSELAREA IDEOLOGIZARII “SISTEMICE”
- ORTODOXIE SAU ORTODOXISM? Viata sau Ideologie? Hristos sau Baraba?
- Cei patru calareti ai apocalipsei [film documentar – VIDEO]. CRIZA CAPITALISMULUI NEOLIBERAL SI O INTREBARE CAPITALA: CE URMEAZA, CE-I DE FACUT?
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Ca bine mai ziceti!
Uite, eu, am incercat cu ani in urma ca pe membrii familiei sa-i apropii de Biserica prin sfat sec, asa ca din carti, prin vorba – de cele mai multe ori si aceasta aspra – , adica animat de un duh lumesc, “ca asa-i bine”.
Dar, la sfatul duhovnicului, am priceput ca exemplul personal (reliefat indeosebi prin multa iubire, prin jertfa, rugaciune) si neingradirea libertatii celuilalt este in masura sa dea rezultat, sa schimbe.
Doamne, ajuta!
Exista momente cand simti ca striga Duhul in tine, cand te simti purtat pe sus, si toate iti sunt usoare – rugaciunea, jertfa, iubirea… – cand simti ca daca nu te jertfesti, nu faci milostenie jertfelnica, intr-ascuns, tainica cu adevarat, nu te rogi, simti ca parca te sfarsesti si iti vine sa versi lacrimi amare ca a trecut ziua si nimic nu ai facut pentru aproapele si pentru sufletul tau. Sunt astfel de momente de har, cand Dumnezeu iti arata cum ar trebui sa arate Evanghelia traita. Duhul te invata in acele momente cum ar trebui sa traiasca cei care nu sunt din lumea aceasta, dar traiesc in ea.
Sunt insa doar momente…, in rest revenim cu nesat sa ne bucuram de toate comoditatile si placerile mici, “nevinovate”, ale lumii acesteia.
In multe clipe imi vine in minte imaginea intalnirii providentiale pe strazile din San Francisco a Parintelul Sfant Ioan Maximovici cu tanarul Eugene Rose, viitorul parinte Serafim Rose. “Vino si vezi”, atat i-a spus sfantul parinte, cu parul ciufulit, micut de statura, cu picoarele goale, tanarului cautator al credintei adevarate.
Daca am trai Evanghelia, oare cum ar mai fi lumea aceasta?
Mult am primit, de multe vom da socoteala. Atatia Sfinti Parinti care ne arata, ne avertizeaza de desertaciunile lumii acesteia pe care le-am inglobat adanc in inima, acoperite sub masca “placerilor nevinovate si neimportante”, ca deh, suntem slabi.
Suntem slabi, insa Duhul ne intareste si toate ar deveni usoare, daca am face doar primii pasi, doar cativa spre EL, spre urmarea LUI cu adevarat.
De multe ori mai vorbesc in mine insami, si cred ca nu este de la mine, ci poate de la Ingerul Pazitor care mai indruma sufletul, ma gandesc ce pacaleala este aceasta: Dumnezeu iti trimite atatia saraci, cersetori, oameni cu diverse probleme, cruci grele de dus, iar tu, suflete, ce faci? Le arunci un banut, le arunci o privire plina de compasiune, le spui o vorba buna si….. atat. Cum ar fi insa sa te opresti cu adevarat, sa-i intrebi cine sunt, ce nevoi au, ce dureri au, sa te uiti cu adevarat la ei.
Nu este vorba numai de oamenii care cersesc, ci de o reala, autentica apropiere spre durerea si nevoia celui pe care Dumnezeu il trimite in calea ta, fie strain, fie apropiat. Chiar daca pare pierdere de timp (ul tau pretios) sau fara nici un folos real, totusi inseamna enorm si pentru sufletul tau si pentru al celuilalt. Pentru ca iubirea de aproapele inseamna jertfa, daruire de sine, te lasi pe tine la o parte ca sa-l usurezi, sa-l odihnesti pe celalalt. Si culmea, asta nu te ingreuneaza pe tine (cum cred multi si de aceea evita), ci, dimpotriva. Odihnindu-l pe celalalt, chiar si pentru o clipa, un moment, atunci Hristos vine si odihneste duhul tau.
Parintele Iustin spunea ca acestea sunt timpurile “oamenilor de jertfa”. Jertfa, cu cele fara de sfarsit fatete ale ei, este antidotul duhului lumii acesteia hedoniste si egoiste. Jertfa de zi cu zi, de fiecare clipa. Jertfa care nu te macina, ci te hraneste. Am trait langa un astfel de om jertfitor, toata viata mea. Unui astfel de om, Domnul da multe daruri, mult har, multa putere. Jertfa insa, fara smerenie, nu e nimic.
Atatea si atatea mesaje de la sfinti parinti, de la parinti contemporani si noi tot lancezim in jumatati de masura, cu un crac in ograda crestinilor practicanti si cu celalalt in stadionul celor ce se bucura de toate ale lumii acesteia. Si la Dumnezeu si la Mamona.
Ce sa fac, suflete al meu? Ce sa fac, Doamne? Iar cineva in gand raspunde: De maine, de maine, gata, te apuci de mantuirea ta! De maine, nu azi, azi … mai “bucura-te”!
Cunosc, cunosc, tot ce ati scris in mesajul acesta….
Minunat!!!
Inca odată mulțumesc.
Doamne iartă, miluiește și mantuieste persoanele de la “Cuvântul Ortodox”.
Amin.
Multumesc si lui Sim. Doamne ajuta-ne.
Si eu multumesc pt cuvintele de mai sus; eu le simt ca pe un fel de discutie cu adminii si aceste pareri “C.O.” le consider pretioase, din inima voastra, cu drag si jertfelnicie pt noi,ca un imbold sa ne schimbam viata(ma refer la aspectul profund, de traire, simtire,raportare la Dumnezeu, la cum ar trebui sa traim si unde suntem defapt)
Multumim mult, Ana Maria! Bine ai revenit!
Foarte bun cuvantul ortodox exprimat mai sus! Este si o invitatie binevenita de a reflecta asupra duhului lumesc de care ne contaminam peste tot aproape si care, intrand in obisnuinta, nici nu se mai face simtit. Astfel se ajunge cu el si in biserica si, cum cele ale lumii nu se impaca cu cele ale lui Dumnezeu, se ajunge la dezbinare, la sminteala sau la alt ceva decat ar trebui sa fie. Exemple ar fi mult prea multe si nu ma voi opri asupra lor. Esential insa este sa intrupam cuvantul Evangheliei si astfel vom fi vii. De vom reusi abia atunci binele se va impune de la sine, prin noi. Altfle, asa cum s-a spus, vom ramane asemeni unui chimval rasunator.
:)multumesc, eram tot pe aici(desi recunoasc ca mult mai putin decat alta data), doar ca nu mi-am exprimat parerea.
Doar pt admini:
[…]
@ a-maria:
E bine asa, trimite pe e-mail. Multumim!
Sfântul Vasile cel Mare
EPISTOLA 2 – Către prietenul Grigorie
“…să înveţe (de la altul) fără ruşine şi să înveţe (pe altul) fără invidie; şi, dacă ar fi învăţat de altul, să nu ascundă (aceasta), ca femeile uşuratice, care prezintă pe copiii născuţi din flori ca ai lor, ci să arate cu recunoştinţă pe tatăl cuvântului.”
“Gândirii umilite şi împovărate îi urmează privirea întristată şi înjosită, înfăţişarea neîngrijită, păr neîngrijit, îmbrăcăminte murdară, aşa încât cele pe care le fac cei care poartă doliu cu prefăcătorie, acestea ni se înfăţişează în mod automat.”
“Iar somnul să fie uşor şi acomodat, urmând în mod natural măsura hranei, dar să fie întrerupt în mod deliberat pentru studierea problemelor importante. Pentru că încredinţarea somnului greu, care, prin relaxarea membrelor, procură prilej pentru închipuiri neraţionale, poartă pe cei care dorm în acest mod la moarte zilnică. Dar ceea ce este pentru alţii zorii zilei, aceasta este pentru asceţii pietăţii miezul nopţii, când liniştea nopţii procură recreere în suflet; pentru că atunci nici ochii, nici urechile nu comunică inimii audiţii şi spectacole păgubitoare, ci singură mintea comunică de la sine cu Dumnezeu şi se îndreaptă pe sine prin amintirea păcatelor, dar îşi pune sieşi hotărâri pentru îndepărtarea răului şi cere de la Dumnezeu colaborarea (ajutorul) pentru terminarea celor cercetate.”
http://www.sfantulvasilecelmare.info/epistola-catre-Grigorie.php
Suntem departe…
PRECUM MAGII, SA NU NE INTOARCEM LA “IROD”, LA OMUL LUMESC, “CIVILIZAT”, CI SA O APUCAM “PE ALTA CALE”, CEA STRAMTA, A LUI HRISTOS!
“Oamenii de caracter, care-şi iau în serios viaţa lor spirituală, nu-şi mai permit să se întoarcă la Irod. Şi, când spunem „Irod”, nu ne gândim numai la personajul istoric care, pe vremea naşterii Domnului Hristos, îşi trăia ultima parte a vieţii, ci la tipul de om pe care-l reprezintă. Pentru că acest tip de om este cel râvnit în vremurile noastre… Două patimi, care-i stăpânesc şi pe oamenii contemporani nouă, îl stăpâneau şi pe el: banul şi trupul. Pentru a-şi satisface aceste patimi nu se dădea la o parte de la nici un mijloc… Câţi părinţi ai vremurilor noastre nu-şi ucid copiii înainte de a veni pe lume, tot dintr-un egoism feroce: pentru a nu le încurca viaţa. Irod era un așa-zis „om realist”, nu umbla după himere şi se cantona în timpul prezent, pe care-l dorea veşnic, de aceea a ridicat edificii vrednice de invidiat.”
http://www.cuvantul-ortodox.ro/2012/12/20/pastorala-nasterea-domnului-inaltul-andrei-cluj-calea-lui-irod-versus-calea-stramta-magii/
De fapt, este bine a diferenţia secularismul de secularizare. Primul se manifestă prin estomparea şi chiar înlăturarea credinţei în inimă, iar urmarea este că se iveşte un război mai făţiş, materializat, cu Biserica. Acum creştinii secularizaţi nu mai pot face faţă acestui război pt că nu mai au armele duhovniceşti necesare, ci mentalitate şi atitudini lumeşti. E nevoie de nebunia cea bună, care să poată spune adevărul pe nume şi să poată suporta toate ocările şi lipsurile pentru o cauză şi un crez măreţ: Hristos. Aşa cum spunea Gafencu: “Crezul pentru care m-am jertfit cerea o viaţă grea şi-o moarte de martir”.
Deci greşeala primă constă în adaptarea Evangheliei la o credinţă căldicică, lipsită de mărime de suflet. Vorbim şi scriem, dar greu ne găsim nobleţea care să ne înalţe duhovniceşte în viaţa de zi cu zi. Măcar de-am gândi, vorbi şi scrie bine. (fără aluzii:))