“Asceti in lume” (II): VIATA, HARISMELE SI SFATURILE PARINTELUI SERAFIM DIMOPOULOS, DUHOVNICUL IN HAINE ZDRENTUITE, INAINTE-VAZATOR SI NEBUN PENTRU HRISTOS, AJUNS LA MASURA STARETILOR PAISIE SI PORFIRIE (1937-2008): “Va fi mare criza in Grecia. De lucru nu va fi… Vine saracie si foamete. Daca vreti o schimbare grabnica in bine, scoateti televizorul din casa!”

„Vad ca multi crestini, cu toate ca vor sa duca o viata evlavioasa, au masini de lux si traiesc in confort…”

Ieromonahul Serafim Dimopoulos^[1]

Parintele Serafim Dimopulos s-a nascut in anul 1937 in insula Creta, la Iraklio. Parintii sai se numeau Constantin si Irina. A fost al doilea din cei sapte frati si la botez a primit numele Hristu. Tatal sau era de obarsie din Smirna si se inrudea de depar­te cu Sfintitul Mucenic Hrisostom al Smirnei. Hristu a primit o educatie crestineasca si din copilarie a aratat dragoste pentru Biserica si chemare pentru preotie, precum si inclinatie catre viata ascetica.

De mic a cerut de la parintii sai o odaie separa­ta. Mama lui i-a dat, insa se gandea sa doarma im­preuna cu el in acea camera. Atunci i s-a aratat in vis Maica Domnului si i-a spus:

– Lasa-l sa se nevoiasca!

De atunci, micul Hristu putea sa se roage noap­tea fara nici o impiedicare.

Era sarguincios la invatatura si cu luare-aminte in toate. In sarbatori si Duminica nu lipsea de la biserica si de la lectiile de cateheza. A studiat sfanta stiinta a teologiei, ca pregatire pentru slujirea de preot.

In vremea studentiei mergea pe la manastiri. S-a legat in mod deosebit de Manastirea Sfantului Serafim Dombu Livadias, ca si de manastirea de la Longovarda si de egumenul ei de fericita pome­nire, Filotei Zervakos.

Misionar si hranitor al saracilor

Dupa ce a absolvit Teologia si a facut si stagiul militar, a stat pentru o vreme in Sfantul Munte, langa un ascet sarb, parintele Gheorghe, de la care a deprins rugaciunea mintii. Acesta vietuia in Rusikonul Vechi, ce depindea de Manastirea Sfantului Pantelimon. Hristu nu a devenit insa monah la Sfantul Munte, nici nu a vrut sa ramana pentru totdeauna acolo. Dumnezeu avea alte pla­nuri in privinta lui, ii harazise alt loc.

In anul 1965 a fost hirotonit diacon, iar in anul urmator preot, de catre mitropolitul Irineu al Kissamului si Seimului. La tunderea in monahism a primit numele de Serafim, in cinstea Cu­viosului Serafim din Dombos si a Cuviosului Serafim din Sarov. Ravna sa de a propovadui Evan­ghelia l-a dus pana in Germania, langa episcopul care l-a hirotonit si care a fost mutat apoi in mi­tropolia Germaniei. Parintele Serafim a lucrat acolo cu ravna si i-a ajutat pe cei de un neam cu el. In anul 1978 a mers in Africa, transmitand mesajul dragostei evanghelice fratilor nostri negri.

Dupa intoarcerea din Africa a fost numit paroh la Palama Karditsa, unde a facut un orfelinat pen­tru copiii saraci.

Dupa ce s-a mutat in Larisa, nu a incetat sa tina legatura cu cunoscuti de-ai sai misionari, interesandu-se de ei, intrebandu-i ce nevoi au si trimitandu-le ajutoare: alimente, obiecte bisericesti si medicamente.

Asa cum umbra este nedespartita de om, tot astfel mila fata de cei saraci era nedespartita de parintele Serafim.

A desfasurat, de asemenea, o lucrare insemna­ta ajutand, catehizand si botezand mai mult de o mie de emigranti si cativa dintre cei aflati in in­chisorile din Larisa.

Mila fata de cei saraci il facea sa se straduiasca in orice chip sa-i ajute.

Cand a venit pentru prima data in Larisa, in 1969, a inchiriat un apartament langa Biserica Sfantului Atanasie. El locuia la primul etaj, iar pro­prietarul la parter. Era un apartament mare, in care avea de gand sa faca un orfelinat. O camera spati­oasa o transformase in cotet. Avea aceasta ca pe o ascultare. Carnea si ouale le dadea la saraci. In acea vreme i-a spus unui fiu duhovnicesc de-al sau:

– Ieri pisica mea a vrut sa fete. Mi-a fost mila de ea, am bagat-o in dulap si a fatat. (Adica pe ha­inele sale.)

La inceputul sederii lui in Larisa a locuit cativa ani in cartierul „Sfantul Atanasie”, iar dupa aceea s-a mutat la un loc numit „Sase Drumuri”, unde a stat vreo doi-trei ani. Atunci a inceput si a reusit sa construiasca un orfelinat in cartierul „Petru si Pavel”, pe care insa mai apoi l-a daruit Centrului de Asistenta sociala.

In Larisa a savarsit fara zgomot o insemnata lucrare filantropica si sociala prin Asociatia „Ioan Hrisostom”. A mai facut un orfelinat, unde locu­iau copii din familii sarace. Pe langa hrana mate­riala, acestia primeau de la parintele Serafim si hrana duhovniceasca.

A intemeiat o gradinita pe care a numit-o „Randunelele”, infiintata mai ales pentru copiii strainilor.

Vreme de cativa ani a editat revista lunara „Marturie crestina”, iar in paralel a scris carti duhovnicesti, in total patruzeci si opt. Timp de cinci ani a lucrat la cartea „Sfantul Serafim de Sarov” (prima editie, Chania 1967), intr-o vreme cand nu se cunosteau multe despre viata Sfantu­lui. Cele mai multe carti le impartea gratuit, insa si cele pe care le vindeau fiii sai duhovnicesti la usile bisericilor erau foarte ieftine, adica pretul era aproape egal cu costul de tipar. Daca iesea pu­tin castig, il folosea pentru binefaceri. Langa casa avea o magazie pe care o transformase in biblioteca cu carti folositoare de suflet. Astfel, oaspetii sai nu plecau cu mainile goale.

Ii vizita regulat pe cei aflati in inchisori si le impartea alimente si alte lucruri de care aveau nevoie. […] In afara de bine­facerile materiale, le propovaduia cuvantul lui Dumnezeu, ii spovedea si savarsea Dumnezeiasca Liturghie in biserica inchisorii, ca sa-i imparta­seasca. Odata un detinut a zvarlit peste staret un vas cu apa fierbinte, insa el nu a aratat nici o impotrivire.

De multe ori trimitea bani pe ascuns unor fa­milii care aveau nevoie.

Cineva i-a dat o suta de euro pentru misiunea din Africa. Staretul i-a spus:

– Sunt multi care dau bani pentru misiune in afara tarii, iar aproapele lor rabda de foame! De exemplu, in Ambelona sunt una, doua… cinci fa­milii care nu au ce manca!

– Gheronda, care sunt aceste familii? a intrebat acela.

– Cauta si vei gasi! i-a raspuns.

Alta data a trimis pe un tamplar pe care-l cunostea sa ia masuri si sa faca cutii de lemn, ca sa trimita sapte clopote in Zimbabwe.

Aduna multe pachete cu alimente, paste fai­noase, haine, saci cu faina si alte lucruri pentru misiune.

A daruit unor biserici din Epirul de Nord sfinte vase si tot ce mai era necesar pentru slujba.

Legaturi cu Sfantul Munte si cu Staretul Paisie

Avea mare evlavie la Gradina Maicii Domnului si spunea:

– Acestea pe care le facem noi aici, predici, fapte filantropice sunt pentru prunci… Sfantul Munte este Universitatea! Acolo monahii nu taie patimile, ci cunosc metode prin care le dezradacineaza pen­tru totdeauna. Monahul trebuie sa stea in chilia sa, chiar daca nu face lucrare duhovniceasca inalta. Daca iese in lume, nu face nici o pricopseala!

Cineva i-a dus o carte despre Sfantul Munte. Staretul a luat-o in mainile sale, a cautat fotogra­fiile staretilor athoniti, le-a sarutat pe fiecare cu multa evlavie si a dat cartea inapoi, spunand:

– Acum ia-o!

Odata a fost intrebat daca l-a cunoscut de aproape pe Staretul Paisie Aghioritul si a spus:

– Da, l-am intalnit de doua-trei ori. Te privea patrunzator si te „citea”. Cand aveam bolnavi de cancer, ii trimiteam scrisoare si toti se faceau bine, nici unul nu a murit.

– Gheronda, cum a dobandit atat Har Staretul Paisie?

– Stii ce rugaciune facea Staretul Paisie? Noi nu facem nimic! Toate cu rugaciune se savarsesc...

– Cum se face, Gheronda, ca atunci cand cineva deschide o carte a Staretului Paisie, este atras ca de un magnet si vrea sa citeasca toata cartea, in vreme ce fata de alte carti ramane indiferent?

– Staretul Paisie avea mult Har, care s-a transmis si in cartile sale. Cel care le citeste simte aceasta si sufletul sau afla odihna. Avea atat Har, incat si cartile scrise de altii despre el atrag ca un magnet. Noi insa, de fapt, nu stim nimic despre Staretul Paisie. Cele pe care credem ca le stim sunt putine. Avea trairi inalte, pe care nu le spu­nea nimanui. Ei, acestea nu se spun cu usurinta…

Insa si Staretul Paisie il respecta in mod deo­sebit pe parintele Serafim. Unor tineri din Larisa care l-au vizitat la Panaguda, le-a spus:

– De ce veniti la mine? Aveti in Larisa un om sfant, pe parintele Serafim!

Insa cand acei tineri l-au vizitat din nou la Pa­naguda pe Staretul Paisie, i-au spus ca nu exista nici un parinte Serafim in parohiile Larisei. Pa­rintele Serafim nu avea parohie, ci mergea prin sate si oriunde il trimitea mitropolia Larisei, pen­tru ca era predicator. Staretul Paisie a raspuns:

– Acolo este, insa se ascunde precum iepurele prin tufisuri… Cautati putin si il veti gasi!

Cunoscutul teolog Constantin Atanasopulos, fost director al Academiei din Larisa, il vizita foarte des pe Staretul Paisie, care il intreba totdeauna despre parintele Serafim, iar cand ple­ca ii spunea sa-i transmita salutarile sale.

Odata cineva i-a spus parintelui Serafim ca un staret athonit vorbea cu lipsa de respect fata de Staretul Paisie, spunand ca nu se stie daca este sfant. Parintele Serafim s-a intristat si cu o spontaneitate copilareasca a raspuns:

– Ce sa facem? De vreme ce este sfant…

Ca dovada a evlaviei deosebite pe care o nutrea fata de Staretul Paisie, avea o fotografie a lui pe perete, deasupra patului sau, impreuna cu icoana Rastignirii Mantuitorului, a Pogorarii de pe Cru­ce si cu cateva icoane ale Maicii Domnului.

Ascet

Staretul Serafim a cumparat niste pamant in afara Larisei, langa inchisoare si si-a construit o „sihastrie”. A ales sa traiasca in acel loc pentru ca acolo se forma „triunghiul durerii”: intr-o parte era inchisoarea, in alta se afla Spitalul Universi­tar, iar in cealalta cimitirul.

Multa vreme nu a avut apa in casa, ci o aducea de departe. Pentru incalzire avea o soba cu lemne, pe care arareori o folosea. In timpul iernii, vizita­torii sai tremurau, in vreme ce lui nu-i pasa de frig. De multe ori, cu toate ca era foarte rece, usile de la balcon si ferestrele erau larg deschise.

Casa parea parasita, multe lucruri erau arunca­te in dreapta si in stanga, curtea era plina de buru­ieni si gunoaie, iar soarecii umblau fara teama.

Un tamplar, cunoscut de-al sau, a mers sa-i re­pare o usa si a vazut ca nu avea pat. Avea asternute jos, pe ciment, niste paturi uzate, un palton vechi cu care sa se acopere, o haina infasurata in loc de perna, iar alaturi carti. In mica sa bucatarie fier­bea intr-o cutie de conserve un ardei. Aceasta era mancarea sa pentru o zi.

Staretul nu mai avea dinti si mesteca hrana cu greutate. De obicei manca o bucata de paine cu ceai sau cafea si pasta de susan, pe care o recomanda si fiilor sai duhovnicesti. Cumpara paste, legume si fructe. Uneori gatea varza, fasole sau paste, nu ca sa devina mai gustoase, ci ca sa se inmoaie si sa le poata mesteca. Unii ii aduceau mancare bine gatita, insa el o dadea la caini. Altii aduceau fructe, dar el le lasa afara si se stricau. De aceea au incetat sa-i mai aduca alimente. Spunea:

– Va rog sa nu-mi aduceti nimic, pentru ca imi port singur de grija!

De multe ori ramanea nemancat mai multe zile. Cineva i-a adus o prescura si el a primit-o spunand:

– Slava lui Dumnezeu, cateva zile am ce manca!…

Vin nu bea niciodata. Arhiepiscopul Albaniei, Anastasie, i-a trimis odata doua sticle cu vin foar­te bun, insa el le-a aruncat. Chiar si apa bea cu multa infranare.

Avea un frigider mic care nu functiona si un aragaz pus pe doua lazi. Desigur, putini aveau pri­lejul sa vada tot ce avea in casa.

Odata, staretul a trecut prin urmatoarea ispita: la mica distanta de casa lui a fost deschis un mare centru de distractii de noapte. Pana dimineata se adunau acolo multe masini, lume, cu zgomot si muzica la difuzoare. Noaptea nu putea sa se roage si nici sa se odihneasca. Era silit sa se inchida intr-o camera si cu greu reusea sa doarma vreo doua ore pe o banca ingusta. Spunea:

– Nu pot sa dorm cu acestia, insa nu va dura mult! Vor inchide curand.

Si, intr-adevar, peste putin timp acel centru a fost inchis.

Nu avea o parohie a sa si liturghisea mai ales in sate indepartate care nu aveau preot si oriunde il trimitea mitropolia. Nu avea masina si de cele mai mul­te ori mergea pe jos. Parcurgea astfel distante mari. Pornea noaptea si in zori ajungea la biserica din satul unde avea sa liturghiseasca. De multe ori mergea prin ploaie, ninsoare si frig si ajungea murdar de no­roi, ud si inghetat. Odata i-a destainuit unui fiu du­hovnicesc de-al sau ca a pornit sambata seara de la chilia sa si a mers la Krania Olimpului. S-a odihnit putin in padure in timpul noptii, iar duminica dimi­neata a liturghisit. La intoarcere a mers tot pe jos. Trebuie mentionat ca parintele avea pe atunci vreo saizeci si noua-saptezeci de ani, iar distanta pe care a avut-o de parcurs a fost de aproximativ saptezeci de kilometri la dus si alti saptezeci la intors!

Intr-o noapte, soferul unei masini nu l-a obser­vat cand mergea pe marginea drumului si l-a lovit, insa Dumnezeu l-a pazit si nu a patit nimic.

Mergea fara a se uita la oamenii din jur. Feme­ilor care veneau la marturisire le vorbea fara sa le priveasca in fata. Cand se uita la barbati, privirea sa patrundea pana in adancul sufletului lor.

Intr-o zi l-a vizitat un fiu duhovnicesc de-al sau. L-a gasit stand cu picioarele intr-un vas cu apa cu iod, pentru ca erau pline de rani din pricina mersului pe jos.

Cu toate ca suferea din cauza bolilor, nu spu­nea nimanui ca este bolnav si evita sa ia medicamente. Cand a facut blocaj intestinal acut, care provoaca dureri mari, meteorism, voma si altele, a trebuit totusi sa ia medicamente.

Odata statea in holul chiliei sale. Era foarte frig. Casa nu avea incalzire, iar el era bolnav de gripa si foarte obosit. L-a spovedit pe un vizitator al sau si a refuzat orice ajutor.

Alta data, un fiu duhovnicesc de-al sau l-a gasit intins pe jos in curte si chircit de durere. S-a ofe­rit sa-l duca la spital, insa staretul nu a primit. In ziua urmatoare l-a gasit tot asa, insa el a refuzat din nou sa primeasca ajutor medical.

Odata s-a imbolnavit grav si a zacut o luna. Nu pu­tea sa manance si nici sa vorbeasca. Fiii sai duhovnicesti si niste albanezi pe care ii botezase au vrut sa-l duca la spital, insa nu a primit. Le-a facut semn sa se roage pentru el. Cei pe care ii botezase plangeau, aratandu-si dragostea si recunostinta fata de binefacatorul lor, care ii hranise pe ei si familiile lor.

Vorbind despre caldurile tot mai mari, staretul spunea:

– Iarna, cand e frig, iau o patura in plus si este in regula, insa vara, cand este arsita, unde sa ma duc?!…

In mica sa casa nu avea toaleta si nici telefon.

In anumite zile obisnuia sa se inchida in chilia lui si sa nu deschida la nimeni. Se nevoia prin post aspru si rugaciune sa se apropie mai mult si sa-L cunoasca pe Dumnezeu, pe Care de mic L-a iubit si L-a urmat. Avea rugaciunea neincetata. Spunea:

– Inlauntrul meu rugaciunea lucreaza neince­tat, ca un calorifer!

Hainele sale erau vechi si murdare, insa niciodata nu miroseau urat. De-abia daca avea un rand de haine bune! Intr-o seara purta o flanela plina de gauri facute de soareci.

Vorbea foarte putin si lauda adesea virtutea tacerii. Cultiva mult tacerea si o socotea, dupa cum spunea deseori, „mai inalta decat vorbirea“.

Cand spunea ceva vorbea rar si limpede. Cu­vantul sau era simplu, usor de inteles, insa plin de talc si de expresii minunate. Ii placea umorul si spunea ca este bine sa zambim. In putinele sale cuvinte se ascundea o bogatie de noime. Te desfatai si nu oboseai ascultandu-l. Era dulce-graitor si plin de noblete. Ii respecta pe toti oamenii si avea pentru fiecare un cuvant bun de spus. Fiind bland si linistit, umplea de pace si odihna sufletul celui ce se afla in preajma sa. De indata ce te apropiai de el, ceva se petrecea inlauntrul tau si te um­plea de bucurie. Miscarile sale aratau prezenta dumnezeiescului har inlauntrul lui. Era aseme­nea parintilor din Pateric.

Deasupra intrarii principale pusese o icoana a Sfantului Pantelimon, la care avea foarte mare evla­vie. Desigur, pe Maica Domnului o iubea in mod de­osebit. Cand i-a adus cineva o icoana de-a ei, a saru­tat-o cu dragoste de multe ori. Alta data a mers sa liturghiseasca intr-un sat aflat la mare departare. De indata ce a intrat in biserica, a mers direct la icoana Maicii Domnului, unde s-a rugat cateva minute stand in picioare si apoi a intrat in Sfantul Altar.

Spunea staretul ca odata a fost chinuit de gan­duri infricosatoare. A telefonat la Oropos, vrand sa vorbeasca cu parintele Porfirie, care insa, cu toata insistenta sa, nu raspundea. Atunci a facut rugaciune si indata parintele a raspuns, iar stare­tul a inceput sa-i vorbeasca despre problema gandurilor care il preocupau. Atunci, dupa cum el insusi spunea, a simtit harul lui Dumnezeu cercetandu-l. L-a patruns din crestet pana-n talpi si indata s-a izbavit de ganduri.

– Are mult har parintele Porfirie! spunea apoi parintele Serafim.

De asemenea, spunea ca in Larisa s-au vinde­cat cel putin cinci bolnavi de cancer cu rugaciu­nile parintelui Porfirie, pe care il instiintase des­pre ei prin scrisori.

Zahariu Evstatie, politist din Larisa, povesteste:

– Vreme de zece ani, cat l-am cunoscut pe fericitul staret Serafim, m-am incredintat ca este un om foarte virtuos si un mare ascet. Prin infatisarea exterioara nu-ti facea impresie. Era nepiepta­nat, neingrijit, nespalat, iar locul unde statea era nematurat si in neoranduiala. Insa cand ajungeai sa-l cunosti si treceai cu vederea acestea, te incredintai ca ai inaintea ta un om plin de Duh Sfant! Era aspru cu sine insusi. Se chinuia postind, dor­mind totdeauna foarte putin si nu pe pat, gatea mancare simpla, insa si aceea foarte rar.

Vara statea ore intregi in soarele arzator si mergea mult pe jos. Numai spre sfarsitul vietii a ingaduit sa fie dus cu masina, pana atunci mergea numai cu autobuzul. Cea mai mare virtute a sa era aceea de a se ascunde. De altfel, si fericitul Staret Paisie il numea „iepure ascuns”.

Evita sa vorbeasca despre sine si mai ales des­pre nevointa sa duhovniceasca. Uneori spunea cate ceva pentru a-i ajuta pe fiii sai duhovnicesti in ispitele prin care treceau, insa daca discutia ajungea la vreun subiect care il privea indeaproa­pe, se facea ca se manie. Se ridica in picioare si zicea:

„Hai sa lasam aceasta!“.

Alteori povatuia:

„Despre nevointa ta duhovniceasca sa nu vorbesti niciodata cu o a treia persoana! Niciodata!“

Odata a fost intrebat ce experiente a avut cu demonii si a raspuns:

„Aceasta este comoara mea. Nu trebui sa ingadui sa mi-o fure cineva!“.

Nebun pentru Hristos

Uneori facea nebunii, probabil pentru a opri multimea de oameni care venea la el si care crestea pe zi ce trece sau pentru a fi dispretuit si a fugi de laude. Evita prin orice mijloc sa se faca cunos­cut lumii. Se bucura cand era dispretuit si batjocorit.

Pe langa infatisarea lui exterioara (nepieptanat, cu sireturile de la pantofi dezlegate), cea mai obisnuita „nebunie” a sa era sa ridice palma sau o cutie de chibrituri intre el si cel cu care vorbea, chipurile ca sa-si ascunda fata.

Evita sa-i priveasca pe oameni in fata si mai ales pe femei. Se intampla sa le spovedeasca fara sa le priveasca nici macar o clipa. Poate ca facea aceasta pentru a-si pazi curatia mintii, insa lumea o lua drept ciudatenie.

Odata a fost silit sa mearga impreuna cu alti preoti la o masa oferita de mitropolie si deoarece avea o infatisare neingrijita, a atras privirile ce­lorlalti. Atunci a ridicat o lingura si a inceput sa se uite in ea ca in oglinda. Apoi se prefacea ca-si infrumuseteaza chipul (asezandu-si parul etc), facand diferite grimase ale slavei desarte.

Cineva care il laudase inaintea altora l-a vizitat intr-o zi de Vineri, iar el i-a iesit in intampinare mancand branza. In fata altuia a scos un teanc de bancnote si se prefacea ca le numara iar si iar, cu multa atentie.

Odata i-a cerut unui preot zgarcit sa-i plateas­ca biletul de autobuz, ca sa se intoarca in Larisa. Suparat, preotul a cumparat biletul si i l-a dat. Cand a pornit autobuzul, staretul i-a spus:

– Ia stai, mai bine merg pe jos! Si a plecat pe jos, lasandu-l nervos pe preot.

Ca arhimandrit purta o cruce foarte simpla de fier, iar ceilalti preoti il luau in ras intrebandu-l:

– De la care fierarie ai cumparat-o?!…

Mergea prin oras cu sireturile dezlegate si cu geanta gaurita de soareci si atragea atentia trecatorilor.

– Parinte, o sa va cada cheile si lucrurile pe care le aveti in geanta! ii spuneau, insa lui nu-i pasa.

Uneori statea pe jos si scria, iar alteori se intin­dea pe podeaua bisericii sa se odihneasca.

Odata, soferul care il ducea cu masina a oprit pentru ca voia sa cumpere ceva de la un chiosc. Cand s-a intors, l-a gasit pe staret cu usa deschisa si cu picioarele intinse pe bordul masinii. Oame­nii care treceau pe trotuar il priveau cu uimire.

Din pricina unui astfel de comportament, mul­ti erau nemultumiti, mai ales unii preoti, care considerau ca ii face de rusine inaintea lumii, in vreme ce altii il socoteau inselat si iesit din minti. Cu toate acestea, cei mai multi isi dadeau seama de curatia sufletului sau si il aveau la evlavie.

Isi ascundea cu strasnicie trecutul sau, faptele bune, nevointa si virtutile. Daca vedea pe cineva cinstindu-l mult si laudandu-l inaintea altora, il indeparta de langa el.

Niciodata nu ingaduia sa i se sarute mana. Si-o retragea in asa fel incat nu puteai sa o saruti. Cand vreun mirean ii cerea binecuvantare, parintele Serafim raspundea:

– Tu sa ma binecuvintezi pe mine!

Odata i-a facut observatie unui preot pe care il spovedea. Acela a primit-o cu smerenie, spunand:

– La ce sa te astepti, Gheronda, de la un nepri­copsit ca mine? Sunt un caine mort!

Atunci staretul a cazut indata la pamant si a spus:

– Eu sunt caine mort!

Si din smerenie se lovea de pamant.

Parinte duhovnicesc

Parintele Serafim liturghisea cu smerenie, simplu, cu simtire adanca. Cand iesea intre Sfin­tele Usi sa rosteasca Evanghelia, nu avea nevoie sa citeasca, pentru ca o stia pe dinafara.

Predica pe care o tinea, izvorata din trairea sa, era alcatuita din cuvinte putine si usor de inteles si atingea inimile ascultatorilor. Vorbea cu usurinta, fara sa citeasca de pe foaie. De obicei privea putin in sus si din cand in cand isi ridica mainile.

Ca duhovnic avea discernamant si era un adevarat tamaduitor al bolilor sufletesti. Veneau la el foarte multi oameni sa se marturiseasca, desi el evita aceasta.

Un fiu duhovnicesc de-al sau povesteste:

„Ma marturiseam o data pe an, cand mergeam in Sfantul Munte. La un moment dat, parintele la care ma spovedeam m-a sfatuit sa-mi gasesc un duhovnic in orasul meu, Larisa, ca sa am mai mult folos. In timp ce cautam un duhovnic bun, am auzit vorbindu-se despre un parinte cu haine zdrentuite si infatisare neingrijita, care locuieste in apropie­rea inchisorii, intr-o casuta aflata in camp si are pe veranda un steag bizantin. Mi-au placut aceste cuvinte si m-am gandit sa-l vizitez, insa dupa putin timp am uitat. Au trecut sapte-opt luni de atunci si mi-a aparut o problema grava de sanatate. Plecand de la doctor pe la amiaza, foarte tulburat, mi-a ve­nit o dorinta puternica sa merg sa-l gasesc pe acel parinte, al carui nume nu mi-l mai aminteam sigur. Am gasit usor casa si o femeie care astepta afara m-a incredintat ca acolo locuieste parintele Sera­fim. Era o casa micuta, cu etaj. La balcon avea doua usi cu gratii de fier, care aminteau de inchisoare. Curtea mica era imprejmuita cu un gard de sarma ghimpata si era plina de buruieni si gunoaie, iar printre ele se aflau trei-patru scaune de plastic. Toate dadeau impresia de casa parasita. Am inceput sa strig:

– Parinte Serafim!… Parinte Serafim!…

A iesit pe balcon un parinte nepieptanat si ne­gricios, care mi-a spus:

– Sanatate,… (si mi-a spus numele). Ce faci?

Am ramas surprins ca imi stie numele, insa l-am intrebat daca are timp sa stam de vorba, iar el mi-a spus:

– Pleaca, pleaca!…

– Cand sa vin?

– Pleaca si sa nu te mai intorci!

In dimineata urmatoare am mers din nou la el. Usile erau acum deschise. Parca m-ar fi asteptat.

– Vino, vino inauntru! mi-a spus.

Am intrat intr-o camera mica, unde era o mare neoranduiala. Pe o masa erau aruncate tot felul de lucruri, insa eu, fiind preocupat de problema mea, nu am dat importanta. Ma simteam ca un acuzat inaintea Tronului lui Dumnezeu. M-am silit sa-mi tin lacrimile, iar langa mine, staretul, cu ha­inele ponosite, ars de soare si fara dinti ma incre­dinta cu priviri ca de fulger ca le stie pe toate. A inceput sa spuna cu delicatete pacatele mele:

– Sunt unii oameni care fac aceasta… altii fac aceea… si traiesc astfel…

Cand a terminat si-a pus epitrahilul, iar eu am ingenuncheat fara sa spun nici un cuvant. Cand am plecat mi-a dat o carte de-a sa, „Lavsaiconul“.

Nu i-am vorbit niciodata despre problema mea de sanatate, care incet-incet a dat inapoi, iar la urmatoarele intalniri cu el m-am usurat de povara multelor mele pacate.

De atunci am inceput sa-l vizitez tot mai des. Eram incredintat ca am inaintea mea un om sfant si fiecare intalnire ma misca in mod deosebit. Pentru prima data intalneam un om cu totul afierosit lui Dumnezeu. Nu avea nici o grija pentru locuinta sa, nici o grija pentru sine insusi, nici o dorinta de a face cariera, de a dobandi slava lu­measca. Era un suflet care il iubea cu toata pute­rea pe Dumnezeu. Am inceput sa ma intreb daca merita sa ma ingrijesc si eu de toate aceste lucruri desarte pentru care alergam de dimineata pana seara, cugetand ca pentru sufletul meu nu am facut nimic. Ma ingrozeam la gandul unei morti naprasnice si al osandei vesnice. Cu staretul am descoperit o alta lume, o alta cale, care ma atragea in fiecare zi tot mai mult.

Cand il vedeam pe staret, nelinistea, frica si in­grijorarea plecau indata, incat ajungeam sa uit motivul pentru care venisem la el si intrebarile pe care voiam sa i le pun, insa vorbind cu el, aflam raspunsurile. Lucrurile care putin mai inainte mi se pareau de mare insemnatate, acum imi pareau lipsite de importanta. Uneori, cand nu ma putea primi, imi ajungea sa-l vad si plecam usurat. Asa am inceput sa inteleg ca de obicei staretul cunostea motivul pentru care mergeam la el”.

Colonelul Diamandopulos Evstatie povesteste:

„Cautam un duhovnic bun, ca sa ma marturisesc. In 2005 am vizitat Sfantul Munte si la Nea Skiti, un staret mi-a vorbit despre parintele Sera­fim din Larisa, orasul in care locuiesc, spunandu-mi ca este un om foarte duhovnicesc, cu harisme rar intalnite. Astfel, intr-o zi am mers la el sa ma marturisesc. Acolo asteptau inca opt persoa­ne. De indata ce a venit, staretul i-a rugat cu deli­catete pe ceilalti sa se retraga si m-a tinut numai pe mine. Mi-a spus sa sed pe un scaun, printre buruieni, iar el s-a asezat aproape de mine, pur­tand un epitrahil vechi. Mi-a facut semn si am inceput sa-mi marturisesc pacatele, fara sa-mi pot opri lacrimile. Staretul si-a acoperit fata cu mainile, evitand sa ma priveasca in ochi. Dupa ce am terminat marturisirea, mi-a dat cateva sfaturi si indrumari duhovnicesti, spunandu-mi pe nume de mai multe ori, desi nu ma cunostea. Cuvintele sale m-au miscat sufleteste, m-au insufletit si m-au umplut de nadejde, curaj si putere de a ma nevoi pentru mantuirea mea“.

De obicei, staretul primea lumea in orele dupa-amiezii. Atunci iesea in curte cu o metanie de trei sute de boabe in mana, se aseza pe un scaun de plastic si privea spre Rasarit. Vorbea putin si cu talc. Uneori, cand era intrebat ceva, statea putin tacut, iar buzele sale sopteau ceva, poate rugaciu­nea „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieste-ma“, apoi dadea raspunsul. Odata a spus:

– Daca nu primesc vestire, nu vorbesc, nici nu-mi place sa fac pe invatatorul. Invatator a fost unul singur: Domnul!

Era dintre putinii duhovnici care pot sa-si ara­te nestiinta si la unele intrebari sa raspunda „nu stiu”.

De asemenea, se mahnea cand vedea ca cei care se marturiseau la el nu sporeau duhovniceste. Spunea:

– Vin si zic aceleasi si aceleasi lucruri! Nu au sporire duhovniceasca…

De multe ori le-a spus unor cunoscuti de-ai sai sa nu vorbeasca cu nimeni despre el.

– Gheronda, sa va aduc niste cunoscuti de-ai mei, ca sa-i spovediti?

– Nu! Sunt atatia duhovnici, sa mearga in alta parte!… Sa nu spui nimic altora despre mine!

Staretul isi petrecea cea mai mare parte din timp rugandu-se si spovedind. In ultimii ani ai vie­tii sale ajunsese foarte cunoscut si veneau la el oa­meni de la mari departari. Se forma o coada de masini lunga si oameni de toate varstele voiau sa-l intalneasca. Se straduia sa vada care dintre ei aveau cu adevarat nevoie de ajutorul sau, insa fi­indca multi erau insistenti, isi pierdea linistea si isi irosea timpul. Pentru aceasta, a pus pe poarta un anunt care spunea: „Nu spovedanii, nu vizite“. Oa­menii insa nu plecau. Faceau galagie, astfel incat uneori parintele Serafim mergea la casa de copii ca sa se linisteasca, sa citeasca si sa se roage.

Sfaturi

Staretul spunea:

– Tehnica l-a inselat pe om sa se odihneasca in ea si astfel are un control absolut asupra lui.

– Din nefericire, din nepurtarea de grija a sta­tului, scolile au ajuns intr-o stare rea si tinerii sunt lipsiti de ajutor.

Odata l-a vizitat un fiu duhovnicesc si a vazut iesind de la el un bolnav psihic impreuna cu inso­titorul sau. Cu acest prilej l-a intrebat:

– Gheronda, ce faceti cu acestia? Cum ii ajutati pe bolnavii psihic?

El a raspuns:

– Le spun sa se impartaseasca des. Trupul si Sangele Domnului il preschimba pe om cu totul. Prind viata si sufletul, si trupul. Cel care se impartaseste devine alt om, cu alte insusiri si alte trairi sufletesti. Chiar si celulele organismului se innoiesc. Vad ca in foarte scurt timp starea li se imbunatateste.

Un preot l-a intrebat daca trebuie sa citeasca exorcisme demonizatilor, iar el a raspuns:

– Sa le citesti, sa le citesti! Sa-i spovedesti si sa se impartaseasca regulat!

Cineva l-a intrebat cum este Dumnezeu si ce forma are. El a raspuns:

– Asa cum pestii stau in mare si nu pot nici ma­car sa-si inchipuie cum este omul, care se afla in afara marii, tot astfel nici noi nu ne putem inchi­pui si mintea noastra nu poate sa priceapa cum este Dumnezeu.

Despre parintii care au copii cu probleme gra­ve, fericitul staret spunea adesea:

– Sa stiti ca acesti parinti, care au copii bol­navi, au de dus o cruce grea si pentru aceasta vor fi printre primii in Rai.

A spus cuiva:

– Nu stii sa te rogi! Sa vii intr-o seara sa te invat!… Trebuie sa spunem de multe ori (mai ales seara si dimineata) „Nascatoare de Dumnezeu Fecioara, bucura-te, ceea ce esti plina de har, Ma­rie…”, insa si Rugaciunea lui Iisus sa o spunem neincetat. Sa o cultivi atat cat poti! Eu fac slujba citita, nu cant. Psalmodia imprastie mintea. Fa si metanii cat te tin genunchii!

Celor care voiau sa invete Rugaciunea lui Iisus le recomanda sa citeasca epistolele Sfantului Ignatie Briancianinov.

Parintele Pavel Tsuknidas povestea:

– Intr-o dimineata l-am gasit pe staret singur in casuta sa. M-a invitat inauntru si dupa ce am vor­bit despre diferite probleme duhovnicesti, a des­chis discutia despre rugaciune si mi-a spus:

„Hai, stai aici unde am icoanele si roaga-te, ca sa vad cum te rogi!“…

Am facut indata ascultare, am inge­nuncheat si m-am rugat Maicii Domnului si Sfintilor nostri, precum si staretilor Paisie si Porfirie, ale caror fotografii le avea acolo si pe care ii iubea foarte mult. Cam dupa un sfert de ora mi-a spus:

„Scoala-te acum, ajunge! Asculta, parinte, la ruga­ciune sa nu stai incordat, sa fii linistit si cu mintea adunata, ca sa te auda Dumnezeu! Sunt bune si regulile tipiconale, nu spun ca nu avem nevoie si de acestea, in Sfantul Munte se ia aminte foarte mult la ele, insa mai mult sa iei aminte la ceea ce este esential!“…

De multe ori staretul imi arata cu multa dragoste cum sa ma rog, cum sa citesc ruga­ciunile la Dumnezeiasca Liturghie, sa nu ma gra­besc cand le spun si sa am mintea adunata, cum sa tin predica si multe altele de acest fel.

Domnul Hrisoverghis Atanasie, primarul Ambelonei, povesteste:

– Odata, pe cand ma indreptam spre Larisa, l-am intalnit pe parintele Serafim in afara Ambelonei, intorcandu-se pe jos acasa. L-am rugat sa urce in masina, ca sa-l duc in Larisa. A primit cu bucurie, insa dupa putin timp, cand a vazut ce masina luxoasa aveam, a spus:

„Vad ca multi crestini, cu toate ca vor sa duca o viata evlavioasa, au masini de lux si traiesc in confort”…

– Sa cadem cu fata la pamant si sa ne rugam:

„Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, mantuieste lumea ta!” si sa cerem luminarea Sfantului Duh, pentru ca fara El nu putem face nimic.

– Oamenii care consuma carne pana se satura se cunosc dupa fata, insa mai ales dupa ochi. Au ochii tulburi. A venit ieri cineva cu fata ca un trandafir, iar ochii sai erau stralucitori. Avea mul­te luni de cand nu mancase carne.

– Omul duhovnicesc chiar si apa o bea cu ma­sura, cu infranare. Sa bea cel mult o treime de pa­har pe zi!

– Sa stiti ca in aceasta viata Domnul vrea sa fim bucurosi, iar nu chinuiti si nefericiti.

Un fiu duhovnicesc de-al sau i-a marturisit ca avea razboi din partea gandurilor trupesti, iar parintele Serafim i-a spus:

– Acum, cand vei merge la casa ta, deschide fe­reastra si arunca televizorul afara!

Acela a ramas surprins din pricina acestei po­runci neasteptate, pentru ca in ultima vreme se gandea chiar sa-si cumpere un televizor mai mare si mai modern si i-a spus:

– Gheronda, locuiesc singur si televizorul imi tine tovarasie!

Atunci staretul a lovit cu pumnul in masa si a spus cu glas tare:

– Iti tine tovarasie satana? Arunca-l…

Omului i-a parut rau sa-l arunce, asa ca a scos cablul si o vreme nu s-a mai uitat la televizor. Mai tarziu, cand l-a deschis, apareau imagini urate si a vazut o femeie transformandu-se in diavol. Ast­fel s-a hotarat definitiv sa-l vanda. Dupa putin timp i s-a curatat mintea si i s-au linistit ganduri­le. La inceput i-a venit greu fara televizor, insa mai tarziu ii venea greu sa se mai uite si ii provoca dureri de cap.

Alta data, niste parinti i-au spus ca au probleme cu copiii lor, ca aceia nu citesc, fac neoranduieli etc. Dupa ce i-a ascultat cu luare-aminte, staretul le-a spus:

– Daca vreti o schimbare grabnica in bine, scoateti televizorul din casa!

Ei au spus ca il deschid numai pentru anumite emisiuni, insa staretul a staruit sa-l arunce si a adaugat:

– Dintre familiile pe care le cunosc, cele care nu au televizor duc o viata mai duhovniceasca decat cele care au, pentru ca televizorul face mult rau!

Manifestari harismatice

Un fiu duhovnicesc de-al staretului a povestit:

„La prima noastra intalnire mi-a daruit Lavsaiconul. In acea vreme insa, pe mine ma preocupa foarte mult casatoria, iar cartea respectiva nu ma interesa. Se referea la nevointele ascetice ale monahilor din Egipt. Cunosteam foarte putine lu­cruri despre monahism si cele pe care le citeam mi se pareau exagerari. Cu greutate am facut ascultare si am citit-o pe toata.

In timpul vizitelor urmatoare, staretul imi spu­nea adesea:

– Sa am binecuvantarea ta. Roaga-te pentru mine!

Ma intrebam de ce imi spune asta, de vreme ce eu eram mirean si plin de patimi, in vreme ce el era ar­himandrit si afierosit cu totul lui Dumnezeu. Ma gandeam ca imi spune asa din smerenie. A inceput sa ma indemne sa vizitez Sfantul Munte si sa parti­cip la frumoasele slujbe si privegheri. imi spunea:

– Acolo este Universitate, in vreme ce aici sun­tem la scoala primara!

Alteori spunea cuvinte cu subinteles despre viitoarea mea intrare in monahism:

– Dumnezeu are scris in carte viitorul fiecaru­ia. Unii se casatoresc, iar altii se fac monahi!

Desi pe multi dintre fiii sai duhovnicesti ii recomanda pentru misiune ortodoxa in Madagas­car, cand i-am spus gandul de a pleca si eu, fara sa stea pe ganduri mi-a dat un raspuns negativ.

Cu toate acestea, niciodata nu mi-a trecut prin minte gandul ca o sa urmez calea monahala, insa in scurta vreme, prin nespusa dragoste si purtare de grija a lui Dumnezeu, am devenit monah in Sfantul Munte.

Dupa ce am mers si m-am inchinat la manasti­rile din Sfantul Munte, toate s-au schimbat inlauntrul meu, iar la intoarcere staretul mi-a spus fara inconjur:

– Este voia lui Dumnezeu sa devii monah!

Ceea ce s-a si intamplat.

De obicei, cand mergeam sa ma intalnesc cu el aveam diferite ganduri in privinta celor ce urma sa discutam, iar cand ajungeam incepea sa-mi vorbeasca despre cele la care ma gandisem putin mai inainte.

In ultima vreme mergeam la el cel putin o data pe saptamana. Odata au trecut doua saptamani fara sa-l vizitez. In cele din urma, cand am pornit spre el, ma gandeam: «Oare se va bucura cat de putin cand ma va vedea?»… Cand am ajuns, m-a strigat de departe:

– Vino, vino, ma bucur sa te vad! Unde ai fost?…

Alta data am incercat sa-l conving pe un cunos­cut de-al meu inaintat in varsta, care nu se spove­dise niciodata, sa mearga la staret sa se marturi­seasca. Dupa ce i-am spus despre harismele ba­tranului, m-am gandit sa-l pregatesc, astfel incat cand il va vedea pe staret sa nu se tulbure si i-am zis ca nu se spala si chilia sa este cam murdara. Pana la urma acela nu a mai mers, insa data urma­toare cand m-am dus la staret, de indata ce m-a vazut, a spus:

– Ei, ce sunt eu? O carpa murdara, asta sunt!…

Odata am cunoscut doi batrani, sot si sotie, care pareau ca traiesc duhovniceste. Mi-au destainuit ca nu se marturisisera niciodata in viata lor. Auzisera despre staret si am hotarat ca in ziua urmatoare sa-i duc la chilia lui, sa se spovedeasca. De indata ce am ajuns, staretul a incuiat poarta si a refuzat cu hotarare sa ne primeasca. La intoarce­re, aceia au recunoscut ca nu aveau de gand sa se marturiseasca, ci numai sa stea de vorba. Atunci am inteles la ce masuri ajunsese staretul. Stia ca avea sa iroseasca timpul in discutii nefolositoare cu oameni lipsiti de pocainta adevarata, care voiau sa-l cunoasca mai mult din curiozitate.

Alta data eram impreuna cu niste cunoscuti si vorbeam despre staret. Ei spuneau ca atunci cand merg la el, de obicei sau nu-l gasesc, sau nu le des­chide usa, sau ii alunga. Atunci le-am spus laudandu-ma ca pe mine ma primeste aproape tot­deauna. Dupa doua-trei zile l-am vizitat pe staret si spre uimirea mea, a intarziat sa-mi deschida usa, iar cand, in cele din urma, mi-a deschis, mi-a spus cu indiferenta:

– Tu cine esti?

– Cutare! am spus eu.

– Care cutare? m-a intrebat din nou.

Atunci, suparat, am inceput sa-i spun unde lo­cuiesc, unde lucrez etc, ca sa-si aduca aminte de mine. Asa m-am smerit, eu care credeam ca in ochii lui sunt mai de pret decat altii. Staretul «a va­zut» inaltarea mintii mele si a tamaduit-o indata.

Intr-o zi stateam afara in curte, staretul, eu si un alt fiu duhovnicesc de-al sau. Staretul vorbea cu el despre o problema a sa si era intors cu spa­tele la mine. Eu mi-am adus aminte despre un ucenic de-al lui pe nume Iannis, care facea misiune in Madagascar. Atunci m-am gandit: «Gheronda, ce face Iannis acolo, in Africa? Dum­nezeul meu, fa-l pe Gheronda sa se intoarca si sa-mi raspunda, ca sa ma intaresc in credinta!»… indata staretul a intrerupt discutia si, intorcandu-se spre mine, a spus:

– Ce ai zis despre Iannis?

Am ramas mut de uimire, iar el a repetat intre­barea, insa eu tot nu am putut vorbi. Atunci s-a intors sa continue discutia. Desigur, cel cu care vorbea nu a inteles nimic.

Staretul stia dinainte problemele si intrebarile pe care le avea cel care il vizita si de obicei raspundea, in felul sau personal, mai inainte ca acela sa i le spuna“.

Un tanar s-a legat sufleteste de o tanara care traia departe de calea lui Dumnezeu. Duhovnicul l-a sfa­tuit sa se indeparteze cat mai curand de ea. Acela, fiind indragostit, a cerut sfat si de la alti duhovnici, insa spre dezamagirea sa, a primit acelasi raspuns. A aflat despre parintele Serafim si i-a cerut parerea, fara sa-i spuna de sfaturile primite mai inainte si astepta acelasi raspuns. Staretul insa i-a zis:

– Nu, sa nu o lasi si o sa intelegi daca este potri­vita pentru tine!

Si cu toate ca trecusera ani intregi de cand avea aceasta problema, in scurta vreme tanarul si-a dat seama ca trebuie sa se indeparteze de acea tanara. Se mira cum atatia ani nu putuse sa inteleaga ca nu era potrivita pentru el. Desigur, prin rugaciunile sta­retului, Dumnezeu ii luminase mintea sa inteleaga.

Marturia doamnei G.T.:

„Fiul meu, Eftimie, avea rezultate foarte proaste la scoala. Eu mergeam la biserica, plangeam si o rugam pe Maica Domnului sa-i ajute sa ia cu bine examenele. Toti profesorii spuneau ca aceasta este cu neputinta. Am vrut sa-l dam si la medita­tii, insa l-au alungat.

Intr-o zi eram foarte intristata. Am mers la pa­rintele Serafim si fara sa-i spun ceva despre fami­lia mea, mi-a zis:

– Copilul va intra la Scoala de Politie, nu-i ne­voie de multa invatatura!

M-am intors acasa si i-am spus sotului meu, insa el a ras de mine. Am zis:

– Maica Domnului, fa o minune!

Si, intr-adevar, s-a intamplat asa cum a spus parintele Serafim. Fiul meu, care nici macar nu a deschis vreo carte, a intrat la Scoala de Ofiteri de Politie, desi media de admitere acolo crescuse. Minunea s-a savarsit cu rugaciunile parintelui Serafim!”…

Vasile, un fiu duhovnicesc de-al parintelui Se­rafim, cand a murit mama sa, s-a dus intristat la staret. El insa i-a spus:

– Nu te mahni, mama ta s-a mantuit!

– Dar, Gheronda, nu a apucat sa se marturi­seasca…

– Nu-i nimic, ea este din generatia veche!…

Intr-adevar, mama lui traise la sat o viata cum­patata si simpla, fara confort, inlesniri si distractii, insa si fara pizma si vrajmasie fata de semeni.

Odata staretul a aratat in ce stare se aflau oameni care murisera, spunand ca ii vede. Preotul P. a zis unui profesor:

– Parintele Serafim are mari harisme si virtuti. Se afla la masura staretilor Paisie, Porfirie si Iacov Talikis!

Cand preotul a mers la chilia lui, staretul i-a strigat de departe:

– Asculta ce-ti spun, eu sunt un caine imputit! Nu sunt la nici o masura! Ce tot spui altora despre mine?

Staretul stia ce au vorbit, fara sa-i fi spus cineva…

In fiecare an, parintele Serafim liturghisea la hramul Bisericii Inaltarii, care se afla pe varful unui deal, langa satul Omorfohori. Intr-un an, soferul unei masini l-a rugat sa urce, ca sa-l duca in Larisa. Staretul a refuzat zambind si a spus:

– Am sa ajung mai devreme!

Drumul era pustiu, ducea numai la biserica si nu era cu putinta sa-l duca altcineva. Cand masina a ajuns in Larisa, cei care mersesera cu ea l-au va­zut langa Biserica Sfantului Visarion pe parintele Serafim, care le-a raspuns la salut zambind.

Mar­turii asemanatoare exista si de la alti fii duhovnicesti de-ai sai.

Odata a vazut o femeie in autobuz si apoi a spus cuiva:

– Am vazut sufletul ei si m-am ingrozit. Mare rautate, mai, mai, ca un sarpe era!…

Alta data a zis:

– Au venit aici niste protestanti. Pe dinafara aratau foarte prietenosi si mi-au vorbit despre scopurile si planurile lor cele bune. Am facut ru­gaciune si am vazut starea lor launtrica. Pe dina­fara aratau ca niste miei, insa inauntru erau lupi. Oameni plini de viclenie!…

Despre un tanar a spus:

– Acest copil este sfant. Ii straluceste fata de la deasa impartasanie!

Unei doamne pe nume Dimitra i-a zis sa nu se mahneasca pentru fiica ei care se despartise, pen­tru ca in curand se va recasatori, lucru care s-a si intamplat.

Fiul aceleiasi doamne era casatorit, insa nu avea copii. Cand mama sa l-a intrebat pe parintele Serafim despre aceasta, el a raspuns:

– Vor avea un copil, insa dupa cativa ani!

Dupa opt ani au dobandit un copil.

Unui preot tanar care ii era necunoscut, stare­tul i-a spus:

– Pentru corzile tale vocale, cu care ai proble­me, sa bei lapte si sa canti incet!

Preotul a ramas uimit, a inteles ca staretul era harismatic si de atunci a inceput sa-l viziteze des la casuta lui si l-a ales ca duhovnic al sau.

Zona in care locuia parintele Serafim se numea „Tobele”. A fost numita astfel pentru ca in urma cu multi ani, pastorii care vietuiau acolo vedeau naluci si auzeau tobe. Animalele lor se infricosau si in jurul fantanilor gaseau urme ciudate. Stare­tul spunea ca i-a vazut pe acei demoni, ca erau negri, aveau inaltimea de un metru si saizeci de centimetri si cantau la tobe. Desigur, de multe ori avea de patimit din pricina lor.

Parintele Pavel Tsuknidas l-a intrebat odata pe parintele Serafim despre o problema pe care o avea in eparhie. El i-a spus:

– Tu roaga-te si aceasta mica furtuna va trece! Nu te necaji, spune rugaciunea si toate vor merge bine!…

Dupa cateva zile de rugaciune fierbinte, pro­blema s-a rezolvat. In semn de multumire fata de Dumnezeu, parintele Pavel si-a continuat ruga­ciunea cu si mai multa ravna, insa intre orele doua si trei dupa miezul noptii burlanele de la soba au inceput sa faca niste zgomote ciudate. Indata dupa aceasta, afara pe drum s-au auzit multime de pisici scotand sunete salbatice. Parintele se intreba daca erau intr-adevar pisici sau era vrajmasul. Raspunsul la intrebare i l-a dat stare­tul, dupa cateva zile. In vreme ce ii dadea diferite sfaturi duhovnicesti, deodata i-a spus:

– Sa stii, parinte, ca ceea ce auzi la fereastra cand te rogi nu sunt pisici adevarate! Nu, nu, este diavolul! Sa nu te temi si sa nu-ti intrerupi rugaciu­nea! Vrea sa te infricoseze… Pizmuieste rugaciunea! Tu insa sa continui sa te rogi! El isi face treaba lui, iar noi pe a noastra. Si burlanele sobei tot vi­cleanul le loveste. Iti spun ca sa stii si sa nu te temi!

De multe ori staretul vorbea despre evenimen­te care aveau sa se intample in viitor. Despre tsunami, de pilda, a prevestit cu mult timp inainte.

In anul 2007 i-a spus parintelui Pavel:

– Va fi mare criza in Grecia, se vor inchide ma­gazine, multi vor fi dati in somaj, se vor inchide fabrici, nu ma intreba ce foamete o sa fie! N-o sa mai vezi trai bun! Acum se arunca painea, insa in stramtorarea care va veni peste toata lumea, dar mai ales peste Grecia, painea va fi numita „painica”… De lucru nu va fi… Vine saracie si foamete, parinte Pavele, iti spun ca sa stii!

Un preot i-a cerut parintelui Serafim sa se roa­ge ca fiica sa sa intre la facultate. Era o eleva sili­toare si se pregatise bine. Profesorii i-au spus ca in mod sigur va intra la vreo scoala militara sau de politie, pentru ca era o eleva foarte buna. Staretul i-a raspuns:

– Fiica ta nu va intra! Vom vedea la anul!… Este foarte sensibila, nu i se potrivesc bocancii soldatesti. O sa intre, insa nu unde vrei tu, ci in alta parte! Iti spun ca sa stii… Aceasta fetita este pentru birou, pentru predat lectii la scoala, nu pentru ceea ce ganditi tu si preoteasa ta!

In cele din urma, fiica preotului a intrat in anul urmator la Scoala de Exploatari Miniere, insa aco­lo a studiat informatica, iar acum o preda la copii.

Odata cineva l-a gasit pe parintele Serafim plan­gand si cand l-a intrebat de ce face aceasta, a raspuns:

– Sanatatea mitropolitului N. nu este buna! Acest episcop bolnav si un altul, care este sanatos, au facut sminteala in Biserica…

Staretul plangea din dragoste, pentru mantui­rea sufletelor lor.

Odata parintele Serafim l-a intrebat pe un pre­ot apropiat lui:

– Acel ieromonah, cunoscutul tau, spune ca va deveni episcop?

– Da, Gheronda, il va hirotoni arhiepiscopul Serafim!

– Nu, nu va ajunge episcop!

Si, cu adevarat, nu a fost hirotonit episcop.

Mai tarziu, acelasi ieromonah a ajuns candidat la arhierie. Alegerea sa era aproape sigura, de vre­me ce arhiepiscopul Hristodul ii daduse stofa sa-si faca vesmant arhieresc si il chemase sa vorbeasca despre hirotonia sa.

Parintele Serafim insa a spus cu multa hotarare:

– Sa-i zici ca niciodata nu va ajunge episcop! Biserica nu vrea tulburari! Sa-i spui ca asa ti-a zis parintele Serafim Dimopoulos!…

Cu adevarat, acela a fost candidat la arhierie de trei-patru ori, insa nu a fost hirotonit.

Un preot i-a spus parintelui Serafim ca preasfintitul Hristodul este un arhiepiscop bun, iar el a raspuns:

– Da, este bun! Se amesteca printre politicieni, dar sa stii ca nu va trai mult!…

Si, intr-adevar, cu toate ca era sanatos, peste putin timp s-a imbolnavit si a murit.

In ianuarie 1994, la o Sinaxa a preotilor se dis­cuta cu ingrijorare despre hirotonia unui mitro­polit al Larisei. Parintele Serafim a luat cuvantul inaintea a o suta de preoti si le-a spus sa nu se nelinisteasca, pentru ca peste cateva luni, in pri­mavara, Sinodul va alege un mitropolit, ceea ce s-a si intamplat.

Parintele Pavel Tsuknidas a povestit:

„In anul 1999, pe 24 septembrie, fiul meu a in­trat cu motocicleta intr-un camion mare si a fost dus la Spitalul General din Larisa. Se afla in stare de coma, lovit la cap, la torace, in zona abdomina­la, cu splina plesnita, incat a fost dus indata la sec­tia de terapie intensiva a spitalului.

Neurochirurgii ne-au spus ca nu este cu putin­ta sa mai traiasca si indeosebi directorul spitalu­lui ne-a pregatit pentru moartea copilului, care avea doar saisprezece ani, spunand ca se poate produce din clipa in clipa. Doctorii cereau orga­nele sale vitale. Ii mai dadeau doua-trei ore de viata.

Tulburat, m-am suit in masina si am mers la staretul Serafim, plangand nemangaiat. Cand i-am spus ce s-a intamplat si faptul ca doctorii asteapta moartea copilului, mi-a spus:

– Ilie nu va muri, va trai, va trai, va trai!

– Dar, Gheronda, doctorii au spus ca in doua ore moare…

– Nu, nu, nu va muri! Lasa ce spun doctorii, ceea ce spune Dumnezeu conteaza! Tu sa te rogi si copilul va trai!

A spus acestea cu multa siguranta si mi-a dat mult curaj.

In dimineata zilei urmatoare, tensiunea la cap a copilului a ajuns la culme si indata a intrat la sectia de chirurgie. I s-a taiat o bucata de os din partea dreapta a craniului si a fost dus din nou la terapie intensiva. Se afla intr-o stare foarte grava. Doctorii ii pusesera paisprezece sonde in diferite parti ale trupului. Dupa operatie i-a fost putin mai bine, insa in ziua urmatoare medicii m-au chemat si mi-au spus ca in scurt timp va muri. Mi-au ara­tat pupilele ochilor sai si au zis ca mai are de trait o ora sau doua. Din punct de vedere clinic era aproape mort. I-am intrebat pe doctori daca stiintific vorbind se mai poate face ceva si unul dintre ei, care lucrase nouasprezece ani la Spita­lul „BunaVestire” din Atena, mi-a raspuns:

– Putem sa-i facem operatie in partea stanga a craniului si sa taiem o parte de os mai mare decat am taiat in partea dreapta, insa nu stiu cum sa ajungem cu copilul la sectia de chirurgie. Este aproape de moarte si nu putem sa-l coboram de la etajul al treilea la chirurgie!

Un alt neurochirurg m-a intrebat:

– Ce facem, parinte?

– Ce mai intrebati, doctore?!… Repede, cu aju­torul lui Dumnezeu si al Maicii Domnului, mergem la chirurgie… Nu intarziati deloc!

L-au luat cinci-sase doctori si l-au dus la chirurgie. Nimeni nu credea ca cel aflat in moarte clinica va iesi viu peste trei zile. O, minune! Ilie a iesit viu si a fost dus din nou la terapie intensiva, slava Domnului!

Dupa putin timp insa, iar se afla in primejdie. Am luat-o pe preoteasa si trei prieteni si am mers cu masina la staret. I-am povestit ce s-a intamplat si i-am spus ca din nou doctorii nu ne dau nadejdi de viata. Eram numai eu si sotia impreuna cu el, ceilalti ramasesera in masina. Ii lasasem acolo, pentru ca daca ar mai fi fost cineva de fata, stare­tul, din smerenie, nu mi-ar fi spus nimic.

Cand i-am relatat ce zic doctorii, el mi-a raspuns:

– Lasa-i pe doctori!… Parinte, ai incredere in ru­gaciunea mea, a pacatosului? Te-am mintit eu vre­odata? Sa stii ca fiul tau va trai, va trai, va trai!… Nu fii putin credincios! Sa ai incredere in Domnul!

A spus acestea cu multa siguranta si chiar zam­bind, vrand parca sa ma incredinteze ca totul va fi bine. Am povestit apoi si celorlalti ce am vorbit cu staretul Serafim. Ne-am umplut de curaj, nadejde si credinta si am mers din nou la spital.

Cu rugaciunile noastre ale tuturor si mai ales ale staretului Serafim, dupa treizeci si sase de zile fiul meu a iesit de la terapie intensiva. Era ca o leguma, insa putea totusi sa-si miste mainile si picioarele, sa vorbeasca si sa mearga. Apoi a mai intrat inca de doua ori la terapie intensiva. A facut in total noua operatii, dintre care sase la cap, iar in 2002 si-a re­venit complet, a intrat la Facultatea de Teologie din Tesalonic, a luat diploma de profesor de teologie in anul 2008, iar acum lucreaza“.

In anul 2000, Maria, care lucra in invatamant si era casatorita cu un ofiter de armata, s-a imbolnavit de cancer. Aveau doi copii mici, un ba­iat si o fetita, iar doctorii nu le dadeau nadejde ca va trai mai mult de doua-trei luni. I-au spus parin­telui Serafim si el se ruga pentru sanatatea ei. Dupa un timp si-a revenit si a mai predat doi ani si jumatate. Apoi i s-a facut rau in timp ce se afla la scoala si a incetat sa mai predea. A trimis pe cineva sa-l intrebe pe parintele Serafim daca va mai trai, pentru ca avea incredere in el. Staretul a raspuns:

– Rodul s-a copt! Domnul il va culege. Maria va pleca peste o luna, sa stii! Inaintea ta a venit si sotul ei si l-am pregatit si pe el. De copiii ei va avea grija Dumnezeu. O sa creasca si o sa-si faca familie!…

Cuvintele staretului s-au implinit intocmai. Dupa o luna Maria a murit. Copiii sai au crescut, iar fiica ei s-a casatorit si are un copil.

Doi tineri casatoriti au luat binecuvantare de la staret sa mearga in concediu la mare. El le-a spus:

– Vacanta placuta, insa anul acesta marea va fi rosie!

Ei nu au inteles cuvintele sale, insa toata vara aceea, in zona respectiva marea a fost plina de pungi mari de plastic cafenii, care faceau ca de departe marea sa para rosie.

Unui fiu duhovnicesc de-al sau i-a spus:

– Este buna masina pe care ai luat-o, ai grija sa nu o vinzi!

El insa nu a dat mare importanta cuvintelor staretului. A vandut-o, dar i-a parut rau. Apoi a cumparat-o inapoi, insa a pierdut patru milioane de drahme.

Un anonim povesteste:

„Odata l-am vizitat pe staret impreuna cu nasa mea, care era bolnava de cancer. El a facut semnul Sfintei Cruci asupra ei si a spus:

– Nu te teme, Maria, o sa te faci bine!

Si asa s-a intamplat. A facut tratament si de atunci au trecut cinci ani si este bine”.

De multe ori, in chilia staretului si in preajma sa unii simteau nespusa mireasma, cu toate ca el nu se spala.

Preotul P.G., paroh in Ambelona, a povestit cum o doamna i-a spus ca odata, cand staretul Se­rafim a mers sa slujeasca in Ambelona, ea nu a luat anafura, pentru ca a vazut mainile sale negre de murdarie si s-a scarbit. Dupa putin timp insa barbatul ei s-a imbolnavit, iar o prietena a indem­nat-o sa mearga la staretul Serafim, ca sa-l ajute pe cel bolnav. Cand au ajuns la chilia lui, prietena ei l-a vazut pe staret ca de obicei, cu rasa neagra. Ea insa l-a vazut invaluit in lumina, cu rasa stra­lucitoare si ii venea greu sa se uite la el. Preotul P.G. a explicat intamplarea spunand ca Dumnezeu a binevoit ca aceasta doamna, care mai inainte vazuse murdaria din afara a staretului, sa vada mai apoi curatia sa launtrica.

Doamna Hrisula din Larisa, in varsta de aproa­pe saptezeci si sapte de ani, care locuieste in apro­pierea Bisericii Sfantului Stelian, a povestit urmatoarele:

– Impreuna cu niste doamne din parohia noas­tra ne-am ingrijit de cele necesare pentru savar­sirea Dumnezeiestii Liturghii in Biserica Sfantului Stelian. Insa, spre uimirea noastra a tuturor, preotul paroh nu a venit, pentru ca i se intamplase ceva, dar l-a trimis pe parintele Serafim. Cand l-am vazut, am ramas fara grai si mi-am zis in si­nea mea:

„Unde l-au gasit pe pierdutul asta de preot sa ni-l trimita aici?”…

Vazandu-l imbracat cu o rasa veche, nu mi-a facut deloc impresie buna. Am spus si altele, foarte urate, despre sta­ret, insa cand a inceput Dumnezeiasca Liturghie, la Vohodul Mare l-am vazut inaltat de la pamant, mergand prin aer. Am ramas muta de uimire, neputand constientiza ce se intampla. Aceasta mi­nune am continuat sa o vad si cand parintele Se­rafim a asezat Sfintele Daruri pe Sfanta Masa si pe toata durata Dumnezeiestii Liturghii. Il ve­deam pe staret la o jumatate de metru deasupra pamantului, inaintea Sfantului Jertfelnic!…

Parintele Pavel Tsuknidas a povestit:

– In vara anului 1999 sau cea a lui 2000 au venit in parohia mea din Vloho Karditsas doua familii care lucrau in Germania si care voiau sa afle despre cele ce se vor intampla in viitor, despre Antihrist, despre A Doua Venire si alte subiecte duhovnicesti. Dupa ce le-am spus ceea ce stiam, le-am vorbit des­pre staretul Serafim. Le-am zis ca este om sfant si ca le va explica mult mai bine si le va dezlega orice nedumerire. Nu cunosteau drumul si m-am oferit sa-i duc cu masina pana la casuta parintelui Serafim. Am ajuns cam pe la ora noua seara si inca nu se intunecase. De indata ce ne-a vazut, staretul ne-a adus scaunele de plastic pe care le avea in cur­te si dupa ce a aflat care este motivul venirii noas­tre, a luat un pres si s-a asezat jos, pentru ca alte scaune nu avea. Apoi a inceput sa vorbeasca foarte frumos despre problemele amintite mai inainte, facand referire la Vechiul Testament, la Sfantul Prooroc Daniil si explicand totul simplu, ca sa fie usor de inteles. Dupa ce a trecut putin timp si deja se intunecase de-a binelea, la un moment dat l-am vazut, in timp ce vorbea, schimbandu-se la fata si zambind cu multa dulceata. Era inconjurat de o preadulce lumina cereasca, iar in jurul capului avea o aureola din aceeasi lumina! Era o priveliste care nu se poate descrie in cuvinte si care a durat cam zece minute, insa nimeni dintre noi nu a in­draznit sa spuna ceva. Dupa ce staretul a terminat, am luat binecuvantare de la el si cele doua familii au plecat la Vloho, iar in dimineata zilei urmatoare au pornit spre Germania, pentru ca le expirase viza. In anul urmator au venit iarasi si m-au gasit in biserica parohiei mele. Prima intrebare pe care mi-au pus-o a fost daca in anul dinainte, in acea seara cand am mers la staret, am vazut si eu schimbarea fetei sale si lumina cereasca in care era invaluit si le-am raspuns ca m-a invrednicit Dumnezeu si pe mine pacatosul sa vad acel lucru cutremura­tor si mai presus de fire…

Un functionar voia sa faca o donatie si inainte de a apuca sa spuna ceva, staretul i-a zis:

– Ce stai si te gandesti? Mergi la o biserica si da ce ai de dat!

Un fiu duhovnicesc de-al sau povesteste:

– Dupa ce am avut o neintelegere cu un client de-al meu, care ar fi putut duce la o agresiune (cu arma) din partea lui, cu consecinte neprevazute, in noaptea urmatoare staretul m-a tinut cam sase ore in chilia sa, nelasandu-ma sa plec. Dupa cate­va zile am inteles faptul ca m-am aflat in primej­die, precum si motivul pentru care m-a tinut la el: in acea noapte, clientul respectiv imi intinsese o cursa, dupa cum mi-a destainuit el insusi mai tar­ziu. Staretul m-a retinut intentionat, iar cel care voia sa ma omoare a obosit sa ma astepte si asa am scapat.

Cuiva care urma sa devina preot, staretul i-a spus satul unde avea sa slujeasca. Acela zicea cu insistenta ca episcopul il va pune in alt loc, insa dupa putina vreme a murit preotul din satul re­spectiv si a fost pus el acolo, dupa proorocia staretului.

Un fiu duhovnicesc povesteste:

„De multe ori, staretul vedea ce se va intampla in viitor. Fara ca eu sa-i fi spus nimic despre o fe­meie, ruda cu sotia mea, care avea mari probleme psihice, parintele a cunoscut toata viata ei, cauza bolii sale sufletesti si faptul ca nu se va vindeca. Cand i-am spus sotiei mele, a ramas si ea uimita ca staretul cunostea amanuntit viata aceleia, fara sa o fi vazut vreodata. Si cel putin pana acum, fe­meia nu s-a vindecat.

Cand am aflat ca sotia mea a ramas insarcinata, doctorul i-a spus ca trebuie sa intrerupa sarcina sau sa faca indata analize, pentru ca in acea perioa­da lua medicamente vatamatoare pentru embrion. Mai inainte de toate ne-am dus la staret si el ne-a spus sa nu ne ducem nicaieri, caci sotia va naste o fetita foarte sanatoasa, ceea ce s-a si intamplat.

Unui episcop i-a spus ca va muri de tanar si, intr-adevar, asa s-a intamplat. Aceasta ne-a spus-o insusi staretul.

Cand ma intalneam cu parintele Serafim la Larisa, indata incepea sa-mi dezlege nedumeririle, sa-mi rezolve problemele si sa raspunda la gandu­rile care ma chinuiau, fara ca eu sa-i spun ceva mai inainte.

Tatal meu, care se numeste Constantin, avea cancer la faringe. Cu binecuvantarea parintelui Serafim, am mers la mormantul sfantului Staret Paisie. Cu rugaciunile staretului Serafim si ale parintelui Paisie tatal meu a venit la pocainta pentru prima data in viata sa, iar apoi s-a vindecat de cancer!”…

Domnul Nanulis Apostolos marturiseste:

„Cu cativa ani inainte de a ma casatori, l-am intrebat pe staretul Serafim ce cale sa urmez, ca­satoria sau monahismul. Staretul mi-a facut o «radiografie» foarte exacta a caracterului si mi-a spus ca este spre folosul sufletului meu sa-mi ga­sesc o sotie buna si linistita, ceea ce s-a si intamplat, cu rugaciunile sale.

Cu sotia mea, Ecaterina, am dobandit primul copil dupa cinci ani de casnicie. In acest rastimp, staretul Serafim, vazand ingrijorarea noastra, ne-a spus, linistit ca intotdeauna, ca Maica Dom­nului ne va da un copilas. A mai spus ca multi din­tre cei care la inceput nu au dobandit copii, dupa o vreme au avut mai multi. Noi, cu rugaciunile sale, in doi ani am dobandit doi copii.

Odata am mers la staret impreuna cu sotia mea si cu mama. Printre altele, ne-a spus ca fiecare trebuie sa renunte le viciile sale. Vorbea in gene­ral. Spunea ca unul nu poate fara cafea (sotia mea), altul se uita mult la televizor (mama), altul bea vin (adica eu)“.

Adormirea

Clericul responsabil al Sfintei Mitropolii a Larisei a spus ca in timp ce facea programul cu Li­turghiile din Saptamana Mare, parintele Serafim i-a zis sa nu-l puna la socoteala, sa nu-l includa in program, pentru ca nu va fi acolo.

Si-a cunoscut dinainte, cu multa exactitate, vremea mortii. Unei doamne apropiate care l-a chemat la un botez ce urma sa se faca in Duminica Tomii i-a raspuns ca nu o sa fie acolo. Pe fiii sai duhovnicesti ii sfatuise deja sa-si gaseasca alt duhovnic.

Parintele Serafim a slujit pentru ultima data Dumnezeiasca Liturghie in Duminica a cincea a Postului Mare, apoi s-a inchis in mica sa casa. Nu deschidea nimanui. In ziua de joi, 17 aprilie 2008, inainte de a pleca in marea calatorie, a coborat, a deschis usa si si-a dat duhul la intrarea casei sale.

Vestea adormirii lui i-a cutremurat pe locuito­rii Larisei, care s-au grabit spre Biserica Sfantului Ahile, ca sa se roage si sa dea ultima sarutare bu­nului pastor care a iubit si a slujit poporul lui Dumnezeu.

Fiii duhovnicesti ai staretului de la Asociatia „Ioan Hrisostom” au spus ca atunci cand l-au scos la morga din congelator, in loc sa fie inghetat, era cald.

Domnul Ilie Raikos a povestit:

– Pe la ora patru dupa miezul noptii, pe cand staretul se afla in sicriu, o doamna a mers si i-a sarutat mana, ca sa primeasca pentru ultima data binecuvantarea lui si a simtit o nespusa mireas­ma. Cand mi-a zis, nu am crezut-o, insa am mers si eu sa ma inchin la moastele staretului si am simtit si eu mireasma, care a tinut pana la ora sase dimineata.

Doamna Panaghiota Marulis marturiseste:

– Totdeauna cand il vedeam pe staretul Serafim, alergam sa iau binecuvantare de la el sarutandu-i mana. Stiam ca de obicei si-o retragea, insa, in mod neobisnuit, pe mine ma lasa totdeauna sa i-o sarut, cunoscand marea mea dorinta pentru aceasta. Atunci saltam de bucurie si le spuneam tuturor ca staretul ma lasa sa-i sarut mana. Cand a adormit, am mers impreuna cu fiica si ginerele meu sa ne inchinam, in dimineata zilei in care urma sa se faca inmormantarea. Ajungand la cinstitele moaste ale staretului, lacrimile imi curgeau parau si m-am aplecat sa-i sarut mana. Am apucat cu amandoua mainile dreapta sa, iar el mi-a strans mana si mi-a si miscat-o, de parca ar fi fost viu. Atunci am ince­put sa strig de bucurie. Era ultima data cand ma heretisea sfantul staret!…

La inmormantare, care s-a facut in ziua de sambata, 19 aprilie 2008 au participat mitropoli­tul Ignatie al Larisei, mitropolitul Chirii al Tessaliotidei, zeci de clerici si mii de credinciosi.

Sa avem binecuvantarea lui! Amin”.

—————————————————————————————-

^[1]Biografia părintelui Serafim Dimopoulos (1937-2008) a fost publicată sub titlul „Un ascet din lumea contemporană”, Larisa, 2011, de către un anonim care lucrează la Asociaţia „Ioan Hri­sostom”, înfiinţată de părintele Serafim. Este o carte completă şi foarte frumoasă, care arată măsura duhovnicească a părintelui. Aici dăm câteva elemente necunoscute până acum.

(din: Ieromonahul Eftimie Athonitul, Asceți în lume. Vol. II, Editura Evanghelismos, 2014)

Legaturi: