“Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă”. RAZBOIUL SI PACEA OMULUI CU SINE INSUSI SI CU DUMNEZEU. Konstantin Zorin despre nevrozele omului contemporan, fuga de singuratate si mijloacele de inabusire a constiintei

“Ni se propune ajutor – refuzăm; ni se aduce la cunoştinţă ceva – ne contrazicem. Ne pune piedică cineva – ne supărăm, ne enervăm şi câteodată atacăm, străduindu‑ne să dăm situaţiei întorsătura pe care o vrem noi. Când ne uităm însă în urmă, a meritat să ne contrazicem, să ne indignăm, să cârtim?”

Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă

Istorisirile biblice sunt foarte multilaterale şi arată cum procedează Domnul cu oamenii. Modelele tipice de relaţie cu Dumnezeu sunt valabile pentru mulţi dintre noi. La fel se întâmplă şi acum: trebuie neapărat să acceptăm anumite situaţii de viaţă şi să ne împăcăm cu ele.

Cât de adesea însă o ţinem pe‑a noastră cu îndărătnicie, continuând să mergem pe o cale primejdioasă şi chiar pierzătoare! Ca să ne păzească, Domnul este silit să ne trimită necazuri. Izbăvirea de ele vine numai atunci când ne smerim şi ne supunem voii Lui.

Ucis de săgeata adulterului

Voi aminti în cele ce urmează câteva episoade grăitoare din Sfânta Scriptură privitoare la războiul şi pacea omului cu sine însuşi.

Cândva, regele David s‑a lăsat ademenit de frumuseţea Batşebei, soţia generalului său Urie. David şi‑a trimis cu perfidie rivalul la moarte sigură şi, eliberând locul dorit, a convins‑o pe Batşeba să se mărite cu el. Din pricina lipsei de pocăinţă pentru omorul premeditat şi pentru adulter, asupra regelui s‑a abătut pedeapsă.

Când Prorocul Natan l‑a mustrat pe David, acesta şi‑a recunoscut vina şi a auzit cumplita prezicere:

„Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, şi tu nu vei muri – dar fiindcă tu prin această faptă ai dat vrăjmaşilor Domnului pricină să‑L hulească, de aceea va muri fiul ce ţi se va naşte”. Iar Domnul a lovit copilul pe care i‑l născuse lui David femeia lui Urie, şi acela s‑a îmbolnăvit (II Regi 12, 13‑15).

Regele s‑a pocăit amar, n‑a dormit nopţile, a adăugat la rugăciunea fierbinte postirea aspră şi a nădăjduit în mila lui Dumnezeu. Strigătul sufletului necăjit s‑a întrupat în minunatele stihuri de pocăinţă ale psalmului 50. Când pruncul a murit, David a încetat să se tânguiască:

Câtă vreme copilul era viu, am postit şi am plâns, căci socoteam: „Cine ştie, poate mă va milui Domnul şi va trăi copilul!” Dar acum el a murit; de ce să mai postesc? Îl mai pot eu, oare, întoarce? Eu mă voi duce la el, iar el nu se va mai întoarce la mine (II Regi 12, 22‑23).

Regele a raţionat absolut logic: pe mort de la groapă nu‑l mai întorci – şi atunci, la ce bun jalea sterilă, chinuitoarele „scormoniri” în sine şi nesfârşitele autoflagelări? Dacă torni la nesfârşit sare pe rană, viaţa fizică şi cea duhovnicească se vor dezorganiza definitiv.

Totuşi, pocăinţa lui David nu a fost zadarnică. Iubirea dintre David şi Batşeba nu s‑a încheiat pe o notă tristă. Dumnezeu a sfinţit căsnicia lor şi le‑a dăruit fiu: pe legendarul rege Solomon. Datorită cucerniciei tatălui său, acesta a trăit ani mulţi şi fericiţi.

A doua istorisire este legată de chinurile îndurate înainte de moarte de cei doi tâlhari răstigniţi pe Golgota de‑a dreapta şi de‑a stânga lui Hristos. Cel răstignit de‑a stânga hulea şi se răzvrătea:

„Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte‑Te pe Tine Însuţi şi pe noi!”

Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând:

„Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n‑a făcut nici un rău” (Lc. 23, 39‑41).

Hotărârea judecătorului roman şi autoanaliza tâlharului care s‑a pocăit coincid. Pe conştiinţa acelui jefuitor erau mult sânge nevinovat, multă silnicie şi multe prădăciuni. Dându‑I dreptate lui Dumnezeu, Care era batjocorit, şi mărturisindu‑şi cu credinţă propriile păcate, a auzit din gura Domnului mântuitoarea făgăduinţă:

Astăzi vei fi cu Mine în Rai (Lc. 23, 43).

Vedem două abordări diametral opuse – două linii diferite de comportament într‑o situaţie tragică: unul se răzvrăteşte, cârteşte şi încearcă cu ultimele puteri să supravieţuiască fizic, pe când celălalt acceptă cu smerenie inevitabilitatea sfârşitului apropiat şi îşi încredinţează soarta, cu supunere, milei Mântuitorului. Deznodământul e binecunoscut: tâlharul cel înţelept a intrat în Rai şi e cinstit ca sfânt de către Biserică. Unde e sufletul tovarăşului său de fărădelegi nu ştim cu siguranţă, dar putem bănui.

Sfânta Scriptură ne povesteşte despre minunata prefacere a lui Saul, crudul prigonitor al creştinilor, în Apostolul „mai întâi pe scaun şezător” Pavel. Urându‑i pe ucenicii Domnului, Saul ceruse de la arhiereu scrisoare către sinagogile din Damasc, ca să‑i poată prinde şi duce cu de‑a sila la Ierusalim pe toţi următorii lui Iisus. Pe drumul spre Damasc, Saul a fost luminat deodată de o lumină mare din cer, care covârşea strălucirea soarelui. Călătorul a auzit glasul dumnezeiesc:

De ce Mă prigoneşti?… Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă, şi de strălucirea acelei lumini nu a mai văzut (Fapte 9, 4‑5; 22, 11).

Să reflectăm la acest episod biblic. Sensul expresiei biblice „a izbi cu piciorul în ţepuşă” este cel de a întreprinde ceva riscant, sortit eşecului şi aducător de neplăceri.

Sensul descoperirii dumnezeieşti este următorul:

„Tu te lupţi şi te străduieşti să opreşti lucrarea unei Puteri mai presus de zelul şi de posibilităţile tale.”

Dorind să afle şi să împlinească voia lui Dumnezeu, Saul pune singura întrebare potrivită, care i‑a hotărât soarta:

Doamne, ce voieşti să fac?

După cuvântul Mântuitorului, orbul a fost dus la Damasc, unde a avut loc vindecarea lui:

Şi îndată au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi; şi a văzut iarăşi şi, sculându‑se, a fost botezat (Fapte 9, 6, 18).

Inima lui Saul orbise demult, căci nu ştia ce face. Când orbirea duhovnicească a ajuns la limită, şi‑a pierdut total şi vederea trupească. Prigonitorul a trăit un adevărat şoc, care i‑a dat peste cap concepţia despre Hristos. În Acesta a văzut sensul adevărat al vieţii sale, după care a început să vadă şi trupeşte, şi duhovniceşte.

Odată, Prorocul Agav a venit din Iudeea în Cezareea. Cu un gest expresiv, simbolic, acesta a luat cingătoarea Apostolului Pavel şi, legându‑şi mâinile şi picioarele, a prezis:

„Aşa îl vor lega iudeii pe Pavel în Ierusalim şi îl vor da în mâinile păgânilor.”

Însoţitorii Apostolului şi creştinii din partea locului l‑au rugat pe iubitul lor învăţător să nu se ducă la Ierusalim.

Deşi mişcat de îndemnurile lor înlăcrimate, Pavel a rămas neînduplecat, supunându‑se insuflării de Sus. El nu se temea de închisoare, ci era gata să moară pentru numele Domnului Iisus chiar în oraşul unde înainte îi prigonea cu încrâncenare pe mărturisitorii Lui. Devotamentul Apostolului faţă de voia lui Dumnezeu i‑a liniştit pe creştini, şi aceştia, la rândul lor, au hotărât:

Facă‑se voia Domnului! (Fapte 21, 14).

Să conduci râul sau barca?

Iar acum o „digresiune lirică” în domeniul psihologiei. Fără îndoială, judecata sănătoasă ne ajută să supravieţuim în lumea noastră deloc simplă – însă atunci când devenim obsedaţi de judecata sănătoasă şi de raţionalismul excesiv gândirea noastră devine inertă, lipsită de flexibilitate şi autocritică, şi ne împiedică să privim cu alţi ochi la noi înşine şi la situaţia în care ne aflăm.

Suntem înclinaţi să considerăm confuzie, piedică sau nereuşită supărătoare tot ce nu se înscrie în scenariul nostru. Raţiunea trufaşă nu îşi recunoaşte greşelile, s‑a obişnuit să calculeze şi să planifice totul dinainte, şi în situaţiile neprevăzute ne îndeamnă să ne opunem în mod activ, ca să adaptăm situaţia la calculul nostru. Rezultatul este că adunăm singuri o mulţime de piedici în calea noastră. Cu adevărat, „nu există dificultăţi pe care să nu ni le putem crea singuri”!

Ei bine, tocmai aici trebuie să o „lăsăm mai moale”: să acceptăm liniştiţi, ca pe un dat, evenimentul neprevăzut şi neplăcut. Dacă nu putem acţiona eficace asupra obstacolului, să nu ne zdrobim fruntea nici de aspra stihie a naturii, nici de zidul surzeniei omeneşti, nici de podeaua din piatră a bisericii. Să ne cruţăm fruntea!

Motivele sunt diferite. După cum spune înţelepciunea poporului,

„Omul deştept nu ia muntele în piept, ci îl ocoleşte”

[…].

Ceea ce este raţional şi corect nu corespunde neapărat cu aşteptările şi „programul” nostru. E o prostie să încerci să schimbi albia şi cursul râului. Trebuie să conduci nu râul, ci barca ta! De aceea, câteodată este util să lăsăm liberă curgerea râului, „prinzând” şi „încălecând” valul.

Există două tipuri de încercări şi de schimbări care ne răpesc liniştea şi sentimentul de satisfacţie. Unele nu sunt sub stăpânirea noastră, pe altele le putem controla măcar în parte.

„Nu poţi opri păsările necazului să zboare deasupra capului tău, spune proverbul chinezesc, însă le poţi împiedica să‑şi facă cuib în părul tău.”

Dacă nu suntem în stare să îmblânzim vântul, ne îmbrăcăm mai gros!

Din păcate, raţiunea noastră orbită de patimi încearcă să conducă tocmai cursul vieţii, nu barca. Ni se propune ajutor – refuzăm; ni se aduce la cunoştinţă ceva – ne contrazicem. Ne pune piedică cineva – ne supărăm, ne enervăm şi câteodată atacăm, străduindu‑ne să dăm situaţiei întorsătura pe care o vrem noi. Când ne uităm însă în urmă, a meritat să ne contrazicem, să ne indignăm, să cârtim?

Fiecare dintre noi are clipe de slăbiciune, de îndoieli, când trăieşte sentimentul apăsător că tot timpul pluteşte împotriva curentului şi că puterile îi sunt pe sfârşite. În clipe ca acestea să ne amintim următoarea parabolă încurajatoare.

Un discipol se plângea maestrului:

„Am obosit. Viaţa este grea. Ce să fac?”

Maestrul a pus pe foc trei vase cu apă. În primul a aruncat un morcov, în al doilea – un ou crud, în al treilea – cafea. Pe urmă a scos din apa clocotindă morcovul, oul, şi a turnat în ceaşcă cafea.

– Ce s‑a schimbat? – a întrebat el.

– Morcovul şi oul s‑au fiert, iar cafeaua s‑a dizolvat în apă.

– Asta numai în aparenţă. Uită‑te mai bine: morcovul tare a devenit moale şi maleabil, oul lichid în interior şi fragil a devenit tare. Pe dinafară au rămas la fel ca înainte, deşi apa clocotită le‑a schimbat structura. La fel e şi cu oamenii: cei care par puternici şi viteji se pot pierde cu firea, pe când oameni ce par necăliţi şi vulnerabili pot căpăta tărie.

– Dar cafeaua? – s‑a interesat discipolul.

– O, acesta este lucrul cel mai curios! Cafeaua s‑a dizolvat total în mediul ce pentru ea era nou şi ostil, prefăcând apa obişnuită într‑o băutură aromată. Există oameni care nu se pleacă sub această lume, ci transfigurează orice situaţie şi extrag din ea o bogată experienţă.

În Cărticica de chilie a arhimandritului Ioan Krestiankin este citat textul unei vechi rugăciuni:

„Doamne, Dumnezeul meu!
Învredniceşte‑mă să fiu unealtă a păcii Tale!
Să aduc dragostea Ta acolo unde este ură.
Să iert dacă sunt jignit.
Să unesc acolo unde este vrajbă.
Să spun adevărul acolo unde domneşte rătăcirea.
Să înalţ credinţa acolo unde apasă îndoiala.
Să trezesc nădejdea acolo unde chinuie deznădejdea.
Să aduc lumină în întuneric.
Să stârnesc bucurie acolo unde trăieşte amărăciunea.
Doamne, Dumnezeul meu! Învredniceşte‑mă nu să fiu mângâiat, ci să mângâi.
Nu să fiu înţeles, ci să înţeleg.
Nu să fiu iubit, ci să iubesc.
Pentru că cine dă, acela primeşte.
Celui ce iartă i se va ierta.
Cel ce moare se va trezi în viaţa veşnică.
Amin!”

Să schimbăm tactica: să încercăm să ne rugăm şi să observăm mai mult decât să controlăm şi să dirijăm. Să dăm o şansă disputei, conflictului, problemei să se rezolve fără intervenţia noastră, şi multe se vor „resorbi” de la sine. Câteodată este pur şi simplu indispensabil să aşteptăm ori să câştigăm timp: „Grăbeşte‑te încet!”

Domnul ne învaţă:

Nu te împotrivi celui rău, iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce‑i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să‑ţi ia haina, lasă‑i şi cămaşa, iar de te va sili cineva să mergi o milă, mergi cu el două (Mt. 5, 39‑41).

Aceasta nu este o chemare la indiferenţă şi pasivitate, la o atitudine nepăsătoare ori peste măsură de tolerantă. De la noi se cer acţiuni conştiente, dictate de smerenie: „nu te împotrivi”, „dă”, „mergi” – dar nu te încăpăţâna!

Stareţul Porfirie Cavsocalivitul sublinia:

„Scopul nostru nu e să osândim, ci să îndreptăm răul… Atunci când în familie cineva scapă o vază şi aceasta se sparge, de obicei ne mâniem – dar dacă în acel moment critic, dând dovadă de înţelegere şi iertare, devenim mai presus de ceea ce s‑a petrecut, câştigăm şi propriul suflet, şi sufletul fratelui nostru. În asta şi constă întreaga viaţă duhovnicească: o mişcare în sus în mijlocul încercărilor prin necazuri, o trecere de la nemulţumirea egoismului la înţelegerea dragostei.”

A accepta situaţia şi a te împăca cu ea

Reacţia negativă, mergând până la refuz, se bazează de obicei pe concepţiile noastre subiective, care nu coincid cu realitatea. Realitatea este ceea ce se petrece în mod obiectiv aici şi acum. Adeseori, ea nu se potriveşte cu ideile noastre despre felul în care ar trebui să se întâmple asta.

Iată un exemplu evident: mergeţi cu maşina, nimeriţi într‑un ambuteiaj şi începeţi să vă enervaţi, fiindcă întârziaţi sau pur şi simplu vă pare rău să pierdeţi timpul. Iritarea şi stresul nu fac decât să crească. Ambuteiajul este o verificare tipică a stăpânirii de sine şi echilibrului psihic.

Să luăm lucrurile în ordine. Care e realitatea? Staţi pe loc în ambuteiaj sau abia vă mişcaţi. Care vă e dorinţa? Vreţi să mergeţi neîmpiedicaţi. A vă „ambala” mintal şi a vă opune împrejurărilor este totuna cu a fugi înaintea trenului sau a vă lupta cu morile de vânt. Putem – şi uneori suntem datori – să depunem eforturi pentru a îndrepta situaţia, dar nervii sunt întotdeauna o piedică. Aceasta nu ne zideşte.

Ce ne rămâne de făcut atunci? Să ne relaxăm şi să ne rugăm aşteptând ca traficul să se deblocheze, ori să plecăm de acasă mai devreme, ori să ocolim ambuteiajul, ori să mergem pe jos ş.a.m.d. Eu, de exemplu, nu suport când maşina merge ca broasca ţestoasă, aşa că prefer metroul: şi mai rapid, şi mai liniştit, şi mai ieftin.

A accepta situaţia şi a te împăca cu ea este mult mai eficace decât a‑ţi apăra „dreptatea” cu orice preţ şi a te autoafirma pe socoteala altuia. Neirosindu‑ne forţele (pe zbuciumuri, îndoieli, invidie etc.), ne mobilizăm şi ne liniştim lăuntric. Cel ce dispune de libertatea sa în mod raţional nu pune piedici Proniei lui Dumnezeu.

Atunci totul se aranjează – iar a te crampona de situaţie înseamnă să cazi jertfă propriei trufii, slave deşarte, ambiţii, frici, mânii, deznădejdi…

Atunci când în ţara noastră era interzisă pomenirea lui Dumnezeu, celebrul regizor Eldar Riazanov a scris următoarea poezie al cărei sens se potriveşte foarte bine cu creştinismul:

„Dorinţe moarte, şi restrişti, şi ani:
Pe zi ce trece e povara tot mai grea.
Tot ce ţi‑e hărăzit de la natură
Primeşte cu recunoştinţă de la ea.

Trecerea timpului, apusurile, zorii
Şi harul ce iubirea ultimă‑l va da,
La fel ca data depărtării tale,
Primeşte cu recunoştinţă de la ea.

Pentru natură nu există vreme rea,
Iar anotimpurile nu pot fi oprite.
Toamna vieţii, ca şi toamna anului,
În pace trebuie blagoslovită.”

Aşadar, a accepta situaţia înseamnă a recunoaşte că bine face Dumnezeu îngăduind‑o şi a fi de acord s‑o rabzi. A te împăca cu situaţia înseamnă a nădăjdui în mila şi a te bizui pe voia lui Dumnezeu.

Drept eşti, Doamne, şi drepte sunt judecăţile Tale! Vezi smerenia mea şi mă scoate… judecă pricina mea şi mă izbăveşte (Ps. 118, 137, 153‑154).

Nedorind pieirea sufletului omenesc, Ziditorul ne atinge ba cu bisturiu ascuţit, ba cu balsam parfumat. Amărăciunile şi mângâierile slujesc deopotrivă la mântuirea noastră. Acest adevăr ne e confirmat de relatările oamenilor care primesc situaţia lor aşa cum este şi se împacă cu ea – iar problemele, ca întotdeauna, sunt diferite: cu sănătatea, cu munca, cu averea, cu şcoala, cu rudele, cu cei iubiţi…

Imunodeficitul de conştiinţă

Psihiatrii şi psihoterapeuţii observă cu enormă îngrijorare cum creşte mereu în oameni sentimentul pustietăţii lăuntrice, cum se înmulţesc crizele de depresie, de frică (fobiile), reacţiile isterice şi maniacale. Potrivit estimărilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în ziua de astăzi minimum 120‑160 milioane de oameni suferă de depresie.

Viktor Frankl distinge o grupă aparte de nevroze: nevrozele noogene. Acestea provin din probleme duhovniceşti nerezolvate ori incorect rezolvate, atunci când oamenii îşi siluiesc conştiinţa. Aceste nevroze noogene se deosebesc de nevrozele conflictogene, care apar pe fondul complexelor şi conflictelor în sensul obişnuit al cuvântului, şi de cele somatogene, ale căror cauze sunt bolile fizice. În nevrozele noogene se observă alte simptome. Potrivit studiilor de peste hotare, aproximativ 20% dintre toate nevrozele sunt noogene. Conştiinţa îi aminteşte omului de arzătoarele probleme lăuntrice mai ales noaptea, dând naştere insomniei noogene.

Boala nu cruţă pe nimeni: pe simplii muritori, pe genii, pe tineri, pe bătrâni, pe săraci, pe bogaţi… Insomnia pe fondul mustrărilor de conştiinţă şi al pierderii sensului vieţii e ca o lupoaică: ziua doarme în bârlogul său, iar seara iese să sfâşie inima. Sufletul e cufundat în mâhnire pe marginea abisului şi încearcă să uite (sau, şi mai bine, să şteargă) trecutul nedorit. Supărarea şi durerea acoperă într‑o clipă tot ce este plăcut şi bun. Omul încearcă cu disperare, dar fără succes, să fugă de trăirea chinuitoare a propriilor greşeli şi a pustietăţii sale sufleteşti. Astfel, înăbuşind tulburarea şi singurătatea lăuntrică, el cade în capcana diverselor dependenţe (alcoolismului, narcomaniei, ludomaniei, computeromaniei, sexomaniei etc.).

În articolul: „De ce folosesc oamenii narcoticele?”, Lev Tolstoi sublinia cândva:

„Nu în plăcerea, nu în distracţia, nu în veselia pe care o aduc constă pricina răspândirii universale a haşişului, opiului, alcoolului, tutunului, ci doar în necesitatea oamenilor de a ascunde de ei înşişi ceea ce le arată conştiinţa… Omului treaz îi e ruşine de cele pentru care omul beat nu se ruşinează. Prin cuvintele acestea am arătat pricina de temelie pentru care oamenii se folosesc de narcotice: ca să nu le fie ruşine după ce au făcut ceva împotriva conştiinţei lor sau ca să ajungă într‑o stare în care să poată face un lucru care e potrivnic conştiinţei, dar la care îl trage pe om firea lui animalică… Toţi ştiu exemple de persoane care au căzut în patima beţiei în urma unor crime care le chinuiau conştiinţa. Cei care duc o viaţă imorală sunt mai înclinaţi decât ceilalţi spre consumul de narcotice. Bandele de tâlhari, de hoţi, prostituatele nu pot trăi fără alcool.”

Tolstoi continuă:

„Consumul de substanţe narcotice în cantităţi mari sau mici, în mod periodic sau regulat, într‑un mediu mai elevat sau mai puţin elevat, este provocat de una şi aceeaşi cauză: necesitatea de a înăbuşi glasul conştiinţei, pentru a nu vedea cerinţele ei şi neorânduiala din propria viaţă… Eliberarea oamenilor de consumul substanţelor narcotice le va deschide ochii asupra cerinţelor conştiinţei lor, şi vor începe să‑şi pună viaţa în acord cu aceasta.”

Ştiinţa contemporană nu neagă că principalele cauze ale refugierii în împărăţia iluziilor sunt ideologia consumismului, cultul succesului material, ştergerea reperelor morale, pierderea sensului vieţii şi, prin urmare, pustietatea duhovnicească. Bineînţeles, majoritatea bolilor au cauze numeroase şi variate. Sursele dependenţei îşi au rădăcinile şi în ereditatea defavorabilă, în educaţia greşită, în obişnuinţa de a înlătura disconfortul prin mijloace stupefiante sau prin activităţi care modifică starea psihică etc.

La o lecţie cu studenţii, un tânăr insista că el n‑are conştiinţă. După seminar m‑a abordat zicându‑mi:

– Iertaţi‑mă, n‑am vrut să vă supăr! Acum câţiva ani am intrat într‑o istorie neplăcută. Aş fi putut să tac, însă conştiinţa m‑a silit să mărturisesc, şi am „încasat‑o” numărul unu. Până acum trag ponoasele. Mai bine aş fi tăcut din gură. Îmi pare cumplit de rău că am ascultat de conştiinţă.

– Dar greşeala chiar a fost serioasă? – am întrebat eu.

– Da, şi în locul meu ar fi suferit un om nevinovat.

– Şi atunci de ce vă pare rău?

– Am hotărât să nu mai ascult niciodată de conştiinţă, fiindcă asta aduce suferinţă.

– Aţi plătit pentru ceea ce aţi făcut! Păcatul pentru care omul nu s‑a căit îi aduce şi mai multă suferinţă. Şi dacă nu veţi asculta de conştiinţă cum veţi putea trăi?

– O s‑o înăbuş!

– Cum?

– Cu vodcă, cu fete şi cu jocuri pe calculator.

– Dragul meu, acum, sigur, aţi suferit o traumă psihică – am încercat eu să‑l liniştesc –, dar asta este şi o lecţie. Dacă nu am face greşeli, conştiinţa nu ne‑ar mustra. Aşadar, problema primară constă, totuşi, în acţiunile noastre greşite.

– Sunt de acord, dar de acum înainte n‑o să mai ascult de conştiinţă, ca să nu sufăr!

– Aceasta este o cale primejdioasă!

Studentul şi‑a luat rămas‑bun de la mine şi a ieşit. De ce? Şi‑a spus cuvântul orgoliul rănit? L‑a paralizat frica? Îmi pare rău de cei care nu simt că au nevoie de conştiinţă şi ar vrea s‑o îndepărteze ca pe o măsea stricată (v. anexa III).

Imunodeficitul de conştiinţă este o boală duhovnicească greu de vindecat. Unii visează să cumpere o conştiinţă „conciliantă” – dar este mult mai bine să trăieşti în armonie cu conştiinţa dată de Dumnezeu!

Pâine şi spectacole

Rămânând singuri cu noi înşine, ne trezim pe neaşteptate în compania… „eului” lăuntric. După ce ne scoatem măştile şi ne eliberăm de agitaţia deşartă, suntem în stare să ne auzim. Din păcate, mulţi se tem de asta şi n‑o suportă. Din această cauză, pe an ce trece creşte prăpastia între noi şi „eul” nostru duhovnicesc: neînţelegerea propriului suflet, iritarea pe care o provoacă aparenta lipsă de sens a existenţei, sentimentul insatisfacţiei, insuportabilei melancolii şi pustietăţi. „Eul” se aseamănă unui „orfan cu părinţi în viaţă” şi ne observă faptele resemnat, ca o rudă săracă, fără drept de vot. De aici provin conflictele, bolile şi crizele lăuntrice acute şi cronice.

La fel ca un prunc, „eul” nostru duhovnicesc este imatur şi nu a învăţat graiul omenesc. Ferindu‑ne cu silinţă de singurătate, evităm de fapt contactul cu noi înşine. Dacă nu avem ce să discutăm cu noi înşine, înseamnă că pur şi simplu nu avem cu cine să discutăm! Pustietatea lăuntrică e însă lacomă, devorează tot. Acest vacuum existenţial cere jertfe: pâine şi spectacole.

Iată de ce ne cufundăm în ziare şi în reviste, stăm până uităm de noi pe Internet şi în faţa televizorului, flecărim întruna la telefon, bem alcool. Să zicem că ne uităm la un film de acţiune, în care abundă violenţa, scenele erotice şi expresiile vulgare. Viaţa altora nu devine a noastră, şi nu răspundem pentru faptele eroilor de cinema. Totuşi, intrând psihologic în „pielea” personajelor de pe ecran, ne însuşim felul lor de a gândi, de a simţi şi de a acţiona, ne încărcăm cu energia patimilor păcătoase. Solicitându‑ne până la refuz auzul, văzul şi creierul, în mod inconştient ne umplem ceas de ceas cu tot felul de gunoaie duhul flămând, şi se împlineşte prorocia Psalmistului: Iar păcătosului i‑a zis Dumnezeu:

„Pentru ce tu istoriseşti dreptăţile Mele şi iei legământul Meu în gura ta? Tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele Mele înapoia ta. De vedeai furul, alergai cu el şi cu cel desfrânat partea ta puneai. Gura ta a înmulţit răutate şi limba ta a împletit vicleşug. Şezând împotriva fratelui tău cleveteai şi împotriva fiului maicii tale ai pus sminteală. Acestea ai făcut şi am tăcut; ai cugetat fărădelegea, că voi fi asemenea ţie. Mustra‑te‑voi şi voi pune înaintea feţei tale păcatele tale” (Ps. 49, 17‑22).

Odată, cărturarii şi fariseii au adus la Domnul Iisus Hristos o păcătoasă, spunându‑I cu trufie triumfătoare:

Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter, iar Moise ne‑a poruncit în Lege ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre. Dar Tu ce zici? (In 8, 4‑5).

Ce scria Dreptul Judecător? Potrivit Sfântului Nicolae Velimirovici, era vorba de lucruri prea murdare şi dezgustătoare ca să intre în Cartea vieţii. Potrivit predaniei, El înşira fărădelegile ascunse ale mai‑marilor poporului evreiesc, pe care aceştia credeau că le pot ascunde de ochii Celui Preaînalt: Meşulam fura din comorile Templului, Aşer preacurvea cu soţia fratelui său, Şalum era călcător de jurământ, Eled îşi lovise tatăl, Amarnah îşi însuşise avere străină, Merari era sodomit, Ioil se închina la idoli.

Potrivit Legii, trebuia ca asemenea păcătoşi nepocăiţi, vinovaţi de păcate de moarte, să fie bătuţi pe loc cu pietre. Cei care judecau nedreptatea altuia, însetaţi de răfuială sângeroasă, au tăcut deodată şi s‑au cutremurat de frică, necutezând să‑şi ridice ochii. Trufaşii cutezători au preferat să‑şi ia tălpăşiţa în loc să cadă în genunchi:

Iar ei, auzind aceasta şi mustraţi fiind de cuget, ieşeau unul câte unul, începând de la cei mai bătrâni şi până la cel din urmă (In 8, 9).

Piaţa din faţa Templului lui Solomon s‑a golit repede. N‑a rămas nimeni, afară de păcătoasă şi de Cel fără de păcat – şi atunci, El a zis:

Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nu te‑a osândit nici unul? Nu te osândesc nici Eu. Mergi; de acum să nu mai păcătuieşti! (In 8, 10‑11).

Probabil că fiinţa căzută a simţit pentru prima dată ce înseamnă bucuria adevărată, nu plăcerea pătimaşă. Dacă lupii şi‑au lăsat victima în pace, cu atât mai mult nu dorea pierzarea ei Păstorul.

Aşadar, Domnul a nimerit de trei ori drept la ţintă: a dejucat uneltirea mai‑marilor iudei, le‑a deşteptat conştiinţa împietrită şi a salvat‑o pe păcătoasă de la o moarte sigură. Trebuie să ţinem minte: conştiinţa sugrumată prinde viaţă înaintea feţei lui Dumnezeu; liniştea şi însingurarea sunt condiţii indispensabile pentru renaşterea duhovnicească.

(din: Konstantin V. Zorin, Dacă puterile sunt pe sfârşite. Războiul şi pacea omului cu el însuşi, Editura Sophia, 2015)

Din aceeasi carte:

***

Legaturi: