SA NU FIM PRICINA DE SMINTEALA… – Cuvant al Parintelui Episcop IGNATIE MURESEANUL la Manastirea Paltin (AUDIO): “Daca eu il batjocoresc pe un semen, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos”. “DRACUL CONTABIL”, “SUFLETUL – INSECTAR” si “MEMORIA MALEFICA”

Vedeti si:

“In numele Tatalui, si al Fiului, si al Sfantului Duh!

Preacuviosi Parinti, preacuvioase maici, si iubiti frati si surori impreuna rugatori,

Ii multumim lui Dumnezeu pentru darul acestei Liturghii pline de har; si cred ca nu este nimic mai frumos decat atunci cand venim in fata lui Hristos cu sufletul nostru deschis si cerem iertarea de pacate, cerem harul Lui, cerem binecuvantarea Lui.

M-am gandit sa ma opresc asupra unui cuvant pe care l-am citit astazi in Evanghelie – Evanghelie in care ni se vorbeste despre faptul ca Hristos face o minune, Isi trimite ucenicul, pe Petru, la mare, sa gaseasca un peste si din pestele acela sa gaseasca un banut ca sa isi faca datoria fata de stat, fata de autoritatile romane care au ocupat in vremea respectiva Ierusalimul. Si Hristos spune un cuvant foarte frumos, si Se da pe Sine pilda de smerenie pentru noi si spune ucenicului:

Pentru ca sa nu fim pricina de sminteala, du-te la mare, vei gasi un peste, si in pestele acela vei gasi banutul cu care noi sa platim aceasta datorie fata de autoritatile romane.

[“Ci ca să nu-i smintim pe ei, mergând la mare, aruncă undiţa şi peştele care va ieşi întâi, ia-l, şi, deschizându-i gura, vei găsi un statir (un ban de argint). Ia-l şi dă-l lor pentru Mine şi pentru tine” – Matei 17, 27, n.n.]

Vedeti cata smerenie in [atitudinea] lui Hristos? El, care era Dumnezeu si nu avea cum sa sminteasca pe nimeni, niciodata, si totusi spune: pentru ca sa nu fim pricina de sminteala, mergi, du-te si scoate banutul din pestele din mare, ca sa mergem sa platim datoria noastra.

Desigur, Hristos spune lucrul acesta in primul rand pentru noi toti, fiecare in parte. Si chiar sa ne gandim intotdeauna, sa ne facem un mic examen de constiinta dupa truda unei zile, sa Il intrebam pe Domnul, sa zicem: Doamne, oare eu am fost pricina de sminteala pentru cineva, cu ceva, in ziua aceasta?

Desigur, [multi dintre noi, astazi] nu mai intelegem ce inseamna „a sminti pe cineva”.

Taranii nostri, foarte cuminti, aveau, zic eu, proprietatea cuvintelor; noi astazi, un pic, am mai pierdut-o si semnificatia multor cuvinte nu o mai intelegem in profunzimea lor. Si taranii pana astazi mai folosesc inca acest verb [a sminti]. In momentul in care este un obiect pus undeva si il muti in alta parte te intreaba:

De ce l-ai smintit din locul acela si l-ai pus in alt loc?

Cu alte cuvinte: de ce l-ai pus din locul care era al lui, acolo, si l-ai pus in alt loc, care nu-i potrivit pentru el? Deci „l-ai smintit”: l-ai scos din matca lui, l-ai scos din firescul lui, l-ai scos de acolo de unde este locusorul lui, unde e ambianta lui, si l-ai pus undeva intr-un loc strain, care nu-l reprezinta.

Si sa stiti ca asa se intampla si cu noi, oamenii. Cand ii smintim pe cei de langa noi ii scoatem din cele ale lor. Si Dumnezeu fiecaruia dintre noi ne-a dat acest dar al pacii, al linistii. In Taina Botezului toti L-am primit pe Hristos, toti am primit Harul si „este ascuns in noi” – ne spun Parintii Bisericii, cu precadere Sfantul Marcu Ascetul. Hristos este in noi, acolo, pe Care L-am primit in Taina Botezului. Si Il smintim pe Hristos, adica Il mutam si Il scoatem din noi prin toate pacatele pe care le facem. Mai mult decat atata, si mai grav, Il smintim pe Hristos, adica Il scoatem, Il mutam [din sufletele fratilor nostri]. Acesta e sensul adevarat, nu numai ca il tulburi pe cineva, sau ii iei linistea, sau ajungi la un moment de conflict, te certi cu cineva, si zici ca l-ai smintit prin ceea ce ai facut tu. Mai mult decat atata, cred ca e mult mai grav sa Il scoti pe Hristos, sa Il furi pe Hristos din sufletul unui om, [din cauza] pacatelor tale, [din cauza] neputintelor tale. Si in momentul in care noi smintim pe cei de langa noi nu facem altceva decat sa Il mutam pe Hristos, sa Il scoatem din inima lor, pentru ca intai L-am scos din inima noastra. Si cand nu este in noi, nu avem cum sa avem grija de Hristos Care este in inima celorlalti. Daca toti am avea aceasta constiinta, si credinta ca in cel de langa noi este Hristos, si ca este chipul lui Hristos, sau mai frumos: icoana lui Hristos, sa stiti ca nu ne-am permite nici sa judecam, nici sa il batjocorim, nici sa il ironizam, chiar daca are neputintele lui. Pentru ca vom zice: daca eu il batjocoresc, daca eu il judec, atuncea Il judec pe Hristos, Il batjocoresc pe Hristos, Il ironizez pe Hristos, Care este acolo, in sufletul lui.

Si, vedeti, daca lumea de astazi ar trai acest adevar, cat de mult ne-am schimba! Cat de mult ne-am schimba! Si, cred eu, fara a fi utopic, fara a fi un visator asa, gratuit, lumea aceasta s-ar transforma intr-un rai, daca toti am avea constiinta ca in cel de langa mine este Hristos, si m-as raporta fata de el, si i-as da cinstea cuvenita lui Hristos, ca lui Hristos, celui de langa mine. Cat de mult s-ar schimba lumea, foarte mult!

De aceea, cuvantul acesta al lui Hristos din Evanghelie e atat de frumos, dar cred ca si mustrator pentru noi, pentru ca sa nu fim o pricina de sminteala: du-te si scoate din pestele acela din mare, scoate banutul ca sa avem cu ce plati ca sa ne facem datoria fata de autoritatile romane. Ce frumos! Cat de minunat este Dumnezeul nostru, si ce smerit este! El ia vorbele noastre, cuvintele noastre, si le pune in gura Lui. Si parca ne invata, pe noi, sa ne intrebam si sa spunem ceea ce trebuie sa spunem cu adevarat:

Sunt eu pricina de sminteala pentru cel de langa mine? Ma gandesc intotdeauna, ca si Hristos, ce sa fac ca sa nu fiu pricina de sminteala, sa Il mut pe Hristos din inima celui de langa mine, sa nu ii iau linistea, sa nu i-o fur?

Si vedeti ca linistea aceasta se fura si in manastire, se fura si in viata de familie, se fura si in societate, in lumea aceasta. Cati ne intrebam seara, asa cum ne spune psalmistul David, in asternuturile noastre:

Oare cui i-am furat eu astazi linistea, cui i-am luat eu astazi linistea?

Cati ne intrebam? Cred ca o facem de foarte putine ori, pentru ca daca am face-o zi de zi, atunci am fi atenti sa nu savarsim pacate care sa ia si sa fure linistea celor din preajma noastra.

Si vedeti ca Evanghelia de astazi, nu intamplator, mai are a doua parte in care se vorbeste despre copii, care sunt nevinovati. Copiii sunt asa de minunati cu sufletul lor. Vedeti, cand ei se cearta intre ei nu tin manie, n-au rautate. Imediat, se cearta putin si la cateva clipite ei se joaca ca si cum nu s-a intamplat absolut nimic. Si, de aceea, nevinovatia lor o lauda Hristos, si ne cere Hristos sa fim ca si ei, nevinovati, in aceasta atitudine frumoasa de a nu tine manie in sufletul tau cand te necajeste [cineva]. Dar ce greu este, ca diavolul vine in inima ta, si cand celalalt ti-a gresit, tu contabilizezi toate ce le-a facut pana in momentul in care te-a jignit, si devine sufletul tau ca un insectar – stiti, ca faceam la orele de biologie si puneam insectele. Ei, asa e sufletul unui om caruia ii e greu sa ierte, ii e greu sa nu tina minte raul, si cand il necajeste cineva, cand il jigneste cineva sufletul sau se transforma ca un insectar, si-si aduce aminte de toate relele pe care i le-a facut, si le contabilizeaza. Parintele Nicolae Steinhardt spune asa de frumos ca „numa’ dracu’ este contabil”, el contabilizeaza totul, toate, tot ceea ce facem noi, tot! Dumnezeu nu face asa, e atat de milostiv si ne iarta multe din ale noastre. Numai diavolul le pune si le noteaza pe toate ca sa te prinda si sa te zdrobeasca cat poate de mult. Si noi facem cateodata poate la fel, “contabilizam”.

Si vedeti ca lucrul acesta se intampla foarte mult in viata de familie cand nu mai exista dragoste, cand nu mai exista starea aceea de a-l intelege pe cel de langa tine, cu toate neputintele lui, si de a-l asuma asa cum Hristos ne-a asumat pe noi, cu toate pacatele noastre. Atunci devin contabili sotii unul fata de celalalt si, clipa de clipa, nu lasa niciun moment sa nu isi reproseze unul celuilalt: “uite ce ai facut tu: asta si cealalta si cealalta; ce mi-ai facut acum doi ani, si acum trei ani…” Si sa vedeti ce memorie iti da diavolul, incredibila! Ca daca te-ai pune sa inveti Sfanta Scriptura nu ai avea asa memorie ca toate faptele si toate rautatile pe care ti le-a facut cel de langa tine – enorm de bine le tii minte, foarte bine, excelent! De-asta iti da diavolul in cap „memoria”, si „memoria” asta e malefica, distruge, distruge pe toti cei din jurul tau. Si se intampla in foarte multe vieti de familie: ajung sa divorteze, ajung sa rupa aceasta legatura a dragostei pe care Dumnezeu a pus-o in sufletele lor prin Taina Cununiei, [din cauza] acestei „contabilitati”. Si dupa aia e greu sa se iubeasca unul pe celalalt: e greu sa il iubesti pe cel de langa tine cand ii vezi numai relele, numai relele! N-ai cum sa-l iubesti, ti-e foarte greu pentru ca si in tine este numai rautate.

Si stiti foarte bine, noi vedem in cel de langa noi ceea ce este in noi. Nu poti sa vezi in cel de langa tine dragoste daca nu e dragoste in tine, nu poti sa vezi lumina, nu poti sa vezi bunatate daca nu este in tine. Noi intotdeauna, stiti cum suntem? Ca un proiector. Si proiectam pe un perete ceea ce este acolo, in proiectorul respectiv, ce punem noi. Asa sunt si sufletele noastre: proiectam pe monitoarele celor din jurul nostru ceea ce este in mine. Si vad in cel de langa mine ce e in mine. Daca e rautate, rautate voi vedea, dar daca este bunatate si dragoste voi vedea bunatate si dragoste chiar daca poate cel de langa mine nu e asa de bun. Stiti cum mai spun eu? E greu sa spun despre cineva ca „e un om rau”, e un cuvant foarte greu – spun altfel: este un suflet in care binele s-a diminuat; parca nu mai are aceeasi stralucire. Asa ar trebui sa gandim, ca nimeni nu este rau. Dumnezeu nu ne-a creat sa fim rai, dar mai vine cateodata acolo [ceva rau] si binele nu mai are aceeasi stralucire, nu mai are aceeasi putere, aceeasi lucrare in noi, si cateodata mai acceptam, mai pactizam cu cel rau. Cateodata ne si casatorim, sa stiti, cu cel-rau, dar nu ne dam seama. Chiar ne casatorim si asa traim ca intr-o casatorie cu cel-rau, atat de bine il slujim si asa il iubim, ca si cum ar fi sotul sau sotia noastra, raul acela. Si il bagam acolo in noi si mai mult decat atata, il si imprastiem. Ii contaminam pe toti cei din jurul nostru, ii infectam – ca raul infecteaza, sa stiti, dar nu reusim sa ne dam seama de lucrul acesta. Pentru ca Parintii Bisericii ne spun ca daca noi am avea ochi duhovnicesti sa vedem raul din sufletul cuiva, si cat de urat miroase, si cat il intuneca, si cat de urat ne intuneca si pe noi… Daca nu suntem oameni duhovnicesti si nu ne intarim prin rugaciune – si rugaciune in primul rand, pentru cel care are nevoie de acest lucru -, atunci ne transformam si noi in niste sclavi ai diavolului. De aceea Hristos ne aminteste de acesti copii minunati care traiesc aceasta nevinovatie.

Si daca tot suntem intr-o manastire, un copil foarte minunat, deosebit cu sufletul, bineinteles datorita parintilor lui, il intreb asa:

– Ce te faci cand esti mare?

Si imi spune:

– Calugar.

– Dar ce inseamna calugar?

– Rugaciune!

Bineinteles ca l-au invatat parintii, nu avea de unde sa stie lucrul asta, dar ce frumos l-au invatat ce inseamna sa fii calugar, sa fii rugaciune! Mi s-a parut extraordinar cand am auzit lucrul acesta, din sufletelul lui care, sigur, a fost invatat de parintii lui foarte credinciosi: „Calugar inseamna rugaciune”. Ce greu este sa ajungem noi la starea aceasta! Toti, fiecare in parte sa fim rugaciune, nu numai sa avem rugaciune, ci fiecare sa fim rugaciune, ca prin viata mea, prin tot ceea ce fac eu sa-l imboldesc pe celalalt la rugaciune.

Vedeti ca, daca stam in preajma unui om sfant, parca toate pacatele tale iti sunt descoperite si se starneste in tine o stare de pocainta, o stare de parere de rau, o stare in care ai sentimentul, cum citim in Postul Mare, la Canonul Sfantului Andrei Criteanul: la cer nu suntem vrednici sa ne uitam; nici macar la cer, parca simtim ca vine cerul pe noi datorita pacatelor pe care le avem.

Rezum tot ceea ce am spus pana acum: Hristos ne invata pe fiecare dintre noi sa avem aceasta grija extraordinara, si cata noblete este in sufletul unui om care se gandeste clipa de clipa sa nu-l sminteasca pe cel de langa el. Ce frumos e sufletul acelui om! Cata dragoste si cata minunatie este in sufletul unui om care are grija aceasta extraordinara sa nu sminteasca. Si Hristos vedeti ce smerit este? Ce frumos spune Hristos: pentru ca sa nu fim pricina de sminteala, duceti-va la mare, scoateti un peste, veti gasi acolo, in el, banutul cu care noi sa platim ceea ce suntem datori. Si daca avem aceasta preocupare si grija sfanta, desigur, sufletele noastre vor fi ca ale copilasilor. Un om care nu vrea sa sminteasca pe cel de langa el este un om care are sufletul ca al unui copilas pe care Hristos l-a luat in brate si ne-a spus, si ne spune tuturora, ca daca nu vom fi ca si ei, nu vom mosteni Imparatia cerurilor.

Domnul sa ne ajute sa nu smintim pe nimeni, niciodata. Si daca smintim pe cineva, sa ne rugam, si puneti acolo la „Doamne, Iisuse”. Stiti ca rugaciunea cea mai puternica cand cineva poate te necajeste e „Doamne, Iisuse”. Atat. Pune-l la „Doamne, Iisuse” si pomeneste-l. Nu este rugaciune mai puternica decat: Doamne, Iisuse, miluieste pe roaba ta, pe cutare, cutare, pe oricine. Sa vedeti ca face Dumnezeu minuni. Amin!”

Legaturi: