“SFANTUL RISIPITOR” SI FRATELE FARISEU. Oare noi de partea caruia dintre cei doi fii ne gasim? – Omilie de exceptie a Parintelui MOISE AGHIORITUL

“Nu-i condamnaţi cu uşurinţă pe risipitori. Nu vă grăbiţi să recunoaşteţi lesne sfinţi; sfinţii cei mincinoşi înşală şi se prăbuşesc. Avem nevoie mai ales de pocăinţă, de pocăinţă curată, ca să avem sfinţenie adevărată. Braţele părinteşti îi aşteaptă de-a pururi deschise pe toţi…”

***

Sfântul risipitor¹

„Chiar de ai fi, cum sunt şi eu, risipitor,
Vino, căci uşa milostivirii dumnezeieşti
deschisu-s-a tuturor!”

Acesta este distihul² Duminicii de astăzi, care are o însemnătate excepţională pentru întreaga călătorie a vieţii noastre, pentru pocăinta de care avem neapărată nevoie înaintea uşii pururi deschise a dragostei Părintelui nostru Ceresc. Milostivirea Sa neajunsă insuflă mult curaj chiar şi celor mai mari păcătoşi.

O pildă ştiută, o cunoscută istorie, obişnuită, repetată adeseori, despre care s-au spus multe lucruri frumoase de către mulţi de-a lungul vremii, Iată de ce smeritul vorbitor se vede îngreuiat, şi nu puţin, în faţa sarcinii de a analiza o temă cunoscută, bine formulată, limpede şi cuprinzătoare. Aducem, cu recunoştinţă, prinos de mulţumită de Dumnezeu luminatului Evanghelist Luca, care ne-a transmis într-un chip atât de desăvârşit această parabolă. Ar fi o greşeală din partea noastră să spunem că pilda este măiestrită şi fără cusur, odată ce nici nu putea fi altminteri graiul lui Hristos.

Prilejul aceste parabole îl oferă şi de această dată capricioşii, curioşii şi viclenii farisei, care se smintiseră, precum spuneau, fiindcă Hristos stătea la masă împreună cu păcătoşii. Nu puteau tolera sub niciun chip o asemenea legătură; nu le dădea voie moralismul şi pietismul lor. Hristos stăruia că mai ales pentru cei păcătoşi venise – oare nu erau în stare sau nu voiau s-o priceapă? Era, ei bine, un părinte care avea doi fii. Unul dintre ei, cel mai mare, părea a fi ascultător, cuminte, binevoitor, de treabă. Cel mic era, cum am zice astăzi, cam răzvrătit, un pic anarhist, destul de modernist, progresist, liberal, vrând să-şi trăiască propria-i viaţă. Şi-a cerut partea sa de avere, iar tatăl nu i-a refuzat-o. N-a încercat să-l împiedice; nu-l putea încătuşa. Avea o slăbiciune, dacă se poate spune astfel: nu putea să îngrădească pe nimeni. Liberul arbitru dăruit de Dumnezeu este deplin şi desăvârşit. Dumnezeu i-a dăruit făpturii sale libertate deplină, nemărginită, îngăduindu-i chiar să-L tăgăduiască. Respectul pe care îl acordă libertăţii şi voinţei omeneşti este uimitor. Tatăl din parabolă este Dumnezeu. Fiul cunoştea dragostea părintelui său. Nu era nevoie să şi-o dovedească sau să şi-o declare acum din nou.

Iată un părinte care iese din tiparele obişnuite. Care tată din zilele noastre i-ar da mezinului cu atâta uşurinţă şi largheţe partea lui de avere? Dar tatălui din parabolă nu-i pasă nici de propria sa autoritate, nici ce va spune atâta lume, nici că îşi va pierde copilul, sprijinul şi ajutorul său. Plecarea lui îl mâhneşte, dar nu vrea să-l facă să se răzgândească, deşi ar putea. Uneori ne sminteşte această colosală libertate a lui Dumnezeu; am vrea să ne ţină cumva mai îngrădiţi. Nu vrem să o preţuim şi să ne bucurăm de libertate. Fiul cere recunoaşterea drepturilor sale. Tatăl se întristează de această plecare; l-a făcut spre a fi împreună de-a pururi. Acela nu vrea, ci îl părăseşte. Tatăl nu-i ţine o predică, şi cu atât mai mult nu-l ceartă. Ştie prea bine că are urechi, dar nu aude. Plecarea l-a răscolit adânc, dar dragostea tatălui este plină de nobleţe. Doreşte să aibă alături fii iubitori, nu sclavi sau robi lipsiţi de libertate, înfricoşaţi, timoraţi. Îl lasă să-şi folosească abuziv libertatea. Aceasta este o joacă extrem de primejdioasă.

Entuziasmul, uşurătatea, căutarea necunoscutului, satisfacerea poftelor şi a fanteziilor îl fac să nici nu se gândească la marea dragoste a tatălui său. Se grăbeşte nepăsător să plece departe, unde să nu-l stingherească privirea iubitoare a părintelui său. Se desparte de tată, dar tatăl niciodată nu se desparte de el. Îl însoţeşte cu dragostea sa discretă, care respectă libertatea fiului. Tatăl nu voieşte ca fiii lui să-i slujească silit, de corvoadă. Tânărul a părăsit căldura căminului său, liniştea, siguranţa, tihna şi bucuria casei părinteşti.

S-a dus în străinătate, departe, în necunoscut. A lăsat odihna adevărată şi a purces către distracţia aventuroasă. A părăsit casa bogată şi a sfârşit în bordeie, pribeag, murdar, stricat, fără de lege, netrebnic şi lipsit de bucurie. A respins milostivirea părintească şi a întâlnit cruzimea drăcească. S-a lepădat de Dumnezeu-Părintele şi s-a înhăitat cu diavolul vrăjmaş.

Şi-a irosit averea şi a rămas sărac, singur, fără prieteni, părăsit, înfricoşat, zbuciumat, lipsit de orice rază de lumină, deziluzionat. într-o astfel de stare fiind, s-a abătut pe deasupra şi o mare foamete asupra acelei ţări în care se afla. El însuşi suferea de foame. A fost nevoit să se facă porcar şi să-şi înşele foamea cu hrana porcilor. Roşcovele, după cum ştiţi, sunt la început dulci la gust, dar iuţi pe urmă, la fel ca şi păcatul. Prin păcat, tânărul cel nechibzuit a pierdut Harul şi a trebuit să pătimească. Fără Dumnezeu, omul flămânzeşte, însetează şi suferă de singurătate. O foame şi o sete nepotolită, o cumplită singurătate. Fără tată, fără frate, fără prieteni, în mizerie, fără hrană, sprijin şi rost. Ruşinat, mâhnit, însingurat, pierdut, înfometat, însetat, cufundat în noroi şi deznădăjduit. Vrednic de plâns, vrednic de milă pentru halul în care ajunsese. Goana după plăcere a atras după sine o durere de nesuferit.

Iată roadele desfrânării, ale vieţii trăite departe de Dumnezeu, lipsite de mântuirea pe care singur Acesta o dăruieşte.

Desigur, desfrânarea, în tâlcuirea şi învăţătura Sfinților Părinţi, are multe forme şi dimensiuni. Desfrânat este nu numai tânărul care curveşte, dar şi acela care risipeşte avuţia pe care a primit-o la Dumnezeu, talanţii şi darurile sale, spre propria-i plăcere, trai bun, iubire de sine şi vanitate. Cu toţii suntem, cu alte cuvinte, într-o măsură oarecare, nişte desfrânaţi³ mai mici sau mai mari. Am părăsit casa bogată a părintelui nostru şi locuim în colibe şi barăci, pribegi, fugari, haini, într-o mare foame şi sete şi în goliciune duhovnicească.

Tânărul risipitor căuta fericirea şi a aflat nefericirea. Se credea liber cu desăvârşire şi a ajuns rob patimilor sale, prizonier în lanţuri, naufragiat pe marea necazurilor. În mijlocul nefericirii a trăit lipsa iubirii adevărate, a milei părinteşti, şi întreaga dramă şi tragismul singurătăţii amare. Predicatorii de astăzi condamnă, îndeobşte, şi deplâng răzvrătirea fiului risipitor. Noi însă nu le vom călca pe urme. Credem că este destul ceea ce am spus deja în această privinţă.

Ne vom îndrepta atenţia în altă parte, şi nădăjduiesc că nu mă veţi înţelege greşit şi îmi veţi ierta sinceritatea. Tânărul din parabolă a plecat de acasă şi nu-l putem îndreptăţi. În căminul său era linişte, siguranţă, îngăduinţă, îndestulare, dragoste, bună înţelegere, tandreţe. Dar tinerii care pleacă de acasă în zilele noastre nu întotdeauna părăsesc nişte limanuri de linişte şi adăpost, ci mări învolburate, cu permanente certuri conjugale, nemulţumiri, gelozii, suspiciuni, injurii şi absenţa adevăratei iubiri. Mai mult decât simpla hrană, copilul caută afecţiunea. Studiile arată că, într-o mare măsură, criminalitatea juvenilă provine din lipsa dragostei parentale şi destrămarea familiilor. Trăirile din copilărie îl însoţesc pe om întreaga viaţă. Cea mai mare bucurie a copilului este armonia, pacea şi dragostea părinţilor săi, de la care îşi ia şi modelele. Cu toate acestea, din păcate, în familie lipseşte pacea, iar bucuria nu este una statornică şi adevărată. Nervozitatea şi stresul citadin au pătruns şi în familii. Părinţii nu mai sunt dascăli smeriţi, răbdători, îngăduitori şi joviali, oameni de rugăciune. Vor să-şi impună părerea lor cu forţa, nu poartă un dialog, ci un monolog plicticos cu nesfârşite observaţii, apostrofări, directive, reproşuri şi ameninţări. Lipsa sincerităţii, a discreţiei, răceala şi tot acest comportament nesăbuit creează o atmosferă familială încărcată. Din păcate, şi familia elenă contemporană este afectată de monotonie şi plictis, de neîncredere şi mohoreală.

Vi se pare că sunt exagerat? Dar vin la Sfântul Munte tineri care mi se plâng. Vin soţi cu ochii în lacrimi spunând că nu mai suportă limba soţiei, care mai face, pe deasupra, şi pe credincioasa. Ne plângem de tineretul nostru grec cu vorbe la îndemână. Se plâng părinţii ai căror copii lipsesc mult de acasă, care întârzie să se întoarcă seara. Nu s-au aplecat asupra lor înşişi, să vadă dacă nu cumva greşesc şi ei vreun pic. Ştiţi, nu mă mai cheamă să vorbesc la şcolile părinţilor, din cauză că le ţin partea copiilor prea mult… Nu spun că nu greşesc şi copiii, dar cred că trebuie să fim mai aspri şi exigenţi faţă de cei mari, de părinţi. De ce vor tinerii atât de adesea să plece de acasă? Nu cumva s-ar putea vorbi şi de părinţi risipitori? Nu cumva nepăsarea tatălui şi pandaliile mamei au fost ceea ce i-a îndepărtat pe tineri? Nu cumva îi urmărea privirea mereu severă a unui tată dominator? Să ne punem întrebările cu frică de Dumnezeu şi să ne dăm răspunsul cu toată sinceritatea cu putinţă.

Această perioadă de început a Triodului este plină de un sens adânc şi de un mesaj deosebit de important, excepţional prin semnificaţie. Rostul ei este de a-l conduce pe credincios către reculegere şi pocăinţă. Dar iată că acum această perioadă umilincioasă şi sfântă a ajuns o ţară îndepărtată, pustie de Har, care caută bucuria în plăcerea vremelnică, în distracţie şi amăgire, în deghizarea cu măşti şi petreceri de noapte, în risipă şi dezmăţ. Risipitorul ajuns păstor de porci ne transmite o lecţie fără cuvinte, arătându-ne în ce stare de plâns a ajuns. Iată consecinţele răzvrătirii, ale fugii, ale pribegiei, ale unei vieţi lipsite de oprelişti şi îngrădiri.

În mijlocul mlaştinii, al mocirlei, al acelei umilinţe cumplite, duce dorul căldurii căminului său familial. Îşi aduce aminte mai ales de tatăl său iubitor. „Venindu-şi în sine” – reamintirea nevinovăţiei îl face să-şi vină în sine, aşa cum păcatul îl făcea să trăiască în afara sa. Se dezmeticeşte, se trezeşte din letargie, aducerea-aminte îi vine în ajutor.

Harul lui Dumnezeu nu-l părăseşte niciodată cu desăvârşire pe om. Hotărăşte să se întoarcă acolo de unde a plecat. Nu era făcut pentru cele atât de josnice. Amintirea dragostei părinteşti îl face să se întoarcă. Decât ticăloşia în care trăieşte, mai preferabilă este o viaţă de slugă în căminul părintesc. Această dragoste nemăsurată a tatălui l-a însoţit totdeauna, fără să o uite vreodată şi fără a-l fi dezamăgit. Era absolut sigur şi încredinţat de dragostea tatălui său. Aceasta l-a salvat.

L-au salvat, de asemenea, neşovăiala şi neamânarea. Gândul mântuitor s-a preschimbat neîntârziat în faptă. N-a stat să-şi pregătească bagaje. S-a înapoiat gol, sărac, murdar, dar plin de căinţă. Lucrul acesta este şi cel mai important. Pocăinţa ii este pusă în lumină de hotărârea neîntârziată i de scurtele cuvinte pe care şi le-a pregătit, fără niciun fel de analize, detalii, justificări. Cuvinte puține, sincere, neprefăcute, adevărate, pornite din inimă. O bună Spovedanie nu are nevoie de palavre. Este de ajuns un sincer „am păcătuit”.

Hotărăşte să se întoarcă nu ca un fiu, ci ca argat. Plecare păguboasă, dar fericită Întoarcere! întoarcerea cere smerenie, iar smerenia naşte pocăinţă. Fiul risipitor ştie prea bine unde se întoarce. Nu se îndoieşte câtuşi de puţin de milostivirea şi îndelunga-răbdare a tatălui său. Îşi pune nădejdea în dragostea lui, şi nu greşeşte. Crede că îl va ierta, şi nu se înşală. Ia drumul întoarcerii cu pas hotărât şi cu ochii în lacrimi de căinţă. Lacrimile îl răcoresc, îl curătesc, îl înfrumuseţează. La întoarcere întâmpină o privelişte cu totul neaşteptată şi minunată. Îl zăreşte de departe pe tatăl său, aşteptându-l în prag. De unde ştia tatăl că se va întoarce tocmai în ceasul acela, ca să-l aştepte? Dar chiar din clipa plecării îl aştepta; atât de mare era dragostea lui. Referitor la această pericopă, Sfinţii Părinţi spun că dacă din întreaga Evanghelie ea singură ne-ar rămâne, ar fi de ajuns pentru mântuirea omului. În realitate, pilda n-ar trebui să se cheme a fiului risipitor, ci a tatălui milostiv. Din depărtări, pocăinţa l-a adus pe risipitor aproape. Tatăl îi iese întru întâmpinare. Nu-l aşteaptă cu mâinile încrucişate, ţeapăn, sever, mustrător. Se îndreaptă spre el. Voieşte să mai scurteze, cât de puţin, ultima distanţă, îşi deschide braţele, îl îmbrăţişează fără să stea pe gânduri, fără niciun reproş, şi nu numai că îl îmbrăţişează, dar „îi cade pe grumaz” şi îl sărută. Nu-l căinează cu compasiune, nu-l pune într-o postură dificilă, nu-i aminteşte de greşeala sa, nu-i arată în ce hal a ajuns, nu-i vorbeşte despre decăderea sa. Această nobleţe plină de mărinimie a tatălui este neasemuită, neajunsă, copleşitoare, unică şi uimitoare.

Fiul a fost mişcat de primirea neaşteptată. Ştia că tatăl său îl iubeşte, dar nu pricepuse şi că îl adoră. Cu glas tremurător, cutremurat de torentul iubirii dumnezeieşti, se străduieşte să rostească sărăcăcioasele cuvinte pe care şi le-a pregătit: „Tată, dacă mai pot şi îmi dai voie să te mai numesc aşa, am păcătuit, iartă-mă, am săvârşit o mare greşeală cu adevărat, nu mă mai pot numi fiul tău, fă-mă slujitor al tău. Eu însumi mă condamn, mă dezmoştenesc, sunt un nevrednic, un depravat, am iubit patimile păcătoase, am lepădat virtuţile, am dispreţuit avuţia…”

Tatăl a ascultat bine mărturisirea pocăinţei curate a fiului său, şi îndelung-răbdătorul, Mult-milostivul, Mult-milosârdul, Iubitorul de oameni şi Iubitorul de fii S-a bucurat cu bucurie mare şi le-a poruncit slugilor să-l spele, să-l curăţească, să-l împodobească şi să se facă praznic în cinstea întoarcerii lui, căci „mort era şi a înviat” cel pierdut în amara aventură a înstrăinării. „Este puterea filiaţiei şi a paternităţii. Acela era fiu şi pusese la început cuvântul «tată» (atât când a plecat, cât şi când s-a întors). Iar el era părinte, n-a vrut să-şi înjosească fiul, chiar dacă exista primejdia pierzaniei, a însăşi morţii copilului său. I-a dat educaţia primejdioasă şi mântuitoare a libertăţii, acoperindu-l pururea cu dragostea sa nemărginită. Şi dragostea părintească a învins moartea. Şi iată, s-a încins acea bucurie, praznicul la care se jertfeşte viţelul îngrăşat. Sfinţii Părinţi spun că acest viţel este Fiul lui Dumnezeu, iar praznicul Dumnezeiasca Liturghie, adunarea şi viaţa Bisericii“ (Arhimandritul Vasile Iviritul).

Pentru orice risipitor există pocăinţă şi mântuire. Tatăl Ceresc aşteaptă pururea. Nu oboseşte să aştepte. Dăruieşte destule prilejuri pentru această întoarcere mântuitoare. Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţă. Dar numai asta nu este de-ajuns. Este nevoie ca fiecare om, la rândul său, să vrea să se mântuiască şi să facă ceva pentru asta, să o arate într-un anume fel. Nu este niciun păcat, oricât de mare, pe care Dumnezeu să nu-l ierte, altfel diavolul s-ar dovedi mai puternic şi planul mântuirii s-ar zădărnici. Cei care nu se vor mântui sunt cei ce cu îndărătnicie şi nepocăinţă refuză să se mântuiască. Păcatul nepocăinţei constituie, de altfel, şi hula cumplită împotriva Duhului Sfânt. Drept aceea, niciun păcătos să nu deznădăjduiască vreodată.

Fiul risipitor ne cheamă la întoarcere. Fapta sa este cea mai pilduitoare predică. Risipitorul pocăit intră la masa de praznic a familiei curat, luminos, plin de bucurie. Pentru pocăinţa pe care a arătat-o, tatăl l-a repus pe deplin în drepturile sale. În acest sens vorbim despre un sfânt risipitor. De ce? Fiindcă a avut o mare smerenie şi o pocăinţă adevărată şi astfel s-a mântuit.

În momentul întoarcerii fiului risipitor, fratele său mai mare, care lucra la ţarină, nu era acasă. Intorcându-se şi el istovit, observă o neaşteptată schimbare şi întreabă pe o slugă măruntă ce se petrece. Acela, la rândul său, îi istoriseşte totul cu de-amănuntul. Cel mai firesc ar fi fost să se bucure şi să alerge să-l îmbrăţişeze, să ospăteze împreună şi să se veselească de întoarcerea neaşteptată şi de o atât de mare binecuvântare. El însă, din contră, face o faţă posomorâtă. Dreptul se mânie, fiul cel cumsecade se face foc şi pară, fratele este gelos, cel socotit că urăşte plăcerile se mâhneşte, este biruit de rău. Atât de mare îi era mânia, că nici n-a vrut să intre în casă.

Tatăl se înştiinţează de starea fiului său mai mare şi iese să-l întâmpine pe drept, la fel cum îi ieşise înainte şi risipitorului, străduindu-se cu toată dragostea şi înţelegerea să-l înduplece să intre şi să ia parte la bucuria familiei pentru întoarcerea oii pierdute, a fratelui său. Nu reuşeşte însă să-l convingă. Patima a pus stăpânire pe fiul mai mare şi nu vrea sub niciun chip să intre şi să se veselească laolaltă cu ceilalţi. Persistă cu încăpăţânare în refuzul său nejustificat. Devine de neînţeles. Îşi spune cu durere obida. Devine revendicativ, cârcotaş, străin de dragostea frăţească, gelos, pizmaş, împietrit la inimă, insolent, lipsit de respect. Nu cedează la rugăminţile tatălui său. Se simte trădat, nedreptăţit, ofensat, rănit. Pilda se încheie fără să ne spună dacă fiul mai mare a intrat până la urmă în casă. Pesemne că nu. Dacă ar fi intrat, ni s-ar fi spus, fără îndoială.

Tragică realitate! Copilul cel bun, ascultător, cuminte şi liniştit al familiei se vădeşte îndărătnic, gelos, ipocrit, înverşunat şi urâtor de frate. Ascundea o patimă, se juca de v-aţi ascunselea, purta o mască, avea autosuficienţă, încredere în sine, pretenţii. Nu avea smerenie şi nici dragoste. Era, lucru înfricoşător, lipsit de pocăinţă. Era mai desfrânat decât fiul desfrânat. În ultimă instanţă, el este risipitorul. Vădeşte ceva din mentalitatea fariseului din parabola anterioară. Fariseii se sminteau de atitudinea lui Hristos faţă de păcătoşi. Îi deranja şi nu-şi ascundeau deloc împotrivirea.

Fiul mai mare, iubiţi fraţi, este o figură extrem de tragică. Luaţi aminte, vă rog. Cere răsplată pentru munca sa. Se laudă cu statura sa morală şi se simte incomparabil mai bun decât fratele său. Nu este dispus câtuşi de puţin să ia parte la bucuria tatălui pentru întoarcerea fiului pierdut. Purtarea fratelui mai mare este de neconceput, neomenoasă, şi îi trădează marea goliciune lăuntrică, dezechilibrul sufletesc, imaturitatea duhovnicească, împietrirea inimii. Iubirea tatălui n-a avut asupra sa nicio înrâurire. N-a ucenicit la dragostea tatălui său. Evenimentele l-au luat prin surprindere, l-au demascat, l-au arătat gol de orice virtute.

Este un lucru obişnuit ca cei imorali să peroreze despre moralitate şi cei evlavioşi la arătare despre păzirea riguroasă a tradiţiilor. Cei ce se îndreptăţesc pe ei înşişi voiesc un Dumnezeu Care să-i pedepsească pe păcătoşi şi să le încununeze lor izbânzile. Dumnezeu însă încununează pocăinţa şi iubeşte nemăsurat smerenia. În ultimă instanţă, avem doi fii risipitori. Primul, cel mai tânăr, se pocăieşte şi se întoarce acasă cu lacrimi. Al doilea, în chip neaşteptat, se dovedeşte a fi risipitor fără să fi plecat deloc de acasă. Risipeşte în propria-i ogradă, în cugetul său, face din inima sa peşteră de tâlhari. Tocmai cel de-al doilea nu intră în casă deloc. Păcat! Singur s-a nedreptăţit, singur s-a osândit, s-a izolat, s-a înecat în propriile-i gânduri întunecate.

Deasupra celor doi fii este tatăl iubitor. Întreaga sa înfăţişare este nespus de mişcătoare şi provoacă străpungere. Respectă libertatea amândurora. Nu oropseşte pe nimeni. Nu insistă. Nu strigă. Nu ameninţă. Aşteaptă cu nădejde. Aleargă primul să-l îmbrăţişeze pe cel care se întoarce cu pocăinţă. Bucuria sa este nemăsurată, după cum nemăsurată îi este şi întristarea pentru îndărătnicia fiului său mai mare. Fie ca această icoană a dragostei desăvârşite a Părintelui nostru Ceresc să ne rămână neştearsă din suflet. Ea ne va fi salutară în căderile noastre. Tatăl Care ne aşteaptă totdeauna cu braţele deschise ne va chema la marile, mântuitoarele hotărâri ale întoarcerii. Această icoană neasemuită insuflă tărie şi curaj multora dintre cei amăgiţi de păcat. Imaginea unui Dumnezeu sever, mânios, clocotitor, răzbunător nu este ortodoxă.

Pocăinţa dăruieşte nu doar iertare de păcate, ci şi comuniunea cu Dumnezeul Cel Viu, părtăşia la bucuria împărăţiei Cereşti încă din viaţa aceasta, prin Taina Dumnezeieştii Euharistii. Calitatea, măsura, valoarea şi autenticitatea dragostei noastre de Dumnezeu atârnă de dragostea noastră deplină şi jertfelnică faţă de oameni, de fraţi. Fiul cel mare din parabolă este un pur, desăvârşit şi detestabil fariseu. Pretinde ca Dumnezeu să-i pedepsească pe păcătoşi şi să-l îndreptăţească pe el. Sfântul risipitor se aseamănă cu vameşul cuvios din parabola anterioară – transfiguraţi prin pocăinţă, smeriţi, liniştiţi, aşezaţi, înlăcrimaţi, tăcuţi, sinceri amândoi. Îi îndrăgim fiindcă le semănăm. Ne spun că avem un Tată iubitor de oameni, care nu se mânie pe noi şi mereu ne aşteaptă, dându-ne atâtea şi atâtea ocazii. Lacrimile de pocăinţă sunt dulci şi plăcute, în timp ce ale geloziei sunt amare şi lipsite de bucurie. Putem să plângem în odaia noastră, dar noi ne lenevim, nu vrem. Lacrimile ne înmoaie inima împietrită. Ne dau veselie şi fierbinţeală la rugăciune. Lacrimile mântuiesc, ne spală, ne înnoiesc Botezul, ne curăţă în profunzime. Nu lacrimile sentimentale, bolnăvicioase, ale unui egoism şifonat, ci lacrimile line, fierbinţi, pornite din inimă, potrivit Părinţilor niptici. Şi vameşul, şi fiul risipitor au vărsat lacrimi, în timp ce fariseul şi fiul mai mare n-au avut niciuna. De ce? Din cauză că aveau egoism. Egoismul nu te lasă să verşi lacrimi. Nu este nevoie, îţi spune, nu trebuie, nu este un lucru bărbătesc. Dar Duhul Sfânt dăruieşte lacrimi adevărate celui ce se roagă cu smerenie.

Fiul cel mare avea şi părţile lui bune. Cu toate acestea, n-avea dragoste. Această lipsă fundamentală îi răpea şi câştigul pe care l-ar fi putut avea din faptele lui bune. Un om al lui Dumnezeu nu poate fi lipsit de dragoste. Fără dragoste, credinţa şi viaţa curată nu sunt de-ajuns. Lipsa dragostei l-a împiedicat pe fiul mai mare să se bucure că fratele său cel mort a înviat şi cel pierdut s-a aflat. Se întoarce chiar împotriva tatălui său. Îl socoteşte nedrept, nesocotit, exagerat, mână spartă şi părtinitor. Doreşte să-l aibă la cheremul lui pe tatăl său. Nu vrea să fie condus, ci el să conducă. Nici nu-i trece prin minte măcar că el însuşi are nevoie de pocăinţă, că are nevoie de dragoste, căci dacă Dumnezeu S-ar purta aspru cu el, atunci s-ar prăbuşi cu totul.

Nefericitul fiu mai mare uită că tatăl său este cu adevărat dragoste, dragostea în sine, bunătatea în sine, şi că dreptatea lui este diferită de cea a oamenilor. Nu a priceput, atâţia ani, ce fel de tată are. Se întâmplă câteodată, iubiţi fraţi, să trăim ani de zile în Biserică şi să nu avem habar despre ce anume este vorba. Să rămânem la formele şi tiparele exterioare, şi nici măcar să nu bănuim adâncul, esenţa. Se prea poate ca nici noi să nu fi simţit încă, în adâncul inimii noastre, ai Cărui Tată suntem, şi să rămânem nişte creştini de suprafaţă, văicăreţi, neatenţi, scolastici şi pe de-a-ntregul tipicari.

Ar fi prea îndrăzneţ din partea mea să întreb: Oare noi de partea căruia dintre cei doi fii ne găsim? A celui mai tânăr sau a celui mai mare? Să ne cercetăm cu tot curajul şi cu seriozitate pe noi înşine. Să nu ne grăbim să răspundem. Să nu vă închipuiţi că răspunsul este uşor. Uneori ne aflăm de o parte, alteori de cealaltă. O dată îl personificăm sau îl reprezentăm pe unul, altă dată pe celălalt. De aceea, este nevoie de luare-aminte şi de rugăciune, ca Dumnezeu să ne lumineze să discernem care este starea noastră duhovnicească. Avem nevoie de luminare pentru a vedea cu limpezime cine suntem cu adevărat. Sfântul Grigorie Palama, predicatorul înflăcărat al Harului şi al Luminii nezidite, se ruga neîncetat: „Doamne, luminează-mi întunericul!”. Este nevoie de o atitudine conştientă, autocunoaştere, stăpânire de sine şi curaj ca să ne privim în faţă pe noi înşine şi să înfruntăm această imagine fără a ne înfricoşa. Vom îndura priveliştea goliciunii noastre duhovniceşti sau o vom lua la sănătoasa, lansându-ne într-o activitate oarecare, fie ea şi bună, ca să ne amăgim pe noi înşine că, vezi Doamne, facem ceva şi avem de oferit ceva? Suntem pregătiţi să înfruntăm vacuitatea şi sărăcia noastră lăuntrică, pe care ne-am acoperit-o cu câteva zorzoane de cunoştinţe şi bune purtări, cu care reuşim uneori să-i inducem în eroare pe oameni? Înfruntarea propriului „eu” cere bărbăţie. Dacă fiul cel mic ar fi făcut acest lucru mai devreme, n-ar fi fost dus în acea tară îndepărtată a foametei şi a roşcovelor. Dacă cel mare s-ar fi cercetat pe sine la vreme şi într-un chip autentic, ar fi descoperit înlăuntrul său rădăcinile patimilor care l-au făcut să rămână străin de Mirele Hristos…

Vremurile pe care le trăim nu ne ajută nici ele, de altfel. Ne provoacă la o continuă întoarcere spre cele din afară şi nu la o interiorizare, autocontrol şi introspecţie sănătoase. Astfel, omul din zilele noastre, chiar dacă nu risipeşte în afară, risipeşte lăuntric, îndreptăţindu-se şi îndumnezeindu-se pe sine, pătimind de individualism şi însingurare. Este tragic ca cineva, în Biserică fiind, să trăiască de fapt în afara ei, ca şi fiul mai mare, fără a lua parte la minunatul ospăţ al credinţei.

Dumnezeu-Părintele suferă, rabdă, nădăjduieşte, aşteaptă, oferă prilejuri multe şi dese. Nu-şi ceartă copiii, nu Se mânie pe ei, nu-i alungă, le vorbeşte cu bunăvoinţă, îi înţelege, Se poartă față de ei ireproşabil. Atitudinea Sa ne provoacă zdrobire. Dragostea Sa ne răscoleşte în chip învietor. Având un asemenea Tată, nu suntem îndreptăţiţi să zăbovim departe de casă, în afara ei. Suntem chemaţi la o neîntârziată întoarcere acasă, în noi înşine.

Cu toţii să adoptăm atitudinea cuvenită şi trebuitoare. Taţii, capii de familie, părinţii, dascălii să fie îngăduitori cu copiii, să le impulsioneze râvna, să-i înveţe prin exemplul luminos al propriei lor vieţi să rabde, să nădăjduiască, să se roage. La fel şi părinţii duhovniceşti, păstorii, să nu pună poveri de nepurtat, să nu spună ceea ce ei înşişi nu fac, ca să nu fie mustraţi de înseşi cuvintele lor, să nu se supere când nu sunt ascultaţi, ci să sporească atunci şi mai mult rugăciunea, care este făcătoare de minuni.

Este o mare durere pentru un educator când copiii nu ascultă, nu se supun, calcă pe de lături, ori devin mai răi. Este nevoie de multă răbdare, pentru că pot să se întoarcă, să se căiască şi chiar să ajungă mai buni decât cei socotiţi a fi buni. Nu vrem să spunem prin asta că tatăl sau mama ar trebui să rămână fără grijă, orice s-ar întâmpla, în privinţa copiilor lor. Desigur, nu este cazul ca părinţii să le arate în permanenţă toată îngăduinţa, să le facă concesii, să-i aprobe, să-i îndreptăţească şi să-i considere pe copiii lor cei mai deştepţi şi mai buni. Este nevoie şi de o severitate cu dreaptă socoteală, pornită din dragoste.

Prin urmare, nici nepăsarea nu e bună, nici indulgenţa dusă la extrem, dar nici severitatea dură şi intransigentă din partea celor mari faţă de cei mici. Cu frica, teroarea şi ameninţarea nu vom obţine roade atât de strălucite. Impulsionându-le copiilor râvna şi lăudându-le cu măsură reuşitele este mai bine. Să-i lăsăm să-şi spună părerile, să aibă anumite iniţiative, să deschidem cu ei un dialog. De asemenea, să nu credem că ceea ce avem mereu aproape este neapărat şi un model excelent. Fiul mai mare era aproape, era şi muncitor, şi ascultător, dar s-a vădit până la urmă lipsit de smerenie şi pocăinţă, îndărătnic, revendicativ, gelos, străin de dragostea frăţească. Nu este bun cineva numai pentru că ne face pe plac şi astfel ne satisface egoismul…

Unii sunt îngăduitori doar ca să fie îngăduitori şi să le fie lor bine, iar alţii sunt aspri ca să fie aspri, şi iarăşi să le fie bine. Nu le pasă atât de binele celuilalt, nu se tem de Dumnezeu, ţin cont doar de iubita lor persoană. Există o blândeţe aspră şi există o asprime îngăduitoare. Şi într-un sens, şi în celălalt, aceasta nu trebuie să satisfacă placul oamenilor, ci să vină din dragoste de Dumnezeu şi de semeni. Avem multă nevoie de o severitate iubitoare, mulţi dintre noi.

În cele din urmă, un desfrânat se pocăieşte și devine sfânt, şi se face praznic pe pământ şi în cer, şi bucurie pentru întreaga Biserică. La fel, un drept făţăreşte sfinţenia, se umple de o falsă sfinţenie, îşi închipuie că este ceva şi are pretenţii la recunoaştere şi respect – şi tocmai el este risipitorul, nepocăitul, care nu ia parte la bucuria celorlalţi şi suferă amarnic în singurătatea egotismului său.

Tatăl, Părintele nostru, Făcătorul şi Dumnezeul nostru, ne miluieşte şi ne arată îndurare, ne iubeşte şi ne prea-iubeşte, ne înţelepţeşte şi ne mântuieşte. Din risipitori face sfinţi, pe făţarnici îi rabdă şi îi ajută, rugându-i implorator să se îndrepte, fără a-i sili vreodată, ca astfel să se pocăiască şi să se mântuiască.

Nu-i condamnaţi cu uşurinţă pe risipitori. Nu vă grăbiţi să recunoaşteţi lesne sfinţi; sfinţii cei mincinoşi înşală şi se prăbuşesc. Avem nevoie mai ales de pocăinţă, de pocăinţă curată, ca să avem sfinţenie adevărată. Braţele părinteşti îi aşteaptă de-a pururi deschise pe toţi cei ce s-au pocăit, ca să-i îmbrăţişeze, să-i îmbrace în haină luminoasă, să-i încalţe cu încălţăminte de trainică pace, să le pună în deget inelul de mult preţ, să-i trimită în lume să vestească măreţia dragostei dumnezeieşti. Cuviosul vameş şi sfântul risipitor asta fac. Vorbesc prin fapte despre pocăinţa adevărată, despre sfinţenia de viaţă purtătoare. Să le călcăm pe urme, să le imităm exemplul, ca să trăim Raiul de pe-acum…

NOTE:

¹ Omilia a fost ţinută la data de 4 februarie 2007 în aula Căminului Creştin din Patra.

² În vechile ediţii ale Triodului, Sinaxarul fiecărei Duminici este însoţit de un distih cu referire la tema Duminicii respective. (n. trad.)

³ Grecescul […], tradus la noi prin „risipitor, desfrânat”, de unde şi numele acestei Duminici („Duminica fiului risipitor” sau, în ediţiile mai vechi ale Triodului, „Duminica fiului desfrânat”), însemna la origine „cel care nu poate să se mântuiască” (…). Ulterior a căpătat sensul de „desfrânat, depravat, cu un mod necumpătat de viaţă”. In pilda de la Luca (15, 11-32), termenul este întâlnit, în forma sa adverbială, în pasajul: „şi-a risipit averea trăind în desfrânări (...)”. (n. trad.)

(din: Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016)

Pentru Duminica fiului risipitor, va mai recomandam:

***