DUMNEZEU, CERSETORUL DRAGOSTEI NOASTRE… “A, Tu esti Doamne? Un moment, mai asteapta putin… am atatea treburi de facut…, treburi, griji, interese!”

***

Predica Cuviosului Petroniu Tanase de la Prodromu

LA DUMINICA A TREIZECI ŞI DOUA DUPĂ RUSALII. ZAHEU VAMEŞUL (Luca 19, 1-10)

După ce tămăduise pe orbul de la drumul Ierihonului, Mântuitorul intra în oraş, înconjurat de mare mulţime de oameni. Vestea minunii ajunsese demult în Ierihon şi lumea de pretutindeni se înghesuia să-L vadă. Domnul ajunge în dreptul unui copac, se opreşte şi-Şi ridică ochii în sus. Ce s-a intamplat? Un om în copac nu era ceva neobişnuit. Oamenii erau destui pe case şi prin alţi copaci, curioşi să vadă alaiul. Iisus însă se opreşte, se uită în sus şi văzând un om în copac il cheamă pe nume zicând:

„Zahee, grăbeşte de te coboară, ca astăzi mi se cade să rămân în casă la tine!”

Zaheu era mai marele vameşilor din Ierihon şi era foarte bogat. Auzise multe despre tânărul învăţător şi dorea din toată inima să-L vadă. Era însă mic de stat şi lume peste măsură de multă şi nu putea să-L vadă. De aceea o luase înainte pe cale si se urcase în copac, ca să fie sigur că nu-i scapă ocazia. Era fericit doar să-L vadă, şi iată că acum merge alături de învăţător, care nici mai mult, nici mai puţin, vrea să-i facă vizită la el acasă.

Cine nu fericeşte pe Zaheu şi cine n-ar dori această mare bucurie: să vadă, să găzduiască în casa sa şi să stea de vorbi cu Mântuitorul! Ce taină ascunde oare Zaheu, că dintr-o aşa de mare mulţime de oameni Domnul Hristos se opreşte tocmai la el? Să stăruim asupra acestei minunate întâmplări, ca să inţelegem bucuria lui Zaheu şi calea pentru a o agonisi şi noi păcătoşii.

Din Sfânta Evanghelie înţelegem că Zaheu nu se bucura de nume bun în ochii concetăţenilor săi.

„Căci mulţimea văzând că Domnul merge la casa lui a început să murmure zicând că la un om păcătos a intrat să găzduiască“ (Luca 19, 7).

De ce oare îl socoteau toţi pe Zaheu că este păcătos? Mai întâi pentru că era bogat şi bogăţia adeseori este legată de multe păcate, dintre care cel puţin adunarea nedreaptă şi nemilostivirea nu lipsesc. Apoi Zaheu era şi vameş şi mai marele vameşilor; iar vameşii erau cei ce adunau de la popor dările pentru stăpânirea străină şi păgână a romanilor. Pentru aceste pricini vameşii erau foarte urâţi de popor şi socotiţi păcătoşi.

E adevărat că Domnul a spus-o adeseori că nu pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi a venit; era deci firesc să nu ocolească pe Zaheu. Totuşi în acea mare mulţime de oameni nu va fi fost Zaheu singurul păcătos; deci nu la întâmplare şi fără rost S-a oprit Domnul asupra lui.

De la început vedem că Zaheu ardea de dorul de a vedea pe învăţătorul. Aşa de mult dorea el acest lucru, încât cu toate că era bogat, om cu vază şi cu rosturi însemnate în oraş, nu s-a ruşinat să se urce în copac, ca să fie sigur că-L va vedea. Ce s-a petrecut în sufletul lui când învăţătorul l-a chemat pe nume şi ce simţiri i-au frământat inima pe cale vom vedea îndată. Ajuns acasă, Zaheu primeşte pe Domnul cu mare bucurie şi apoi îşi revarsă toată inima înaintea cunoscătorului de inimi:

„Doamne, mare bucurie şi mare cinste mi-ai făcut cu vizita aceasta! Ştiu că mă cunoşti că sunt om plin de păcate; totuşi aş vrea să Te bucur şi eu cu ceva. Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor, pe care Tu îi iubeşti aşa de mult, încât însuţi Te-ai făcut sărac pentru noi; apoi făgăduiesc să mă fac împlinitor al Legii, pe care am călcat-o de atâtea ori: celor pe care i-am năpăstuit cu ceva le întorc împătrit”.

La auzul acestor cuvinte, Domnul îi zice lui Zaheu:

„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.”

Cu adevărat S-a bucurat Domnul de hotărârea lui Zaheu, de aceea a şi rostit această minunată hotărâre:

„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia“.

Dacă luăm mai bine aminte, înţelegem că Zaheu a făcut două lucruri foarte însemnate. Ce însemnează oare a da săracilor jumătate din avere? Porunca cea mai mare din lege porunceşte să iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toată inima şi pe aproapele ca pe tine însuţi. A înjumătăţi averea cu aproapele oare nu-i cea mai bună dovadă că îl iubeşti întocmai ca pe tine? Iar cine iubeşte pe aproapele dovedeşte că iubeşte şi pe Dumnezeu. Zaheu n-a îndrăznit să zică: „Doamne, cât de mult Te iubesc”, socotindu-se nevrednic să rostească aceste cuvinte; dar a aratat cu fapta că iubeşte pe aproapele ca pe sine şi prin aceasta a arătat pe ocolite că iubeşte mult pe Dumnezeu. Prin aceasta însă s-a arătat împlinitorul celei mai mari porunci a Legii de care atârnă toate celelalte. Şi nu numai atât. Dăruind impatrit celor nedreptăţiţi, Zaheu se arăta grabnic să repare nedrepţile făcute, se caia că le săvârşise.

A iubit mult pe Domnul, pe aproapele ca şi pe sine si s-a căit din inimă pentru relele făcute şi a reparat răul cu fapta cea bună. De aceea a şi auzit cuvântul cel mântuitor din gura cea sfântă a Domnului. Iată deci taina lui Zaheu vameşul.

Cu dumnezeiască rânduială Domnul Hristos a voit sa găzduiască la Zaheu cel socotit de toţi păcătos. Ca să ne arate cu pilda lui că pentru toţi păcătoşii este deschisă calea întoarcerii şi a pocăinţei.

Intr-adevăr, dacă luăm bine seama, Zaheu ne arata in chip tainic pe de o parte icoana omului păcătos, pe de alta calea întoarcerii la Hristos.

Care sunt trăsăturile acestei icoane? Zaheu este bogat. Ori bogăţia este semnul alipirii de cele materiale, de cele pamânteşti. De aceea zice Domnul că cu anevoie va intra bogatul întru Împărăţia Cerului. Apoi, Zaheu este vameş, adică in slujba unei stăpâniri străine, care asupreşte şi robeşte. Şi omul păcătos este în slujba unei puteri străine, adică a diavolului care urăşte şi voieşte pieirea neamului omenesc. Zaheu locuieşte în Ierihon; iar Ierihonul închipuieşte lumea căzuta in robia satanei. Ne aducem aminte că cel ce cerşea la drumul Ierihonului era orb, iar călătorul ce cobora din Ierusalim in Ierihon a căzut între tâlhari, care l-au jefuit şi l-au lăsat mai mult mort. In sfârşit, Zaheu era mic de stat, ceea ce vrea să arate că robirea de cele materiale ne ţine în Ierihonul patimilor, în robia diavolului, ne face mici de stat şi ne împiedică a vedea pe Domnul. Fiindcă omul creşte cu sufletul aşa cum creşte cu trupul. Dacă trupul nu are hrană şi condiţii prielnice creşterii rămâne chircit, mic de stat. La fel sufletul creşte duhovniceşte până la măsura bărbatului desăvârşit dacă împlineşte voia lui Dumnezeu; dacă însă este rob păcatului, rămâne chircit, mic de statul cel duhovnicesc. In această stare, patimile îl îmbulzesc de pretutindeni, ca mulţimile pe Zaheu şi nu mai poate vedea pe Domnul.

Rob păcatului, în puterea diavolului, străin de Hristos, mic de statul cel duhovnicesc, iată icoana omului păcătos.

Ce să facă omul ca să iasă din această stare, ca să vadă şi să se întâlnească cu Domnul, tot Zaheu ne învaţă.

Zaheu era păcătos, dar dorea să vadă pe Domnul. De ce? Pentru că bogăţia şi cinstea pe care le avea nu-l împlineau sufleteşte, ca şi pe acel tânăr bogat, care deşi tânăr şi bogat nu era mulţumit de averile sale şi căuta calea cea adevărată a desăvârşirii. Cu adevărat, bogăţia şi slava nu mulţumesc inima omului şi dorul după Dumnezeu nu poate fi împlinit cu cele trecătoare. Deci, pentru a putea vedea pe Domnul, în primul rând omul trebuie să dorească după Dumnezeu, ca Zaheu; să-şi vie în simţire ca fiul cel risipitor. Mare taină se ascunde aici! Fiul cel risipitor, rob în ţară străină, s-a gândit şi a pornit spre casa părintească; dar încă fiind el departe de casă, tatăl i-a ieşit înainte. Zaheu ar fi vrut măcar să vadă pe Domnul; dar dacă s-a urcat în copac, Domnul îl cheamă pe nume şi merge să găzduiască la casa lui. Vedeţi? Numai gândul şi hotărârea întoarcerii din păcat, ridică pe om din starea de cădere şi îl pune pe calea întoarcerii. Iar Domnul deja o ia înainte, îl întâmpină, îl primeşte. Mare-i milostivirea lui Dumnezeu! Vrea doar bunăvoinţa noastră şi El o ia înaintea dorului şi a gândului bun şi împlineşte restul. Nu aşteaptă roade, vrea numai să-L dorim şi roadele vin pe urmă, cum au venit la Zaheu. Apoi, după ce Domnul ne-a învrednicit de bucuria intâlnirii cu El, trebuie să-L primim ca Zaheu.

In primul rând cu mare bucurie. Suntem noi dispuşi să lăsăm toate grijile, toate îndeletnicirile pamantesti pentru a sta de vorbă cu Dumnezeiescul Oaspete în rugă şi în citaniile cele duhovniceşti? “Iată Eu stau la uşă si bat” (Apocalipsa 3, 20) zice Domnul. Iar noi ce facem? Deschidem puţin şi rămânem surprinşi de vizită. “A, Tu eşti Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin… am atâtea treburi de facut…, treburi, griji, interese!” Şi El, Dumnezeu, Care nu are trebuinţă de nimic, aşteaptă la uşa inimii noastre; El, cerşetorul dragostei noastre! Căci pe toate le poate Dumnezeu numai sa-l silească pe om să-L iubească nu poate. Cu aşa primiri putem oare nădăjdui să auzim cuvântul plin de bucurie: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia?” Slabă nădejde!

Apoi trebuie să ne împărţim pe din două averea cu aproapele cel sărac. Chiar pe din două? Că Domnul se bucură şi răsplăteşte chiar şi paharul de apă dăruit în numele Lui. Aşa este, dar se află un sărac cu care neapărat trebuie să impărţim pe din două. Este sufletul nostru, săracul nostru suflet, asa de uitat şi neglijat în toate zilele vieţii noastre. De sufletul nemuritor, după porunca Sfintei Evanghelii, trebuie să ne ingrijim mai mult decât de trupul cel stricăcios şi muritor. Dar macar sa ne grijim şi de suflet în aceeaşi măsură ca de trup.

In sfârşit, trebuie să întoarcem împătrit, adică să reparam toate nedreptăţile făcute faţă de sufletul nostru. Şi cea mai mare nedreptate faţă de noi înşine este nelucrarea virtuţilor, care ne ajută să creştem duhovniceşte. Indeosebi sunt cele patru virtuţi capitale: dreptatea, cumpătarea, bărbăţia şi dreapta socoteală, fără de care nu ne putem mântui. Osteneala, hotărârea de a săvârşi cele patru virtuţi, aceasta înseamna a întoarce împătrit.

Suntem mici de statul cel duhovnicesc, iar îmbulzeala patimilor din noi ne împiedică să vedem pe Domnul. Ce sa facem? Să ne ridicăm deasupra patimilor ce ne stăpânesc, sa le tăiem de la noi. Suntem apoi bogaţi în păcate, iubitori de sine, ne cheltuim toată viaţa cu grija de trup, iar sufletul ni-i sărac şi lipsit de toată fapta bună.

„Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor”.

O dau acestui sărac, care este sufletul meu. Şi să ne bucurăm din toată inima de Domnul şi a fi împreună cu El în rugăciune, la Sfintele slujbe în Biserică, în citirea Sfintelor Scripturi. Aşa ne vom învrednici şi noi să auzim cuvântul cel de bucurie:

„Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”.

De care bucurie pe toţi să ne învrednicească Domnul cu harul şi iubirea Sa de oameni. Amin.

(din: Parintele Petroniu de la Prodromu, Editura Bizantina, Bucuresti, 2015)

Va mai recomandam:

***