DENIA SAMBETEI MARI, PROHODUL DOMNULUI (video, audio, cantari psaltice) – Chipurile calauzitoare ale rugaciunii: CRUCEA, INGROPAREA SI MORMANTUL GOL: “Pe masura ce rugaciunea creste, inima se face partasa la TAINA DARUIRII DE SINE a lui Hristos, devenind ea insasi un MORMANT in care salasluieste Domnul”

“Precum, pe Cruce, Mântuitorul a simţit durerile piroanelor şi străpungerea suliţei, și totuşi S-a dat pe Sine de bunăvoie din dragoste pentru cei care nu ştiu ce fac (Luca 23, 34), tot astfel, luptele noastre în rugăciune vor fi însoțite de dureri, ba chiar, uneori, de chinuri cumplite. Însă cea care ne cheamă înainte este dragostea: dragostea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o si dragostea pe care inima doreşte să I-o întoarcă. Aşadar, primeşte-ţi Crucea ta mică din dragoste şi nu te împuţina cu inima când durerile şi luptele însoţesc viata la care suntem chemaţi”.

Pentru Sfanta si Marea Sambata va mai recomandam:

***

Cantarile psaltice ale PROHODULUI SI CANONULUI SAMBETEI MARI. DENIA PROHODULUI DOMNULUI la Patriarhie si Manastirea Putna:

***

*

Arhimandritul Irineu:

Un cuvânt întreit despre chipurile călăuzitoare ale rugăciunii:

CRUCEA, ÎNGROPAREA ȘI MORMÂNTUL GOL

Crucea

“Pe măsură ce punem început în rugăciune şi urmăm îndrumarea Bisericii spre creştere ne slujească drept călăuzitoare pe cale imaginile centrale ale Patimilor Domnului – Crucea, îngroparea şi mormântul gol. Căci Domnul ne dă şi aici o pildă a luptelor care însoţesc apropierea noastră de Viata dumnezeiască.

Precum, pe Cruce, Mântuitorul a simţit durerile piroanelor şi străpungerea suliţei, și totuşi S-a dat pe Sine de bunăvoie din dragoste pentru cei care nu ştiu ce fac (Luca 23, 34), tot astfel, luptele noastre în rugăciune vor fi însoțite de dureri, ba chiar, uneori, de chinuri cumplite. Însă cea care ne cheamă înainte este dragostea: dragostea pe care Dumnezeu ne-a arătat-o si dragostea pe care inima doreşte să I-o întoarcă. Aşadar, primeşte-ţi Crucea ta mică din dragoste şi nu te împuţina cu inima când durerile şi luptele însoţesc viata la care suntem chemaţi.

Crucea a fost o pogorâre de bunăvoie a Domnului, pentru a lua asupră-Şi smerenia, silirea, batjocurile şi jertfa cea adevărată. Apropierea de rugăciune ne va aduce întru toate acestea, dacă vrem să dobândim acea rugăciune care ne uneşte cu adevărat cu Domnul nostru cel răstignit.

Mai cu seamă când rugăciunea noastră este la început trebuie să fie o răstignire: o răstignire a voii noastre, a dorinţelor noastre nesupuse, a libertăţii mincinoase a gândurilor noastre nestăpânite şi a odihnei noastre trândave în acele lucruri care ne ţin departe de Dumnezeu. Dar aşa să fie, pentru slava noastră, căci aşa ne apropiem de Mântuitorul nostru, Care S-a slăvit pe Lemn.

Adu Crucea Domnului în inima ta când te rogi: nu te teme de ea! Deşi este puternică şi înfricoşătoare, este şi izvorul vieţii şi al bucuriei noastre. Aminteşte-ţi mai presus de orice altceva un adevăr despre care am mai avut prilejul să vorbim: „prin Cruce, bucurie a venit la toată lumea”; şi astfel, va veni chiar şi în inimile noastre umile.

Îngroparea

Precum Crucea de pe Golgota L-a dus pe Domnul nostru la mormânt, la moarte şi la îngropare, şi rugăciunea noastră trebuie să-L urmeze pe Hristos. Rugăciunea ne va călăuzi la Viaţă, dar viaţa pe care o căutăm este una care vine prin moarte. Dacă vrei să te rogi, fii pregătit să mori!

Şi anume, să mori pentru această lume, în despărţirea ei păcătoasă de Dumnezeu. Trebuie să murim pentru nesupunerea noastră, pentru voia noastră proprie, pentru idolii noştri mincinoşi. Trebuie să murim pentru o lume care şi-a asumat moartea drept trăsătură definitorie. Murind în acest fel, ne deschidem Vieţii.

Urmând pilda Domnului, şi moartea noastră trebuie să ne ducă la mormânt şi la îngropare. În moartea Lui dumnezeiască, Mântuitorul a fost închis în mormânt şi aşezat la odihnă; însă întru acea odihnă tainică S-a pogorât la iad şi i-a slobozit pe cei legaţi. Astfel, moartea noastră pentru lume, în rugăciune, trebuie să ne ducă la o odihnă asemănătoare, despărţită de grijile lumeşti, pentru ca inima noastră să rămână numai în Dumnezeu. Atunci, în taină mare, inima „moartă şi îngropată” în acest chip în Hristos se face împreună-părtaşă cu toţi cei vii şi cu toţi cei morţi – căci dacă am murit împreună cu Hristos, credem că vom şi vieţui împreună cu El (Romani 6, 8) şi suntem uniţi cu întreaga Sa zidire.

Caută rugăciunea care se odihneşte cu Dumnezeu în mormântul cel de viaţă dătător. Nu-ţi dori să nu fii de faţă la odihna Domnului în mormânt. Caută numai ca moartea pentru lume pe care o cultivi să te ducă la odihna Lui, care este lucrătoare şi purtătoare de har, nu fără de viaţă sau dătătoare de întristare.

Pe măsură ce rugăciunea creşte, inima se face părtaşă la taina dăruirii de Sine a lui Hristos, devenind ea însăşi un mormânt în care sălăşluieşte Domnul. Precum peştera mormântului, în sfintele icoane ale Bisericii, nu poate fi deosebită de peştera Naşterii mântuitoare a Domnului, tot astfel inima care s-a făcut mormânt pentru lume s-a făcut şi iesle pentru Domnul vieţii.

Mormântul gol

Când creştem în rugăciune aşa cum îndrumă Părinţii – dacă, prin harul lui Dumnezeu, ni se dă să ajungem la aceasta -, atunci inima, care a murit pentru lume şi a devenit un mormânt al odihnei mântuitoare, se face icoană desăvârşită a mormântului gol descoperit de Sfintele Femei Mironosiţe. Devine un loc care nu poate să stăvilească viaţa, ci dezvăluie întregii lumi puterea adevărată a Vieţii.

Inima care a ajuns la rugăciunea cea înaltă este, precum mormântul gol, un loc care, în tăcerea lui, în simplitatea lui, în lipsa lui de lucruri lumeşti, arată prezenţa Domnului cel înviat. Căci, cu adevărat, mormântul lui Hristos a fost descoperit gol; dar aceasta nu mărturisea despre un Domn Care dispăruse sau nu era de faţă. Ci vestea că El a înviat, că a fost şi este veşnic de faţă, întotdeauna cu zidirea Lui. În acest chip, inima, transfigurată prin rugăciune, arată dragostea şi prezenţa lui Dumnezeu, Care este Domnul inimii.

Mormântul gol a transformat cosmosul. În acelaşi chip, şi rugăciunea inimii va transforma persoana, cosmosul, ba chiar şi toată zidirea.

Mormântul gol a pus capăt morţii. În acelaşi chip, şi adevărata rugăciune va pune capăt întristării, dezbinării, durerii; căci Domnul cel înviat îşi face sălaşul în inimă, iar puterea mărturisită de mormântul gol este arătată în făptura omenească.

Rugăciunea este împreună-părtăşia omului cu Dumnezeu. Taina Învierii este pe deplin dezvăluită în inima celui care a dobândit rugăciunea, iar rugăciunea dă făpturii putinţa să rostească din trăire deplină: „Hristos a înviat! Adevărat a înviat!”

Slavă lui Dumnezeu, Sfânta Treime!

Să stăm, aşadar – noi, cei ale căror inimi însetează să intre deplin în împărtăşire cu Domnul şi Dumnezeul a toate -, cu femeile mironosiţe la mormântul inimii şi să întâlnim acolo taina morţii şi a vieţii celei noi! Dumnezeu stă cu noi, căutând rugăciunea noastră şi mai fierbinte decât căutau femeile trupul Domnului lor. Fie ca harul şi dragostea Lui să aprindă întru noi râvna de a ne ridica la chemarea Lui! Fie să dobândim adevărata rugăciune prin smerenie, ascultare şi dragoste, ca să putem să stăm înaintea tronului Său, în Ziua cea mare a Judecăţii, cu inimi transfigurate de mila Lui, pentru a striga împreună cu toată zidirea: Slavă Ţie, Celui ce ne-ai dat nouă viaţă, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor!

Amin!”

(din: Arhim. Irineu, Începutul unei vieți în rugăciune, Editura Sophia, 2014)

Legaturi:

***

Vedeti/ascultati si: