PARINTELE PAISIE AGHIORITUL – cuvinte pentru DOBANDIREA SMERENIEI ADEVARATE si a DISCERNAMANTULUI. “Daca te smeresti inaintea omului care dispretuieste smerenia il faci mai mandru si mai nerusinat”

12-07-2013 ~~Sublinieri~~

Smerenia

“Fericiti sunt acei oameni care au reusit sa imite pamantul cel smerit care, desi este calcat de toti, totusi ii tine pe toti cu dragostea sa si-i hraneste cu afectiune ca o mama buna, el, care a dat si materie pentru trupul nostru la creatie. El primeste cu bucurie orice i-am arunca, de la roade bune pana la gunoaie necurate, pe care le transforma fara zgomot in vitamine si le ofera cu imbelsugare, neincetat, prin roadele sale, oamenilor buni si rai.
Omul smerit, porecum se vede, este cel mai puternic din lume, deoarece biruieste, dar si ridica cu multa usurinta multa greutate straina cu contiinta sa neimpovarata de nici un pacat. Desi traieste dispretuit si nedreptatit pentru pacate straine, pe care si le insuseste cu dragoste, launtric insa simte cea mai mare bucurie din lume, pentru ca este defaimat de aceasta lume desarta. Ocarile, nedreptatile si altele de acest fel sunt cele mai bune bisturie pentru cei care au gresit, caci cu ele se curata ranile vechi. Insa pentru cei care nu au gresit, ele sunt cutite de calau. Unii ca acestia daca le primesc cu bucurie pentru dragostea lui Hristos, sunt numarati impreuna cu mucenicii.
Cei inaintati in varsta, care nu primesc ocarile si observatiile aspre ca sa se tamaduiasca sau sa ia plata (cand nu sunt vinovati), sunt mai fara minte decat pruncii, care nici nu vor sa auda de doctor, deoarece se tem de injectii si de aceea rabda continuu febra si tusea.
Mai multa recunostiinta trebuie sa aratam celor ce ne-au ocarat si ne-au scos spinii sufletului nostru, decat celor ce ne-ar fi sapat in dar ogorul si ne-ar fi descoperit necunoscuta noastra vistierie ascunsa.
Nu foloseste sfaramarea genunchilor cu nenumarate metanii celui ce nu-si sfarma in acelasi timp si fata sa cu smerenia, cu pocainta launtrica.
Cel care cere smerenie de la Dumnezeu, dar nu primeste pe omul pe care i-l trimite ca sa-l smereasca nu stie ce cere, deoarece virtutile nu se cumpara ca alimentele de la bacanie, cate kilograme voim, ci ne trimite Dumnezeu oameni ca sa fim pusi la incercare, sa lucram virtutea, sa o dobandim si astfel sa ne incununam.
Cel care se pleaca cu smerenie si primeste loviturile de la ceilalti se vindeca de propriile sale umflaturi, se infrumuseteaza duhovniceste ca un inger si astfel incape pe poarta cea stramta a raiului.
Fericit este omul acela ce si-a curatit umflaturile sale si merge pe calea Domnului cea cu scarbe purtand in spate greutate straina (clevetiri, ocari si celelalte) si lasandu-i pe semeni sa-i impleteasca cununi nevestejite prin defaimari. Iar aceasta dovedeste smerita cugetare, care nu cerceteaza ce zic oamenii, ci ceea ce va spune Dumnezeu in ziua Judecatii.
Cel care incearca sa dea explicatii celui iubitor de judecata sau celui putin la minte si are pretentia de a afla intelegere de la ei, dovedeste ca nici el insusi nu este bine, deoarece cel pervers este mai rau decat cel putin la minte, pentru ca mintea lui este intunecata de rautate si egoism.
Insa cei care au smerenie au si bunatate si iluminare dumnezeiasca si nu se poticnesc niciodata de cursele celui viclean in calatoria lor duhovniceasca.
De cele mai multe ori noi insine pricinuim cele mai multe ispite atunci cand ne amestecam in treburile altora, adica atunci cand vrem sa ne inaltam pe noi insine. Nimeni nu urca la cer printr-un urcus lumesc, ci prin cel duhovnicesc. Cel ce merge pe jos calatoreste intotdeauna in siguranta si nu cade niciodata.
Cel ce nu se sfatuieste in calatoria sa duhovniceasca incurca drumurile, se osteneste mult si intarzie. Daca nu se va smeri ca sa intrebe, chiar si mai tarziu, cu greu va ajunge la destinatia sa. Pe cand cei care se sfatuiesc calatoresc odihniti, cu siguranta, sunt acoperiti de harul lui Dumnezeu si se lumineaza, pentru ca se smeresc.
Cei care au ganduri bune si se misca cu simplitate isi marturisesc toate gandurile lor si, din multa lor smerenie, cred ca nu au nici un bine, desi se nevoiesc cu marime de suflet. Unii ca acestia ascund inlauntrul lor cea mai mare comoara duhovniceasca, pe care nici ei nu o cunosc, nici ceilalti oameni si astfel nu este risipita nici de ei insisi, nici nu este furata de altii.
Daca se smereste cineva inaintea omului smerit si sensibil se foloseste mult, in timp ce daca te smeresti inaintea omului care dispretuieste smerenia, cerandu-i sfat sau spunandu-i neputintele tale, il faci mai mandru si mai nerusinat.
Omul care nu are smerenie si ganduri bune este plin de indoieli si semne de intrebare. Si deoarece este mereu chinuit, la inceput are nevoie de un staret cu multa rabdare, care sa-i dea continuu explicatii, pana ce i se va curata mintea si inima ca sa poata vedea curat.
Omul smerit si binevoitor, fiindca are curatie sufleteasca si liniste launtrica si exterioara, are si profunzime duhovniceasca putand astfel sa prinda intelesul adanc al ratiunilor dumnezeiesti. Unul ca acesta se foloseste mai mult, deoarece i se mareste credinta prin trairea tainelor lui Dumnezeu.
Cel mandru, pe langa faptul ca este intunecat, este mereu tulburat atat inlauntru, cat si la exterior si din pricina usuratatii egoismului sau ramane intotdeauna la suprafata lucrurilor neputand inainta in adanc, unde se afla margaritare dumnezeiesti, ca astfel sa se imbogateasca duhovniceste”.