Predici audio la BOTEZUL DOMNULUI. Smerita Aratare a Domnului in lume – VESTIREA NASTERII DIN NOU si MINUNEA INFIERII NOASTRE. Folosul apei sfintite

(icoana de Ioan Popa)

Predica Parintelui Nichifor Horia (Man. Sfintii Trei Ierarhi, Iasi) la Botezul Domnului (2012):

“În fiecare an ne întâlnim la slujbă întru înţelesul sărbătorii celei mari, nu doar facem comemorarea acestui eveniment – Arătarea Mântuitorului, Arătarea Treimii [pentru om] – ci, în primul rând, suntem chemaţi să ne împărtăşim de harul pe care proorocii şi Sfântul Ioan Botezătorul l-au împărtăşit prin venirea Domnului în lume, har pe care Domnul vrea să ni-l dăruiască și nouă şi o face cu fiecare din noi, îndeosebi în Taina Sfântului Botez. În tropar auzim glasul Părintelui Ceresc Care spune Fiului ce Se botează:

Acesta este Fiul meu Cel iubit întru Care am binevoit.

La botezul fiecăruia dintre noi primim nu doar iertarea păcatelor, iertarea păcatului strămoşesc, iertarea păcatelor făcute până la botez celor ce se botează adulţi, ci primim şi acest har al înfierii, înfiere după har, în care şi nouă tainic Părintele Ceresc ne spune:

Acesta este fiul Meu cel iubit [Fiul Meu esti tu], Eu astăzi te-am născut,

precum citim la Proorocul David. Iată, Botezul Domnului îl prăznuim și înţelegem că este în relaţie cu botezul nostru sau, mai bine spus, botezul nostru este în relaţie cu Botezul Domnului.

Mântuitorul S-a întrupat pentru înnoirea omului, pentru descoperirea a ceea ce este viaţa omului. Dacă proorocii înţelegeau sau întrezăreau, precum Proorocul Iov, în suferinţă, că viaţa este mult mai mult decât ce trăia atunci, o suferinţă zdrobitoare, și a avut înţelegerea în Duhul Sfânt să spună: Dar eu ştiu că Mântuitorul meu este viu!, ştia că viaţa este mai mult decât acea suferinţă, mai mult decât o ciclicitate biologică, decât o siguranţă pe care o căutăm pe acest pământ. Viaţa este întâlnirea cu Dumnezeu, este veşnicia ce se deschide pentru noi în momentul botezului. Iată, dacă proorocii înţelegeau aceasta, intuiau, încă nu aveau puterea să cunoască pe Dumnezeu desăvârşit, nu aveau puterea să înţeleagă ceea ce Nicodim, învăţat al Legii celei vechi, nu a putut să încapă, să pătrundă, cuvântul cel tainic pe care Domnul i-l spune:

[De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu].

Şi Nicodim, învăţat și cunoscător al proorocilor și al Legii, el însuşi aşteptând cuvântul lui Dumnezeu, este nedumerit și întreabă: Cum oare putem să ne naştem din nou? Oare poate cineva să intre din nou în pântecele mamei şi să se nască? Şi Domnul descoperă că este vorba de o altă naştere, nu naşterea din trup, ci naşterea duhovnicească, care, în botez, schimbă omul.

Iată, cei ce se botează adulţi de multe ori primesc o schimbare anume, precum Domnul în istorie a schimbat numele celor ce s-au apropiat de El. Avram devine Avraam, Saul devine Pavel. Ce închipuie aceasta? O înnoire, întrucât e cu adevărat o naştere, o transformare pe care de multe ori noi înşine n-o putem vedea în noi, în sensul unei înţelegeri adevărate, al unei trăiri în aşteptarea pe care o mărturisim în Crez; după ce spunem Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor, adăugăm imediat: Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Nu <aştept să-mi fac o casă mai bună, să am o meserie adevărată, să ajung cineva şi să se teamă lumea de mine sau să am o siguranţă şi să nu mă mai tem…>, ci: Aştept învierea morţilor, aceasta este esenţial pentru mine, nici măcar să fiu ferit de nişte necazuri sau de întâmplări groaznice sau de boli. Omul este realist, nu poate spune: <Aştept să fiu ferit de moarte>, căci ştie că moartea e un lucru sigur, e o realitate. Şi acestei realităţi îi urmează o nădejde, nu o zdrobire; nu stau înspăimântat de moarte, pentru că Biruitorul morţii mi-a dat nădejde atunci când a spus: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea – lumea, cu poftele ei, cu sirenele ei amăgitoare. Iată că Aştept învierea morţilor înseamnă că înţeleg că moartea nu este ultima realitate a vieţii mele. Însăşi viaţa aceasta, cu ciclicitatea ei, ne cheamă să înţelegem dincolo de trup, pe Cel Ce, prin insuflarea Sa, ne cheamă la Împărăţia Cerurilor, Împărăţia cea duhovnicească.

Mântuitorul S-a botezat ca să ne înveţe pe noi măreția Tainei Botezului. Sfântul Ioan boteza cu botezul pocăinţei, pregătea pe oameni pentru întâlnirea cu Dumnezeul Cel Viu. Şi iudeii de atunci au luat aminte că un tânăr îmbrăcat în haină aspră de cămilă, un tânăr care crescuse în asprimea pustiului, învăţa cuvânt cu putere şi înţelegeau că botezul lui nu era un botez născocit de oameni, ci era un botez insuflat de Dumnezeu. Şi, într-adevăr, Sfântul Ioan Botezătorul boteza cu botezul pocăinţei, botezul prin care vestea taina ce avea să fie. În momentul când Însuşi Domnul Hristos vine la botez, Ioan se înspăimântă şi se miră, spunând: Eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine şi Tu vii la mine…, pentru că Ioan cunoscuse că Cel Ce venea nu era un om [oarecare], ci era Dumnezeu – întrupat ca să vorbească omului pe limba lui, ca să-i poarte omului neputinţa şi să-i vestească omului viaţă cea adevărată.

Şi Mântuitorul îi spune:

Lasă acum […], să plinim toată dreptatea.

Care era toată dreptatea? Un mare monah, Nicolae Steinhardt, evreu de origine, român prin trăire, spunea [preluand o expresie a Sfantului Isaac Sirul, n.n.]: „Nu huliţi spunând că Dumnezeu este drept!” Şi, desigur, spunea aceasta făcându-ne să înțelegem că dreptatea lui Dumnezeu este mult mai mult decât ceea ce înţelegem noi în dreptatea omenească, adăugând că nu era drept ca Unicul Său Fiu, fără de păcat, să poarte asupră-Şi păcatul întregii lumi, nu era drept ca Dumnezeu întrupat să Se lase scuipat, să Se lase biciuit. În toate religiile vom găsi ideea unei judecăți; şi vechile religii antice şi cele egiptene şi toţi ceilalţi au ideea judecăţii. La toate religiile vom găsi importanţa faptelor bune, a milosteniei, a postului, dar nicăieri în afara creştinismului nu vom găsi ceea ce Dumnezeu Însuşi ne-a descoperit: că întrupându-Se, Dumnezeu vine să spele picioarele ucenicilor, că Se poate lăsa scuipat pentru om, batjocorit, mergând până la moarte, luând asupră-Şi moartea noastră, că primul gest public al lui Dumnezeu întrupat este acela de a Se boteza, de a Se curăţa. De aceea Ioan Botezătorul se teme să-L boteze, pentru că acest botez, plecând de la ceea ce se vede, apa, care ne curăţă de jeg și de spurcăciune, închipuie harul Duhului Sfânt care ne curăţă de robia gândurilor, a poftelor noastre.

Sunt în noi doruri adânci şi căutări pline de har şi de înţelepciune, dar, în fiecare din noi, stă o luptă cu rădăcinile răului adânc înfipte în noi. De aceea, marele Apostol, dumnezeiescul Pavel, spune:

Iată, în mine este a dori binele, dar nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc. Cine mă va izbăvi de acest trup al morţii?

Şi acestei întrebări tot Pavel îi dă răspunsul, de fapt: că Hristos este Cel Ce ne-a izbăvit de acest trup al morţii și noi toţi, cei ce credem în El, reuşim să ieşim din robia trupului şi a gândurilor legate de trup. Şi care este primul nostru pas? Prin botez. Botezul nostru, de data aceasta, nu mai este curăţirea de păcatele altcuiva, ci de propriile noastre slăbiciuni, de propriile noastre gânduri pătimaşe, de robia propriului trup. Iată că în botez căutăm și noi sfinţenia după chipul lui Dumnezeu, Hristos Cel sfânt și noi, în Hristos, primim darul înfierii.

Iată, în Hristos, îndrăznim şi noi să cutezăm a vedea porţile cerului deschise și de aceea slujba Sfintei Liturghii o începem binecuvântând Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. În Botezul lui Hristos ni se descoperă Taina Sfintei Treimi prin glasul Tatălui: Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit, prin arătarea Duhului Sfânt în chip de porumbel, pentru că în Taina Sfintei Treimi noi săvârşim toată devenirea noastră. În toate slujbele noi începem cu proslăvirea Treimii: În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Treimea ni S-a descoperit ca fiind începutul facerii noastre şi al facerii lumii. Şi Ea Se arată în întregime la această naştere din nou a omului şi a lumii, când Fiul lui Dumnezeu Se arată.

Duhul Sfânt Se arată în chip de porumbel pentru că potopul a închipuit botezul, spălarea lumii de toată înstrăinarea de Dumnezeu. Spune referatul scripturistic că tot omul se înstrăinase de Dumnezeu şi potopul a venit precum va fi şi Înfricoşătoarea Judecată. Nu ca o pedeapsă, nu ca un Dumnezeu ofensat care pedepseşte pe om, ci ca o despărțire terapeutică între bine şi rău. După cum o tumoare sau o cangrenă de pe trupul omului cu greu, dar trebuie s-o tai sau s-o cauterizezi, tot astfel înfricoşător a fost potopul, înfricoşătoare va fi Judecata, dar de netrecut pentru această aşezare a lucrurilor la locul lor, pentru separarea binelui de rău. Acum, pe pământ, şi cel bun şi cel rău suferă, mai mult sau mai puţin; nici pedeapsa nu este desăvârşită, nici binele nu este desăvârşit, ci toate sunt oarecum amestecate. Înfricoșătoarea Judecată va fi curăţirea lumii de tot neadevărul, de toată spurcăciunea. Şi iată, potopul a fost un prim chip al judecăţii şi spălarea lumii s-a făcut în chip văzut, cu apă şi cu moartea trupului. Porumbelul, cel ce a adus ramura de măslin lui Noe, vestind împăcarea şi un început al unei noi lumi, al unei lumi mai apropiate de Dumnezeu, mai înţelegătoare a planului lui Dumnezeu, iată Duhul Sfânt în chip de porumbel vesteşte o înnoire.

Şi vedem că în lume au fost mai multe perioade: a Proorocilor ce au vestit cele ce aveau să fie, Venirea Mântuitorului care împarte lumea în două, înainte de Hristos şi după Hristos – ştiţi că în timpul comunismului spunea, „înaintea erei noastre” şi „era noastră”, că până şi cuvântul Hristos trebuia cenzurat în vorbire și în gândire, de s-ar fi putut – iar după Hristos urmează o perioadă de roadă duhovnicească, după prigoana din timpul primilor mucenici creştini, prigoană ce vesteşte o altă etapă, cea a persecuţiilor, a prigoanei însăşi; după aceasta urmează o perioadă filocalică, când toată patristica, toată literatura noastră duhovnicească se îmbogăţeşte într-o cunoaştere atât de adâncă, că până astăzi, citind cărțile Sfinţilor Părinţi, rămânem uluiţi de adânca cunoaştere a sufletului omenesc, cunoaştere care a venit nu dintr-o studiere la mari şcoli filosofice sau la curente psihologice, ci dintr-o cunoaştere în dreaptă trăire şi întâlnire cu Dumnezeu.

Aşadar, Botezul Domnului vesteşte o înnoire a lumii. Mai trăim noi astăzi în duhul Părinţilor filocalici, în această aşteptare adevărată a lui Dumnezeu? Gândesc că poate cei ce suntem în Biserică îndrăznim şi încercăm şi nădăjduim spre aceasta. Dar iată, suntem atâţia în mijlocul nostru înstrăinaţi de Dumnezeu. Să învăţăm să înălţăm rugăciunea noastră pentru noi înșine, dar şi pentru cei ce încă nu cunosc drept şi adânc taina botezului. Căci învăţăm în Liturghie să lărgim inimile noastre pentru toţi cei ce nu cunosc adevărata aşteptare a Împărăţiei, pentru cei ce n-au cunoscut încă pe Dumnezeu, învăţăm că ceea ce spunem în Crez – Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie – nu este o repetiţie stereotipă, ci este un îndemn de a trăi viaţa noastră în sensul devenirii ei în Hristos.

Astăzi vorbim despre Botezul Mântuitorului, despre botezul nostru, astăzi vom săvârşi slujba şi taina aghesmei mari, apa cea sfințită care-și redobândeşte nestricăciunea pe care a avut-o dintru început apa primordială. Duhul Sfânt Se plimba deasupra apelor şi El dădea putere apelor să rămână nestricăcioase şi vindecătoare. Astăzi, Acelaşi Duh Sfânt Se va pogorî peste apa ce se va sfinţi cu binecuvântare mare pentru ca apa să devină nestricăcioasă. Şi vedem că agheasma şi îndeosebi agheasma mare, păstrată ani şi zeci de ani, nu se strică. Și nu numai că nu se strică, dar ea este, într-adevăr, tămăduitoare şi sfinţitoare. Şi sfinţirea apei ne cheamă pe toţi la biserică pentru ca să înţelegem că Dumnezeu, aşa cum a făgăduit, este cu noi până la sfârşitul veacului. Şi aceasta se vădeşte în primul rând în Tainele Sale, cele şapte Taine pe care le avem în Biserică, dar şi aceste taine [ierurgii] cu care noi ne împărtăşim, cum e Taina sfinţirii apei.

Apă nestricăcioasă, apă care ne vindecă, apă care ne schimbă, pentru că şi trupul nostru este în mare parte apă şi apa ce intră înlăuntrul nostru are puterea să ne schimbe, mai ales când e schimbată în numele lui Dumnezeu. Unii oameni de ştiinţă au făcut nişte experimente care-şi au înţelesul lor, punând câteva picături de apă îngheţată la microscop şi studiindu-le felul de a cristaliza. Şi au văzut că apa asupra căreia s-au rostit blesteme sau cuvinte urâte a cristalizat într-un mod haotic, aproape înspăimântător; invers, apa asupra căreia s-au rostit mulţumiri sau rugăciuni sau muzică de mare echilibru, aceasta a cristalizat într-un chip surprinzător, asemenea fulgului de nea, vădind un echilibru şi o ordonare. Şi au tras concluzii, sigur, mult mai elaborate decât pot să spun eu acum într-un cuvânt, că însăşi apa influenţează şi trupul omenesc, pentru că apa intră in mare parte în alcătuirea trupului nostru.

Astăzi, de sfinţirea apei, Domnul vrea să dăruiască trupului putere de a intra în ordinea dumnezeiască pe care Domnul vrea să o înfăptuiască. Şi această ordine noi o putem împlini atunci când spunem și lucrăm în înţelesul cuvintelor: Facă-se voia Ta, Doamne sau putem strica şi spurca această ordine. Iată, spune troparul că acolo unde este Împăratul Slavei este și buna rânduială. Această bună rânduială să o împlinim atunci când ne apropiem cu credincioşie de tainele lui Dumnezeu, de Agheasma cea mare.

În fine, închei prin a atrage atenţia că de astăzi până pe 14 ianuarie această Agheasmă o vom lua în casele noastre, o vom bea şi putem şi stropi cu ea, deşi nu mă îndoiesc că în casele dumneavoastră preotul deja a venit şi a sfinţit cu Agheasmă mare. Este o tradiţie ca de astăzi până pe 14 ianuarie să nu se spele sau să nu ne spălăm în virtutea faptului că s-a sfinţit Agheasma mare. Iată, această tradiţie, din păcate, nu-şi are temei, cel puţin nu pentru noi, cei din oraşe. Se crede că ar fi păcat și am întina sfinţirea apei spălându-ne sau aruncând apa te-miri-unde. Poate în satele unde fântânile sunt alimentate de un singur izvor unde preotul face Agheasmă mare este îndreptăţită o asemenea practică, pentru că atunci când preotul sfinţeşte izvorul în general întreaga comunitate, întreg satul merge la acel izvor, toate fântânile se vor împărtăşi din aceeaşi sursă şi acea apă devine Agheasmă mare. Şi atunci trebuie să ne apropiem cu cinstire de Agheasma mare; însă chiar și atunci, trebuie să recunoaştem, gospodina îşi va spăla farfuria, n-o va lăsa nespălată opt zile! Dar, cât de cât, omul încearcă să evite ce poate evita. Însă, în oraş, ceea ce sfinţim este butoiul sau găleata de apă. Nu se sfinţeşte și apa de la robinet. Aşadar, obiceiul de a nu ne spăla în aceste zile nu este îndreptăţit şi nu ne este nici de folos şi nu e nevoie să îl ţinem. Însă ne este de folos să cinstim ziua şi să cinstim Agheasma mare, să o luăm în casele noastre, să bem în fiecare dimineaţă şi nu numai în această perioadă, ci şi după 14 ianuarie, când odovăduim, adică încheiem această sărbătorire, şi după 14 ianuarie să ne învăţăm să începem ziua luând anafură şi agheasmă mică, nu Agheasmă mare, pentru ca prima gustare a trupului nostru să fie râvnă după cele ale lui Dumnezeu.

Mulţi dintre noi poate nu mai avem timp să ne rugăm îndelung sau poate nici scurt, dimineaţa când plecăm. Dar n-ar trebui să plecăm la serviciu fără să-i cerem lui Dumnezeu să ne binecuvânteze casa şi drumul şi, mai ales, gândurile. Şi cât de mică rugăciune dimineaţa să înălţăm. Iar, după aceasta, nu ne este greutate și nu ne este îngăduit fără să luăm anafură şi agheasmă. Agheasma mare se ia înainte de anafură, cea mică după anafură.

Aşadar, până pe 14 ianuarie luăm Agheasma mare înainte de anafură şi să ne ajute Dumnezeu ca de fiecare dată când o luăm să putem să cântăm troparul: În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii S-a arătat.

Arată şi nouă, Sfântă Treime, minunea harului înfierii! Învaţă-ne și pe noi să ne minunăm de înfierea aceasta, de faptul că suntem numiţi fii.

Dumnezeu, când i-a învăţat pe Apostoli rugăciunea, nu i-a învăţat să spună <Stăpânul nostru>, <Atotputernice Dumnezeule>, ci Tatăl nostru. Să ne minunăm de această chemare, că noi Îl chemăm pe Dumnezeu Tată şi El ne cheamă pe noi fii. Şi pentru aceasta Însuşi Fiul lui Dumnezeu a luat chip în istorie, pentru ca noi să ne schimbă chipul după asemănarea Lui. Să ne minunăm la începutul zilei, să ne minunăm în toate zilele vieţii noastre de această taină şi să începem zilele cu binecuvântare, întăriţi prin gustarea aghesmei şi a anafurei şi slăvind pe Dumnezeu pentru toată lucrarea mântuitoare pe care a pus-o în slujba omului, la care ne cheamă să ne adăugăm, să ne sfinţim şi să înmulţim această chemare tuturor fiilor botezaţi ai lui Dumnezeu. Amin”.

***

Cuvânt rostit de părintele Hrisostom Radasanu, la Mănăstirea Sihăstria Putnei, de praznicul Botezului Domnului (2012):

sursa online

Va mai recomandam:

***

***