CENTENAR ANANIA – Cuvânt antologic, vizionar și mărturisitor al MITROPOLITULUI BARTOLOMEU despre corupția spirituală și NOUA EUROPĂ sub chipul seducător al MARELUI INCHIZITOR. “Nu vrem, cu prețul “intrării” noastre în Europa, să ne pierdem sănătatea noastră morală și, prin aceasta, identitatea națională”. Târgul etern al diavolului: PÂINE, MIRACOL ȘI PUTERE în schimbul RENUNȚĂRII LA LIBERTATE

Mitropolitul Bartolomeu Anania:

Coruptia spirituala

Extras din conferinta rostita la 13 februarie 1997 la “Casa Studentilor” din Bucuresti, la invitatia ASCOR:

“E un subiect complet nou, si pentru mine, si pentru dumneavoastra. Intrucat Biserica spera sa fie prezenta si sa se implice puternic in viata spirituala a poporului, fara ca prin aceasta sa se considere ca are vreo obedienta de ordin politic, mi-am zis sa incerc ca, la propunerea ascoristilor, sa meditez asupra acestei teme si sa vad daca voi fi in stare sa trec acest examen; deoarece acesta este un examen la care ma supuneti si la care ma supun.

[…]

Avand in fata aceste exemple, ne vom intreba: Care sunt dimensiunile spirituale ale coruptiei? Si cred ca incepem sa ne luminam. Vom aborda mai intai cate ceva din procesul de evanghelizare, si anume conditiile, principiile si criteriile ei.

As vrea sa va spun aici un lucru care este mai gingas. In definitiile pe care le gasesc in dictionare, atat pentru termenul latinesc cat si pentru cel grecesc, cuvantul “a corupe” este foarte aproape de cel “a seduce”; uneori sunt identice. In vechile texte clasice ale limbii latine (si ma gandesc la Cicero si la alti scriitori asemenea lui) exista pentru “a corupe” chiar termenul “corrumpere“. A corupe pe cineva cu bani este coruptia pe care o stim noi si impotriva careia ne propunem sa luptam. Dar la Suetoniu exista si expresia “corrumpere mulierem“: a seduce o femeie. Aici pot interveni nuantari pe care nu le vom ocoli. Coruptia clasica este aceea a functionarului care, in schimbul unei sume de bani sau a unui altfel de venit care i se ofera, accepta sa ocoleasca, sa intarzie, sa refuze sau sa accelereze executarea unei indatoriri de serviciu pentru care el este platit cu un salariu. Asadar, e vorba de o tranzactie. Seductia insa nu este o tranzactie, ci arta de a atrage in perspectiva unui scop nemarturisit.

Cand e vorba de evanghelizare, aceasta se poate face fie prin seductie, fie inlaturand seductia. Aici, practic, aproape ca nu intervine coruptia, ramanandu-ne doar sa facem deosebirea intre seductie si neseductie. Pentru aceasta e necesar sa va spun un lucru esential: Crestinismul propus de Iisus Hristos este departe de a reprezenta o seductie, adica o momeala. Cateva exemple: El spune: “Daca vrea cineva sa vina dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia crucea si sa-Mi urmeze Mie”. Ce poate fi seducator in aceasta oferta? Apostolilor le spune: “Iata, va trimit ca pe niste oi in mijlocul lupilor”. Ce poate fi atragator in aceasta oferta? “Si de toti veti fi urati din pricina numelui Meu”. Ce poate fi atragator in aceasta fagaduinta? Dragii mei, acesta este marele miracol al crestinismului: a castigat lumea fara sa ofere nimic atragator. “Cel ce-si iubeste pe tatal sau ori pe mama sa mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Ce poate fi seducator in avertismentul acesta? Si totusi, apostolii au acceptat sa se lepede de ei insisi, de putinul lor avut, de familiile lor, au primit sa-L urmeze pe Iisus, si toti, fara exceptie, sa moara de moarte martirica, asa cum de moarte martirica vor muri, rostind cu infrigurare numele lui Iisus, miile si zecile de mii de martiri de-a lungul secolelor crestine.

Pe langa aceasta, insa, exista si un alt tip de “evanghelizare”, care foloseste seductia, adica tot ce poate fi mai atragator. Se inscriu aici acele doctrine care ofera comoditatea gandirii. A fi crestin nu este deloc comod, pentru ca trebuie sa te deprinzi cu gandirea antinomica, adica sa admiti ca Dumnezeu este, in acelasi timp, Unul si Trei, ca este, in acelasi timp, transcendent si imanent, comunicabil si incomunicabil, perceptibil si imperceptibil, ca Iisus Hristos a fost, in acelasi timp, Dumnezeu si om, ca Maria a fost, in acelasi timp, mama si fecioara, ca Biserica este, in acelasi timp, institutie cereasca si institutie pamanteasca, ca imparatia lui Dumnezeu a venit si se afla in inimile noastre, dar, totusi va sa vina si o asteptam. Vedeti, acesta este un mod de gandire deloc comod. Mai simplu este sa fii ateu, pentru ca negi, sau mai simplu este sa fii liber-cugetator. Mai simplu este sa elimini fiinta treimica a lui Dumnezeu, s-o reduci la o monada (chiar daca este deschisa), e mai simplu s-o tagaduiesti pe Fecioara Maria, sa-i elimini pe ingeri si pe sfinti, sa elimini treptele desavarsirii, sa elimini asceza si contemplatia, spre a oferi un crestinism comod, dulceag, adus pe tava cu acadele, cu carti frumos colorate, cu excursii si burse in strainatate, cu tot felul de bunatati care le preced sau le insotesc.

As vrea sa va amintesc un fapt esential. Atunci cand Iisus ii trimite pe primii apostoli la propovaduire, le da porunca: “Sa nu aveti nici aur, nici argint, nici bani in cingatorile voastre, nici traista pe drum, nici doua haine”. Cu alte cuvinte, sa nu aveti nimic in afara cuvantului prin care sa evanghelizati; singura voastra putere, dubla voastra putere de a evangheliza trebuie sa fie aceea a cuvantului si a exemplului personal. In afara acestora, nici un alt mijloc! Deoarece s-ar putea ca tu, cel ce propovaduiesti, sa fii tentat sa scoti un banut sau sa-i oferi cea de-a doua haina sau orice fel de bun material pe care l-ai avea asupra-ti, in sprijinul propovaduirii tale.

Si acum, iubiti ascultatori, va invit sa percepeti singuri diferenta dintre acest mod de a trimite pe cineva la evanghelizare si acela practicat in zilele noastre de asa-zisii evanghelizatori, cei ce mai inainte promit sau ofera bunuri materiale si dupa aceea (sau, uneori, in paralel) induc si cuvantul invataturii care, oricum, e stramb). Care sunt adevaratii apostoli trimisi de Iisus Hristos? aceia care conving prin adevar, sau aceia care conving prin coruptie? Iata, deci, una din fortele spirituale ale coruptiei.

In Sfanta Scriptura, doua mi se par momentele cruciale in care putem vorbi de coruptie, prin cele doua tentative ale diavolului de a corupe: ispitirea Evei si ispitirea lui Iisus. De pe acum e bine sa vedem o stransa legatura, o paralela, intre acestea doua.

In ispitirea Evei, diavolul apare deghizat sub forma sarpelui. E cunoscuta arta diavolului de a se travesti. Poate ca, fiind vorba de o femeie, el apare deghizat sub forma sarpelui. Or, sarpele, se stie, este un animal fascinant. Mie, personal, imi inspira oroare (poate pentru ca in copilarie am citit prea multe povesti cu balauri), dar am cunoscut in tari straine, si in special in Statele Unite, copii care le cer parintilor, cu tot dinadinsul, sa le aduca in casa, drept tovaras de joaca, un sarpe. E un animal fascinant prin onctuozitatea lui, prin solzii lui, prin sclipirile lui, prin apele cu care se infasoara, prin ochii lui, care sunt teribil de sticlosi si adanci. (Se stie: cand sarpele vrea sa inghita o pasaruica, el incearca sa-i atraga mai intai ochii; in clipa in care pasarea s-a intalnit cu ochii lui, ea nu mai poate scapa; ochii magnetici o atrag cu atata putere incat victima se duce singura, si aproape fericita, in gura lui). Nu e de mirare, deci, ca diavolul i s-a propus Evei sub chipul fascinant al sarpelui.

Pentru a o seduce, diavolul foloseste cuvintele lui Dumnezeu, dar nu in mod brutal, cum vom vedea ca va face mai tarziu, ci cu arta. Ii spune Evei: “Dumnezeu, a zis el oare: Sa nu mancati roade din tot pomul care este in rai?…” si lasa puncte de suspensie. Ar fi putut sa duca fraza pana la capat; dar nu, o lasa neispravita, pentru ca femeia sa o preia si s-o duca mai departe. Ceea ce si face: “Noi putem manca din roada pomilor raiului, dar din roada pomului care este in mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Din el sa nu mancati si nici sa va atingeti de el, ca sa nu muriti”.

Cand Dumnezeu daduse aceasta porunca, Eva nu era de fata, pentru ca ea inca nu fusese creata. Era numai Adam. Ea o cunostea nu direct de la Dumnezeu, ci prin intermediul lui Adam. Asadar, ar fi putut sa spuna: Nu stiu, n-am auzit, sau n-am inteles bine de la barbatul meu… Aici intervine viclenia sarpelui: o obliga sa preia fraza, sa o reproduca, pentru ca ea niciodata sa nu se poata dezvinovati prin aceea ca nu a stiut sau nu a inteles; asadar sa devina responsabila. – Nu veti muri, insinueaza sarpele, ci veti fi ca niste dumnezei. Ei bine, ce poate fi mai tentant, ce poate fi mai seducator decat oferta indumnezeirii? Tentatia reuseste, omul cade, prabusirea se produce. De ce? Pentru faptul ca seductia strecoara indoiala in adevarul spuselor lui Dumnezeu: El a spus asa; Dar daca e altfel?…

A doua ispitire, aceea a lui Iisus, se petrece in pustiul Qarantaniei, inainte ca El sa-si fi inceput propovaduirea, la scurta vreme dupa Botez. Iisus se pregateste prin post si rugaciune, nu mananca nimic timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti. In cele din urma, flamanzeste. Si iata ca i se arata diavolul; de data aceasta, nedeghizat.

Diavolul ii face lui Iisus o oferta directa, brutala; am zice ca, intr-un fel, dupa trecerea a mii de ani, diavolul devine mai prost; oricum, el procedeaza cu mai putina arta decat o facuse ispitind femeia.

Stiind ca Omul-Iisus, avand trup si supus fiind slabiciunilor noastre, este flamand dupa atata post, ii spune: “Zi ca pietrele acestea sa se faca paini!” La care Iisus ii raspunde: “Scris este: Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu”.

Al doilea moment al ispitirii: il duce pe aripa templului si il invita sa se arunce jos. Aici, diavolul, asa cum o facuse si cu Eva, citeaza din cuvantul lui Dumnezeu, si anume din Sfanta Scriptura: “Arunca-Te jos, caci scris este (in cartea Psalmilor): “ingerilor Sai le va porunci pentru tine si te vor ridica pe maini, ca nu cumva piciorul tau sa ti-l izbesti de piatra”. La care Iisus ii raspunde tot printr-un citat (de unde se vede ca nu numai Iisus cunostea Scriptura, ci si diavolul): Dar mai este scris: Sa nu-L ispitesti pe Domnul Dumnezeul tau”.

(Aici as vrea sa fac o paranteza, pentru cei care eventual nu stiti ca termenul “ispita” nu are sensul pe care noi i-l atribuim de obicei si care ridica enorme semne de intrebare asupra Rugaciunii Domnesti: “Si nu ne duce pe noi in ispita!” Cum, adica, daca ispita este pacat, Dumnezeu ne duce pe noi in el?… Nu, ispita nu este pacat; ispita este o incercare. Ea este examenul pe care poti sa-l treci sau sa nu-l treci. Daca reusesti, nu intri in pacat; daca nu reusesti, cazi in pacat. Asa incat noi il rugam pe Dumnezeu sa nu ne puna la incercare, daca se poate, sa evite circumstanta de a fi incercati, pentru ca nu cumva, slabi fiind, sa cadem. Este ceea ce Iisus insusi, in virtutea omenitatii, ii va cere Parintelui ceresc in gradina Ghetsimani: “Daca se poate, Parinte, treaca pe-alaturi de Mine paharul acesta. Dar nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu“. E un moment de sovaiala; indata insa el e depasit si vointa lui Iisus se acorda cu ceea a Tatalui. Tot astfel si cu rugaciunea “Tatal nostru”: daca se poate, Parinte, nu ne pune in imprejurarea de a fi incercati, fiindca s-ar putea ca incercarea aceasta sa fie mai puternica decat propriile noastre puteri; dar daca Tu vrei, atunci va trebui s-o acceptam. Inchid paranteza.) Asadar diavolul ii cere lui Iisus sa-L puna la incercare pe Parintele Sau, o ispita pe care Iisus o respinge.

Al treilea moment: il duce diavolul pe un varf de munte, ii arata toate bogatiile lumii si ii spune “Pe acestea toate ti le voi da tie daca vei cadea inaintea mea si mi te vei inchina”. La care Iisus, de data aceasta mai rezolut, ii da o porunca, asemenea lui Dumnezeu: “Mergi inapoia Mea, satano, ca scris este: Domnului Dumnezeului tau sa te inchini si numai Lui sa-I slujesti-!”.

Acestea sunt cele trei momente ale ispitirii lui Iisus.

Acum, in locul oricarei exegeze de circumstanta, as vrea sa va pun in fata pagina extraordinara pe care a scris-o Dostoievski in celebrul sau roman Fratii Karamazov, si anume legenda Marelui Inchizitor. Dostoievski plaseaza actiunea in secolul 15, in Spania, tara in care a functionat inchizitia, si anume a doua zi dupa ce marele inchizitor arsese pe rug o suta de eretici ad majorem gloriam Dei.

Pe una din strazile orasului Sevilla apare din multime un barbat in care nu este greu de recunoscut insusi Iisus, revenit astfel pe pamant, printre oameni. La un moment dat, marele inchizitor se gaseste fata in fata cu Iisus. Si de aici incepe etraordinara viziune a acestui mare scriitor ortodox care a fost Dostoievski. Inchizitorul ii spune:

De ce-ai venit? Ca sa-mi aduci aminte ca ai respins tot ceea ce Ti s-a oferit si ca rau ai facut? Ti s-a spus, atunci, in pustie: Prefa aceste pietre in paini! Nu pentru Tine s-a spus, ci pentru intreaga omenire; pentru ca Tu, facandu-te om, intruchipai intreaga omenire si intreaga ei istorie. Era vorba nu de painile cu care sa Te saturi Tu; pentru aceasta nu era nevoie sa transformi in paine o multime de pietre, ci una singura, spre a-Ti potoli foamea. Nu, era vorba de painea pe care Tu erai invitat sa le-o dai multimilor, pentru ca ele sa se sature. N-ai facut-o. Ai plecat dintre noi fara sa raspunzi acestei poftiri, si nici celor doua care au urmat. Si pentru ca n-ai raspuns Tu, am raspuns noi, cei care ti-am luat locul, si le-am oferit multimilor paine. Oferindu-le paine, i-am lipsit de libertate. Tu nu le-ai dat oamenilor paine, pentru a le salva libertatea. Dar trebuie sa stii ca omul nu are ce face cu libertatea, mai ales atunci cand o are si nu stie cum s-o foloseasca. Prima grija a oamenilor, atunci cand sunt liberi, e aceea de a-si gasi un stapan caruia sa i se supuna. Oamenii nu pot trai liberi, pentru ca nu sunt deprinsi cu liberatea si pentru ca, atunci cand au libertatea, nu stiu sa-si imparta painea intre ei…

(Onorata asistenta, vad in sala pe cativa dintre colegii mei din inchisoare; acestia stiu ca noi, in general, evitam sa vorbim despre exeperientele dure prin care am trecut, pentru ca nu cumva sa para ca ne laudam cu ele sau ca am vrea sa pozam in eroi. Eu, personal, nu o fac decat atunci cand trebuie sa demonstrez ceva; aici as face o paranteza pentru ca sa va spun ca, in acest context, se poate vorbi de situatiile-limita ale omului, ale omenirii.

In anii ’60 ma gaseam in inchisoarea Aiud, in sectia a cincea, unde erau camere mai mari. Noi, cei mai multi, eram bolnavi, suferinzi; ne gaseam cam douazeci in aceeasi camera, cu paruri suprapuse. Ratia de paine era de 100 de grame pe zi. La o anumita ora, gardianul vara pe vizeta doua paini rotunde, de cate un kilogram, care veneau deja stantate, adica deja impartite in cate zece felii. Coaja de paine nu era taiata, pentru ca feliile sa se poata tine intre ele.

Era o regula a noastra, sa avem in fiecare zi un coleg de serviciu. In camera exista o bancheta si scotea de undeva, din ascuns, de sub saltea, o fosta potcoava de bocanc, care, prin indelungata frecare de ciment, devenise cutitas. Se stie ca orice obiecte ascutite erau interzise. Ce facea colegul?: intre doua felii de paine umbla cu acest cutitas ca sa taie si coaja de dedesubt, care le tinea impreunate, si sa desprinda astfel feliile, sa le individualizeze. Dupa aceea le insira pe toate de-a lungul bancii si ne invita pe noi, colegii, sa venim, in ordine alfabetica, cu urmatoarea regula: fiecare se uita la cele douazeci de felii si-si alege pe cea care crede el ca e mai mare. Ei, va inchipuiti, o suta de grame, cat poate fi diferenta! Si, totusi, ochiul spune ca nu pot fi toate perfect egale, pentru ca nici stanta aceea nu era foarte egala, pentru ca si painea insasi era mai crescuta, mai putin crescuta, mai coapta, mai putin coapta, coaja mai groasa, mai subtire, si asa mai departe. Asadar, ochiul spune ca aceasta felie este mai mare. Si o ia. Vine urmatorul; din cele nouasprezece o alege pe cea mai mare; urmatorul, din cele optsprezece, si asa mai departe; se presupune ca ultimul trebuie sa se multumeasca cu cea mai mica, iar cel de serviciu avea dreptul sa stranga faramiturile si sa le manance; acesta era un mare privilegiu. A doua zi, urmatorul, si asa, prin rotatie, la douazeci de zile fiecaruia ii venea dreptul la felia socotita cea mai mare si la felia ramasa cea mai mica.

Am fost martor si partas la acest ritual pana cand, intr-o zi le-am spus: “Fratilor, si asa oamenii acestia ne-au privat de libertate si cauta sa ne animalizcze. Mie mi se pare ca prin acest procedeu noi insine contribuim la propria noastra animalizare, adica la egoism: a lua felia cea mai mare in detrimentul urmatorului, care o ia pe cea mai mica. Propun sa inversam situatia. Primul sa ia felia pe care ochiul sau ii spune ca e cea mai mica, si tot asa, prin rotatie, ultimului revenindu-i privilegiul de a lua felia cea mai mare. In felul acesta nu se schimba nimic, pentru ca la douazeci de zile vor fi aceleasi situatii, numai ca inversam, spre a face un exercitiu spiritual, un exercitiu moral.”

Propunerea mea a fost acceptata cu foarte multa bucurie. S-a procedat asa vreme de o saptamana. Trebuie sa mentionez ca aproape toti eram intelectuali. Dupa acest timp au venit cativa la mine si mi-au spus: “Parinte, hai sa renuntam! Asemenea Apostolului Pavel, care si-a recunoscut slabiciunea spunand: “Nu fac binele pe care-l vreau, ci raul pe care nu-l vreau, pe acela il savarsesc“ (Rm. 7, 19), si eu ma surprind ca, atunci cand intind mana sa iau felia cea mai mica, ochiul ma trimite la cea mai mare; in felul acesta mi se pare ca ma insel pe mine insumi, il insel pe Dumnezeu in numele Caruia ai vorbit dumneata, si ii insel pe camarazii mei”. Si am zis: “Bine! Revenim.” Dar toata viata voi tine minte situatia-limita in care impartirea unei felii de paine devine o problema de viata sau de moarte. Inchid paranteza.)

Diavolul, se pare, stia ce spune (in speta, inchizitorul, pentru ca acesta vorbea in numele diavolului), stia ce spune afirmand ca oamenii in stare de libertate nu stiu sa-si imparta painea si ca au nevoie de un stapan, de acela care le-a rapit libertatea si care sa le-o imparta. Rapindu-le libertatea si dominandu-le instinctele, va fi usor sa le domine si cugetele; in felul acesta, omul va fi si va continua sa ramana o faptura subjugata.

Referindu-se la al doilea moment al ispitirii, marele inchizitor spune:

“Rau ai facut ca ai respins minunea; sa stii ca trei sunt elementele prin care a vrut el, diavolul, sa lucreze si pe care Tu le-ai refuzat: painea, careia i se asociaza libertatea sau lipsa de libertate; miracolul sau minunea; si autoritatea”.

Marele inchizitor ii spune: Sa stii ca omul e dispus sa creada nu atat in Dumnezeu, cat in minunile pe care le face, sau pe care omul le asteapta de la El. Un Dumnezeu care nu face minuni, pentru om, aproape ca nu e Dumnezeu.

Referindu-se la al treilea moment, cel in care lui Iisus I s-au oferit imparatiile lumii, cu toate bogatiile ei, inchizitorul reproseaza:

“De fapt, ai respins supremul principiu al acestei lumi: autoritatea. Bogatia iti confera putere, iar puterea iti confera autoritate. Noi am luat autoritatea pe care Tu ai refuzat-o, ne-am intarit-o, si prin ea stapanim omenirea. Rau ai facut ca ai venit. De ce-ai venit? Sa ne tulburi? Du-te in lumea Ta, si altadata sa nu mai vii! Pentru ca, daca nu pleci, maine te voi urca pe rug si vei vedea ca acestia care acum iti aclama numele vor fi primii care sa ia vreascuri uscate pe care le vor aprinde si cu care vor intretine focul. Du-te si ispaseste acum ceea ce ai respins atunci; lumea aceasta nu e facuta pentru Tine, ci pentru noi. Si acum, am sa-ti spun un secret, ultimul si marele secret: Noi suntem de partea “lui”, nu de partea Ta, cel care ai respins intreita oferta!…”

[…]

Iubitii mei, Dostoievski plaseaza actiunea in secolul 15, in Spania. Dostoievski insa a fost un vizionar. Aliosa ii reproseaza lui Ivan ca o pune pe seama catolicismului, si anume pe seama a ceea ce catolicismul a avut mai rau in el, inchizitia. Dar eu cred ca Dostoievski a mers mai departe, adica mai aproape, prefigurand comunismul. Ce oare a facut comunismul decat sa preia oferta facuta de diavol si sa o treaca pe seama lui, sa confiste painea pe seama statului si, prin aceasta, sa-i rapeasca omului libertatea? Pe de alta parte, i-a oferit omului “miracolul” transformarii prin socialism: electricitatea, agricultura, belsugul, “raiul pe pamant“ (si aici Mircea Eliade are dreptate cand spune ca comunismul face parte din marile mituri; orice sistem politic din lumea aceasta nu se pretinde perfect, in afara de comunism, care se credea perfect, ca el adica reprezinta treapta ultima in evolutia politica a omenirii). Pe de alta parte, acumularea de averi iti confera putere, iar puterea iti confera autoritatea. Ce a insemnat autoritatea comunismului, o stim cu totii pe propria noastra piele. Dar n-as vrea sa raman aici.

Am meditat mai adanc, gandindu-ma la vremurile noastre, daca nu cumva procesul se prelungeste, daca nu cumva viziunea dostoievskiana a mers dincolo de comunism. Dumnezeu ne-a ajutat si am scapat de povara comunismului, prin jertfele din Decembrie ’89, intrand intr-o alta era. Iata insa ca avem o alta perspectiva: daca ne-am confruntat cu Rasaritul bolsevic, de data aceasta ne indreptam cu fata catre Occidentul european (care se autodefineste drept Europa insasi si ne invita sa intram in ea, ca si cum noi n-am fi fost niciodata europeni!). Or, pentru noi, Europa este sinteza gandirii elene, a spiritualitatii crestine si a civilizatiei romane. Este singura Europa pe care o recunoastem, dar si singura Europa care ni se refuza.

Ni se propune, in schimb, o Europa construita eminamente pe economie si politica; nici cea mai mica adiere de cultura, ca de religie nici nu mai vorbim.

Ce ni se propune?: Economicul – painea. De aici, un atentat la libertate, prin pretentiile aberante care ni se pun in fata pentru a fi “acceptati” in aceasta Europa: homosexualitate, viciu, avort, desfrau, sexualitate, pornografie, adica tot ceea ce poate fi mai rau in viata unei societati, niste rele pe care noi, ca popor, in frunte cu Biserica si, din fericire, in frunte cu tineretul nostru crestin ortodox, le respingem cu toata fermitatea; pentru ca nu vrem ca, cu pretul “intrarii” noastre in Europa, sa ne pierdem sanatatea noastra morala si, prin aceasta, identitatea nationala.

In al doilea rand: miracolul! Nici vorba de vreun miracol in numele lui Dumnezeu, asa cum incerca, cel putin, marele inchizitor. Nu, ci miracolul zborului cosmic, al calculatorului, al ingineriei genetice; un miracol perpetuu, pe care, fascinati, va trebui sa-l acceptam in locul minunilor lui Dumnezeu.

Si, in al treilea rand, tot prin economic: puterea; si, prin putere, autoritatea: aceea a asa-ziselor “Mari Puteri”, indrituite sa hotarasca pentru popoarele mici.

E de trebuinta, insa o precizare: Pronuntandu-ne impotriva unor racile ale Occidentului nu inseamna catusi de putin ca am fi anti-occidentali, dupa cum rezervele unui catolic fata de inchizitie nu fac din el un anti-catolic…

Dar sa mergem mai departe. Verbul “a corupe”, in acceptia termenului grecesc, inseamna a altera nu numai prin descompunere, ci si prin amestec. Toate formele de sincretism religios care ni se propun astazi, incepand cu New Age si terminand cu tot felul de combinatii intre diferite secte neoprotestante care alcatuiesc federatii evanghelice si evanghelizatoare si care cauta sa ne ameteasca prin oferte comode, deseori seducatoare, toate acestea sunt forme si manifestari ale coruptiei spirituale. Cu toate acestea, ni se recomanda – ni se impune – sa fim toleranti. Ca noi, romanii, prin fire suntem toleranti, o stie toata lumea. Eu insa as pune o intrebare: Daca pentru formele de coruptie prevazute de Codul Penal nu se recomanda toleranta, de ce ni se impune ea cand e vorba de formele coruptiei spirituale?… Pentru acestea din urma nu vrem un cod penal, dar putem apela la un cod moral: Daca cineva isi revendica libertatea si dreptul de a agresa, e normal ca agresatul sa aiba libertatea si dreptul de a se apara. Ei bine, aceasta libertate si acest drept nu inseamna intoleranta. in fata abuzului, toleranta inceteaza. Unii spun ca aceasta s-ar numi fundamentalism; e un termen care nu are ce cauta in profilul Bisericii Ortodoxe si al poporului roman. Dar daca, de dragul demonstratiei, l-am adopta, ne vom aminti ca Domnul Hristos Insusi a fost primul mare fundamentalist: “inapoia Mea, Satano!“.”

(din: Mitropolitul Bartolomeu, Coruptia spirituala, Editura Eikon, 2012)

Legaturi:

***