CREȘTINUL ȘI BISERICA ÎN LUME ȘI ÎN FAȚA PUTERII LUMEȘTI

Pr. Tudor Ciocan – predica la Sfinții Dimitrie: CREȘTINUL ȘI BISERICA ÎN FAȚA PUTERII LUMEȘTI (27.10.2020)

„Preacucernici părinți și iubiți frați creștini,

Cele două sărbători pentru cei doi Sfinți Dimitrie ne ajută pe fiecare dintre noi să înțelegem că viața noastră trebuie să fie umplută de Hristos. Plină de Hristos. Că este și scopul ultim al vieții noastre și că, în afară de scopul ultim al vieții noastre, este prezența permanentă cea mai importantă din viața noastră.

Pe Sfântul Mucenic, știți prea bine, guvernator al Tesalonicului, îl arătăm îmbrăcat ca soldat, poate că avea și o funcție, cum de obicei guvernatorii erau și comandanți de oști în zona respectivă. A preferat să piardă funcția, onoarea, și chiar și viața decât să se lepede de Hristos.

Cuviosul a avut parte poate de un sfârșit mai apropiat de ceea ce cerem noi: „Sfârșit creștinesc, neînfruntat, în pace”, și-a trăit toată viața extrem de discret, un țăran de fapt și de drept, opusul într-un fel ca statut social Sfântului Mucenic. Și unul și altul sunt opusul ca statut social, dar în consonanță deplină în ceea ce înseamnă relația cu Hristos în sufletele lor. Și mai important decât statutul social, care este trecător, este această stare lăuntrică. Pentru că această stare lăuntrică depășește marginile vieții și ajunge în veșnicie.

A fi cu Hristos, am mai spus asta, este și greu și ușor în lumea aceasta. Este greu în momentul în care ai așteptări de la lume. În momentul în care aștepți o viață cât de cât frumoasă, liniștită, împlinită, așa cum o înțelege lumea, atunci este greu, dacă nu chiar cu neputință să fii și cu Hristos. Că nu poți să slujești deodată și lui Dumnezeu și lui mamona. Nu poți deodată să te închini și lui Baal și lui Dumnezeu. Trebuie să alegi în cele din urmă. Dar în momentul în care nu-ți mai pui speranțe în ceea ce înseamnă lumea aceasta – decât minimale și poate nici pe acelea – ca mucenic, în momentul acela este foarte ușor să fii cu Hristos. Pentru că îți dai seama că nimic de-aicea, din lumea  aceasta nu se poate compara cu starea pe care ți-o dă Hristos atunci când Îi simți prezența în sufletul tău. Și până la urmă când Îi simți prezența la un moment dat și-n carnea ta. Pentru că de aceasta S-a făcut Dumnezeu om. Așa simțire de prezență a lui Dumnezeu sau a zeilor au avut și în alte religii. Înșelări sau pregustări a ceea ce avea să fie în creștinism. Dar noi, avându-L pe Dumnezeu Întrupat, deodată stăm în fața Dumnezeului cel Adevărat și împreună cu Dumnezeu cel Adevărat în chiar carnea noastră.

A-L iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul este cu neputință dacă nu încercăm să ne cultivăm acest sentiment și dacă nu încercăm și nu ne ostenim, nu ne chinuim pe noi ca să ne desprindem de celelalte iubiri pe care lumea aceasta ni le sugerează, dar care sunt înșelătoare. Dragostea este un sentiment veșnic, după cum spune Sfântul Apostol Pavel. Și pentru că este veșnic, dragostea de Dumnezeu pentru că este veșnică, și aș spune și dragoste de aproapele, pentru că este o reflectare, o oglindire a dragostei noastre pentru Dumnezeu, pentru că este veșnică, se împrăștie în adâncul nostru și cu adevărat ne cheamă din adâncul nostru. Ceea ce încearcă să facă diavolul este să modifice ținta acestei puteri aproape nemărginite pe care o avem în sufletul nostru. În loc s-o îndreptăm spre Dumnezeu și în loc s-o îndreptăm într-o dragoste curată față de aproapele nostru și chiar față de vrăjmașii noștri, cum ne învață Hristos însuși, o îndreaptă spre patimi. În măsura în care ne lăsăm îndreptați spre patimi, încetul cu încetul dragostea noastră nu mai este mântuitoare, ci este un obstacol între noi și Dumnezeu.

Am spus că trebuie să ne chinuim pe noi. Mucenicii nu au nevoie să se chinuiască pe sine, pentru că îi chinuie alții. Și acolo le este pusă la încercare dragostea. Ce iubești mai mult: slava lumii acesteia, bucurie, plăcerile lumii acesteia, chiar viața ta, sau pe Hristos? Și viața nu simplu luată, ci în chinuri. Ce iubești mai mult? Și dacă respectivii se află într-o stare de smerenie, atunci harul lui Dumnezeu acoperă și reușesc să-și arate mai degrabă dragostea pentru Hristos decât orice din lumea aceasta, inclusiv decât o moarte în chinuri. Că nu e doar așa, o moarte pur și simplu. O moarte toți suntem datori. Dar e vorba aceea, că-ți vei dori să mori și n-o să te lase. O vorbă pe care am auzit-o de multe ori în tot felul de filme.

Și smerenie. Dacă este lipsită de smerenie mărturisirea lui Hristos, nu biruie acestei ispite. Avem pilda celui de-al patruzecilea soldat din cei 40 pe care-i prăznuim pe 9 martie. Și mai sunt pilde în Viețile Sfinților de lepădări. Sau în literatura neptică. Dacă omul se duce cu mândrie spre a-L mărturisi pe Hristos, atunci nu-L va putea mărturisi. Pentru că se va înspăimânta la un moment dat și se va lepăda de El.

Rolul purificator pe care-l au chinuitorii în martiraj trebuie să-l aibă conștiința noastră și lupta noastră cu patimile. Asta învățam de la Cuvios. Luptându-ne cu patimile noastre, ajungem într-o stare asemănătoare cu cea a martirilor. E adevărat că în Cer știm că avem ierarhii diferite, nu numai îngerești, ci și cete diferite ale sfinților. O ceată este a sfinților mucenici și mărturisitori, alta este a sfinților cuvioși, alta a sfinților ierarhi, alta a doctorilor fără de arginți, dar asta este o împărțire foarte omenească și mai degrabă pedagogică pentru ca să știm că de-a lungul istoriei Bisericii toate stările din Biserică au fost acoperite. Într-un fel sau altul pot să ajung la Hristos. În fața lui Hristos nu mai există deosebirea aceasta, ci există deosebirea de patimi și de păcate nepocăite cu care ne ducem la El. Deci cuviosul, ceea ce face e să se chinuie pe sine de-a lungul anilor și anilor de zile pentru ca mintea sa să nu mai fugă, să nu se mai împrăștie și pentru ca inima sa să-L dorească cu adevărat pe Dumnezeu, să se umple de dragostea lui Dumnezeu. Se chinuie pe sine și nu totdeauna, nu toți reușim sau reușesc să ajungă la ținta cea bună. Iarăși, cheia este smerenia. Dacă vine cu mândrie la aceasta luptă, sau dacă undeva diavolul reușește să planteze, să arunce sămânța mândriei și aceasta prinde rădăcină, atunci de fapt asceza poate să fie foarte aspră, dar este lipsită de iubirea autentică și pentru Dumnezeu și pentru aproapele și inima de fapt se împietrește cu părerea de sine.

Foarte interesant mi s-a părut de-a lungul timpului că în în Biserica Ortodoxă autoritatea mai mare a fost cea duhovnicească. Autoritatea duhovnicească fiind tocmai a sfinților mucenici sau cuvioși și ierarhi dacă au fost într-adevăr sfinți. Există o autoritate harică care este cea care generează și este generată, întreținută de structura Bisericii, așa cum a fost ea din Biserica primară, anume episcopul locului care împărtășește harul Duhului Sfânt turmei sale de credincioși, fie direct, fie prin  mijlocirea preoților și a diaconilor, ajutându-l pe el și pe preoți. Aceasta este autoritatea bisericească harică. Dar întotdeauna în Biserică, pe lângă această autoritate vizibilă, a mai existat o autoritate invizibilă. Autoritatea harismatică, aș spune, dar nu în sensul acesta penticostal sau în sensul mișcărilor harismatice occidentale, ci a sfinților care într-adevăr, cu adâncă smerenie au încercat să-și taie voia și să-și sincronizeze desăvârșit voia lor cu voia lui Dumnezeu, chiar dacă lumea păgână încerca să-i convingă altceva.

Scopul ultim al Bisericii și scopul fundamental al Bisericii este să propovăduiască Evanghelia și să ducă harul lui Hristos creștinilor, lumii întregi, pentru ca prin această propovăduire și prin această primire a harului, să se mântuiască. Bineînțeles că raportul dintre Biserică și lume și anume dintre autoritatea Bisericii și autoritatea lumească este unul în permanent dinamism. În Biserica romano-catolică au încercat să rezolve acest dinamism prin faptul că papa a încercat să ia și autoritatea lumească și pe cea sacramentală. Cele două săbii sunt în aceeași teacă, profitând de o anumită structură a Occidentului, de o anumită dezagregare politică a Occidentului. În Răsărit, la noi, Evanghelia propovăduindu-se în altă mentalitate a cetăților-Stat, Atena, Sparta, Teba, Laodiceea care erau tot pe-acolo, Evanghelia a prins mai altfel rădăcini,în sobornicitate. Sobornicitatea Apostolilor a contat mai mult decât primatul onorific al lui Petru. Evanghelia a avut însă și contact cu puterea politică.

În momentul în care Dumnezeu a rânduit ca Biserica să iasă din persecuții, în momentul acela creștinii erau datorită virtuților cei mai potriviți funcționari imperiali pentru că erau cei mai incoruptibili. Nu se temeau de o pedeapsă lumească și erau drepți pentru că erau drepți în fața lui Dumnezeu. Iată, această incoruptibilitate s-a dobândit în Biserică prin conștientizarea importanței lui Dumnezeu pentru viața fiecăruia dintre noi.

În momentul în care însă, după a doua generație deja după Edictul de la Mediolan, Satana n-a dormit și a încercat și a început să dea idei multora de a se folosi de Biserică pentru a ajunge în poziții bune în administrația imperială. ȘI de asta au fost de multe ori de-a lungul secolelor crize în Biserică. Au fost nu o dată, patriarhi de Constantinopol corupți și eretici. Au fost și călugări eretici. Au fost și în alte părți, nu mai vorbesc la Roma, corupți și eretici. De ce? Pentru că deși aveau autoritatea sacramentală, au pierdut la un moment dat din conștiința lor necesitatea sfințeniei. Anume, nu este suficient să fiu aici, la amvon, după cum nu este suficient că ești prezent în Biserică ca să te mântuiești, ci mântuirea se dobândește prin prezența în Biserică și prin aplicarea cu adevărat în viața fiecăruia dintre noi a ceea ce învățăm aici, a ceea ce ne învață Evanghelia. Și în felul acesta autoritatea lumească nu poate să corupă autoritatea eclezială. Biserica nu va fi niciodată coruptă. Biserica este infailibilă. Biserica este Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Oamenii din ea au păcatele și neputințele lor, între care cel dintâi sunt eu. Dar dacă vrem cu adevărat să căutăm Duhul lui Hristos, îl găsim acolo unde oamenii care conduc Biserica, oamenii aceștia se străduie să fie sfinți pe placul lui Hristos. Să împlinească voia lui Hristos. De aceea avem atâta evlavie la Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, de aceea avem atâta evlavie la Sfântul Preacuvios Părintele nostru Dimitrie. Nu pentru că au plăcut lumii, ci pentru că au plăcut lui Hristos. Că acum noi îi cinstim pe ei ca pe sfinți, deci, într-un fel au parte și de slava lumească, dar a lumii acesteia a Bisericii, este într-adevăr deosebit și e bine pentru noi. Dar atunci când au avut ei, unul de mărturisit ca mucenic și altul când și-a dus viața ca păstor de vite, nu s-au gândit vreodată că fac asta pentru ca peste generații să fie cinstiți ei de către creștini, ci au făcut asta pentru ca să placă lui Hristos.

Vorbește Mântuitorul la un moment dat despre semnele Apocalipsei și le spune ucenicilor că atunci când veți vedea necurăția șezând la locul cel curat, atunci să știți că sfârșitul este aproape. Ce înseamnă aceasta? Multe, pentru că un cuvânt profetic se poate interpreta în mai multe feluri. Au mai fost momente, cum am mai spus, când Biserica a avut de suferit din pricina autorității lumești. Fie că a fost persecutată, fie că s-a încercat să fie coruptă. Încă o dată, Biserica este trupul mistic al lui Hristos, ea niciodată nu greșește. Oamenii din Biserică sunt supuși la tot felul de ispite. Deci, [urâciunea] a mai stat pe Tronul cel de Sus, din păcate a stat de-a lungul timpului om investit cu har, dar care a uitat rolul său acolo. Sfântul Ioan Gură de Aur, de pildă, de asta a avut de suferit. Pentru că s-a opus Împărătesei. Nici măcar nu era vorba de o erezie. După aceea, Sfântul Chiril al Alexandrei, Sfântul Atanasie cel Mare, da, ei au avut de suferit din pricina unor erezii. Sfântul Ioan Gură de Aur a suferit pentru că s-a opus unei nedreptăți pe care împărăteasa o făcuse. Luase via în mod abuziv unei femei sărace de-acolo. Și a suferit chiar și exilul pentru așa ceva. De ce el da, de ce altul nu? Pentru că el a înțeles că rolul lui în Biserică este să vestească Evanghelia. Nu să folosească puterii lumești atunci când această putere îndepărtează de Evanghelie. Dacă puterea lumească, cum a fost în vremea Sfântului Constantin cel Mare și nu numai, mai încoace, în vremea noastră, Neagoe Basarab – un sfânt prea puțin cunoscut de către noi -, Brâncoveanu, pe care-l știm cu toții, dacă puterea lumească adoptă cu adevărat și-și însușește în chip autentic valorile creștine și anume respectivii domnitori sau împărați cred cu adevărat că la un moment dat vor ajunge la Judecata lui Hristos și vor avea de dat seamă pentru ce-au făcut în lumea aceasta, atunci într-adevăr, Biserica prin oamenii ei trebuie să fie într-o deplină concordanță cu astfel de oameni aflați vremelnic la putere. Dar dacă oamenii respectivi nu cred cu adevărat în Hristos, dacă valorile pe care le promovează nu sunt cele pe care le cunoaștem din istoria Bisericii și din Evanghelie, atunci autoritatea Bisericii trebuie să mustre autoritatea lumească cu orice risc. Nu înseamnă să ridice spada, nu înseamnă iasă la luptă pe stradă – asta a făcut-o catolicismul și a ratat  [prin] acest mod de a aplica Evanghelia. Dar să mustre imoralitatea, să mustre îndepărtarea de Dumnezeu, să mustre pe conducătorii care-și corup populația pe care o conduc, asta trebuie s-o facă. Și n-o face pentru ca să-și arate puterea, ci o face pentru că-i este drag de fiecare om care trăiește în lumea aceasta, inclusiv de acei conducători, pentru că și aceia trebuie, undeva în sufletul lor, să aibă o sclipire  de conștiință. Și trebuie la un moment dat să avem această nădejde că acea scânteie de conștiință va izbucni din ei  și le va pune, va striga în ei că trebuie să facă ceea ce Hristos vrea de la noi. Dar eu ca Biserică, noi ca Biserică suntem obligați să vestim mereu Evanghelia.

La început, cu câteva zile înainte de a începe lockdown-ul din martie, a ajuns la Maslu cineva care se afla oarecum într-o structură de putere locală și care mi-a și povestit ce va urma să fie și așa a fost pas cu pas. Și eu v-am mai povestit lucrurile acestea, i-am spus că mie mi se pare că în momentul acesta, dacă n-am voie să împărtășesc, că așa era atuncea, deja asta e o formă de persecuție. Mi-a spus un cuvânt care m-a tulburat atunci, m-a pus pe gânduri: „Nu, nu, preoții or să aibă o libertate totală să meargă pe la casele oamenilor, pentru c-o să dureze mult această stare. Și populația va fi depresivă și dumneavoastră va trebui să-i liniștiți.” De ce m-a pus pe gânduri? Pentru că pe el nu-l interesa Hristos, pe el nu-l interesau valorile creștine. Era un om foarte sincer. El mă vedea pe mine ca preot sau pe noi ca preoți ca pe niște factori de stabilitate socială. Dar nu ăsta este rolul nostru ca preoți. Nu ăsta-i rolul Bisericii, să fie factor de stabilitate socială. Biserica are rolul de a mântui și de a îndumnezei. Stabilitatea socială, da, dacă avem niște oameni care sunt cu adevărat creștini, aceștia or să fie foarte liniștiți din punct de vedere social. Dar rolul meu gândit de autoritatea lumească, aia mică cu care am avut eu de-a face, era altceva. El vrea altceva de la mine. Dacă asta reflectă cu adevărat atitudinea autorității mari, și sunt convins c-o reflectă, față de Biserica Ortodoxă Română, atunci nu-i bine. Nu-i bine pentru că suntem practic, vor să ne pună în slujba a altceva, decât a lui Hristos. Ar fi așa: „Important e să calmați populația. Ce spuneți voi acolo nu mă interesează pe mine, bla-bla-ul vostru. Important este să calmați populația.”

Or, pentru noi tocmai restul este important: propovăduirea lui Hristos. De asta sunt așa de importanți sfinții. Într-adevăr, nu se poate mântuire în afara Bisericii și în afara ierarhiei sacramentale. Dar sfinții sunt modelul prin care vedem noi cum această structură a Bisericii sacramentale dă roade plăcute lui Dumnezeu. Dacă n-am avea sfinți, atunci Biserica noastră ar fi stearpă. De aceea trebuie să ne uităm cu multă luare-aminte în primul rând la sfinți.

Să înțelegem foarte bine raportul acesta dintre ce vrea de la noi lumea și ce vrea de la noi Hristos. Dacă lumea vrea de la noi ce vrea Hristos, atunci vom face voia lumii. Dacă lumea ne îndepărtează fie violent, fie prin îndulciri de Hristos, atunci vom face voia lui Hristos și vom intra la un moment dat în conflict cu lumea. Suntem creștini, avem și modele și mijlocitori. Avem modele de viețuire, iată, Sfântul Mucenic Dimitrie, care și-a pierdut totul, și era unul dintre cei mai importanți oameni din partea aceasta de lume, guvernatorul Tesalonicului, și a murit în catacombele Tesalonicului. Avem model și om simplu, care a trăit discret, dar nu s-a supus nici el stăpânirii lumești care era otomană, cred eu, sunt niște discuții privitor la anul când a trăit. Nu l-a interesat să se supună stăpânirii lumești, ci a făcut voia lui Dumnezeu cât a putut el de mult, înțelegând că numai prin împlinirea voii lui Dumnezeu cu dragoste, poți să ajungi la bunătatea lui Hristos, poți să ajungi să trăiești împreună cu Hristos și în viața asta și-n vecii vecilor. AMIN!”

Legaturi: