Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)

La sediul CNSAS a avut loc luni, 1 martie, lansarea cartii “Prigoana”, Editura Vremea, o editie revizuita si adaugita a celei din 1996, ce contine extrase din documentele procesului Noica-Pillat. Lansarea a avut loc la exact 50 de ani de la ziua in care s-a dat sentinta finala, ce cuprindea pedepse intre 7 ani inchisoare corectionala si 25 de ani munca silnica.

*

Inginerie politica prin teroare

In cadrul lansarii au fost cateva interventii valoroase pe care le rezumam in cele ce urmeaza. Stelian Tanase a prezentat contextul istoric al procesului. Am aflat astfel ca, spre deosebire de ceea ce se sustine in mod curent, ca armata sovietica s-ar fi retras, in 1958, la cererea dictatorului comunist Gheorghiu-Dej, decizia a fost luata, de fapt, de Nikita Hrusciov, care ajunsese la concluzia ca Romania era tara comunista cea mai sigura si ca, astfel, retragerea armatei nu va ridica probleme. Spre deosebire de calculele lui Hrusciov, Gheorghiu-Dej se simtea foarte nesigur pe autoritatea pe care regimul comunist o detinea asupra populatiei, temandu-se, in plus, si de o repetare in Romania a recentei revolte din Ungaria (1956). Liderul comunist roman avea o buna cunoastere a situatiei din tara vecina, cunoscand realitatile chiar de la fata locului. Astfel, Gheorghiu-Dej s-a sesizat ca revolta ungara a pornit din cercurile intelectualitatii, indeosebi a cercului Petofi Sandor si a studentilor.

Cu exemplul revoltei ungare in spate si cu retragerea armatei sovietice in fata, Gheorgiu-Dej decide sa intareasca represiunea, pregatind un nou val de teroare, dupa ce precedentele tocmai trecusera (valul nationalizarilor, al liderilor politici istorici, al burgheziei mari etc.). De altfel, toate aceste operatiuni, precizeaza Stelian Tanase, erau pregatite de la Moscova, liderii comunisti actionand peste tot in mod similar(Gheorghiu-Dej si Kadar planifica aproape in mod concomitent valul de teroare dupa care relaxeaza voit atmosfera, in Romania inaugurandu-se trecerea catre etapa “nationalista” a comunismului). Printre masurile luate de dictatorul comunist s-a numarat si modificarea Codului Penal, introducandu-se prevederi dintre cele mai drastice – practic, lecturarea unei carti considerate dusmanoase de regim te putea arunca in inchisoare. Nimic mai mult nu au facut intelectualii din lotul Noica-Pillat, dupa cum se poate observa mai sus, ei fiind aruncati in inchisoare pentru lecturi, scrieri si convorbiri cu profil pur cultural.

Dupa cum a precizat istoricul Stelian Tanase, acest val de teroare se deosebeste de celelalte prin aceea ca a fost “tintit”, de la bun inceput, catre intelectuali. Represiunea a devenit mai selectiva si avea misiunea clara de a intimida orice forma de rezistenta si autonomie fata de regim, fie (sau, adaugam noi, mai ales…) ca aceasta rezistenta avea forma benigna a relatiilor de prietenie si a independentei culturale, de gandire, fata de regim. Identificarea formelor embrionare de societate civila si distrugerea lor era scopul acestei terori, regimul comunist decretand ca cel mai periculos lucru pentru existenta era “grupul organizat”.

Asadar, Procesul Intelectualilor a fost organizat pentru a intimida si avertiza patura intelectualilor ca regimul “nu se joaca”, si pentru a genera atomizarea societatii, izolarea persoanelor, ruperea legaturilor firesti de prietenie si incredere. Spre deosebire de procesele staliniste, Procesul Intelectualilor are loc cu usile inchise. Propaganda functioneaza acum diferit – nu prin dramatizarea publica a inscenarilor comuniste, ci prin “zvon” – amplificarea terorii la auzul pedepselor grele date celor acuzati.

Procesul a fost “grabit” deoarece in luna martie avea loc Congresul Partidului Muncitoresc Roman (denumirea Partidului Comunist de atunci) si aparatul de respresiune trebuia sa “rezolve” situatia intelectualilor pana la acest moment “istoric”. De altfel, Congresul chiar a devenit un moment istoric, deoarece, in mod cu totul neasteptat, Nikita Hrusciov isi face aparitia la Bucuresti si convoaca toti liderii comunisti din tarile satelit URSS, pentru a ii pune in tema cu relatiile tensionate dintre Moscova si China, noul “star” comunist intemeiat de Mao.

Stelian Tanase a evocat si cateva amintiri personale avute cu supravietuitorii lotului Noica-Pillat. Intelectualii au avut parte de o inchisoare foarte grea, pregatita in mod special de regimul comunist, ceea ce arata, inca odata, “valoarea” pe care liderii comunisti o dadeau respresiunii acestora. Majoritatea situatiilor limita traite in inchisori nu au fost facute publice de supravietuitori, fiind relatate doar in convorbiri personale. Tanase a adaugat ca cel care a rezistat cel mai bine acestor suferinte atroce a fost Nicolae Steinhardt – cel care avea sa si devina monah la Rohia – datorita experientei sale de convertire radicala de la iudaism la crestinism. Avand mereu o dispozitie exploziva, febrila aproape, Nicolae Steinhardt, prezentat ca o figura de “mistic” autentic, care se ruga si noaptea cu ardoare, i-a prezis lui Stelian Tanase, inca din 1983, ca regimul comunist se va prabusi. Predictie pe care istoricul mai degraba o punea pe seama rugaciunilor de noapte si a relatiei cu Dumnezeu a viitorului calugar, decat perspicacitatii sale politice.

Cercetatorul George Ardelean a amintit, printre altele, faptul ca Securitatea avea propriul sau sistem de “lecturare” a operelor, jurnalelor, scriiturilor intelectualilor (au fost confiscate romane si opere intregi nepublicate ale intelectualilor prigoniti,  de catre Securitate, care nu au fost scoase la iveala nici in anii nostri), ca o functie separata de ceea ce era caracteristic cenzurii de partid, prin care textul era dublat, practic, de o hermeneutica ce ii gasea un inteles si o semnificatie cu totul paralela.

Ce invatam noi din istorie?

Contextul istoric rezumat de Stelian Tanase pune in evidenta logica terorii comuniste. Pentru ca, inainte de toate, valurile de teroare nu au fost duse la intamplare. Ele fac parte dintr-o sadica operatiune de inginerie sociala, dupa cum a descris si Vladimir Bukovski instaurarea regimurilor comuniste in tarile satelit ale URSS. Scopul acestei inginerii sociale a fost desfiintarea relatiilor sociale si, apoi, chiar a oamenilor ce compuneau elitele economice, politice si culturale, intr-o tentativa de distrugere a lumii vechi pentru intemeierea celei noi. Mecanismele mergeau pana la instaurarea unui climat de teroare care sa faca imposibile relatiile firesti intre oameni, izolarea acestora si predarea, neconditionata, in fata regimului comunist. Dupa cum arata Procesul Intelectualilor, crima nu mai era definita “doar” prin apartenenta la o clasa ideologic opusa proletariatului, sau prin apartenenta la o organizatie opusa comunismului, ci era, pur si simplu, gandirea libera si, chiar mai mult decat atat, doar posibilitatea de a gandi liber, autonom fata de stapanirea politica. De altfel, abia intr-un regim represiv, de teroare, cum este cel comunist, are sens sa vorbim de “gandire captiva” sau de “gandire libera”.

In concluzie, exista o logica a terorii comuniste (asupra unui aspect – reeducarea – ne-am aplecat si noi mai indeaproape), exista un mecanism de putere care a functionat metodic si coordonat. Scopurile ultime ale comunismului, cu riscul de a ne repeta, nu au vizat doar distrugerea societatii burgheze interbelice pentru instaurarea noii societati comuniste. Acest lucru ar fi fost prea usor de facut – oricum societatea burgheza interbelica dadea semne ca se va prabusi singura, asa cum, astazi, societatea postmoderna se pravaleste in propriul abis. Comunismul a fost, mai intai, un vast experiment politico-social de distrugere a comunitatii, a relatiilor de grup, chiar si a relatiilor de prietenie, pe scurt, a relatiilor fata-catre-fata. Apoi, comunismul a fost acel experiment de distrugere a tipului de om caracteristic vremurilor istorice trecute (totusi, un om inca traditional in multe aspecte ale sale) si de reinventare a acestuia dupa calapodul prototipului ideologic al “omului nou” comunist. In fine, comunismul a fost acel experiment care a vizat insasi constiinta omului, a cautat in forul sau launtric cel mai intim, a vrut sa Il scoata pe Dumnezeu din inima sa si sa ii aplatizeze gandirea, reducand-o la o serie de lozinci date de-a gata de Fratele Mai Mare. Celalalt, Sinele si Constiinta, cele trei fatete ale omului, sunt si cele trei “tinte” ale experimentului istoric numit comunism. Si au reusit sa le distruga, acolo unde aceste trei dimensiuni nu se regaseau in Dumnezeu.

O doamna de la lansare observa, si partial are mare dreptate, cat de “norocosi” suntem noi fata de cei care au trait acum cativa ani, fata de intelectualii aruncati in inchisori, mai exact. Este o mare sansa sa nu traiesti in acele timpuri in care asemenea nemernicii erau posibile, si acest lucru ne poaate ajuta sa rabdam multe neajunsuri ale zilelor noastre. Dar, pe de alta parte… O intrebare cutremuratoare ni se ridica in inima: oare cum ar fi, in prezent, daca aceste nemernicii ar fi slobozite iarasi peste noi? Cat de coapta este omenirea pentru un nou experiment totalitar? Cum raspundem? Cel mai bine, comparand cu trecutul. Daca s-au gasit, acum peste 50 de ani, cand lumea era cu totul altfel, cand epoca mass-media abia incepuse, cand totusi era frica aceea de Dumnezeu, de constiinta, ei bine, daca atunci s-au gasit atat de multi executanti zelosi, perpetuatori cruzi ai unei idei sadice, cati s-ar gasi acum? In epoca violentei induse televizual si virtual, a dezinhibarii totale de orice fel de frana morala, a culturii nihilismului si a mortii, omniprezenta, perpetua moarte, oare cat mai valoreaza un suflet de om? Cat mai valoreaza lacrima, suferinta, durerea celuilalt? In alergarea aceasta in care nici macar cei alesi nu ai timp de propriul suflet, oare cine “nu isi ia in desert sufletul sau”, aproapele sau, viata sa?

Mai simplu spus, lumea in care traim e mult mai coapta pentru un experiment totalitar decat cea in care a aparut comunismul. Totusi, regimul comunist a aparut in societati partial arhaice, a avut de-a face cu societati rurale puternice, cu Biserici cu numar mare de credinciosi, cu valori greu de smuls. Si totusi, au reusit sa desfigureze tarile in care s-au impus. Or, acum, in prezent, toate scopurile intermediare ale comunismului – distrugerea elitelor vechii societati, restructurarea si ingineria sociala violenta – pur si simplu nu si-ar mai avea rostul, pentru ca nu ar avea adversar de intampinat. Suntem deja “restructurati”, chiar ne aflam, de fapt, intr-o continua restructurare, suntem grav afectati in discernamantul nostru, in idenitatea noastra. Suntem umbrele jalnice ale celor de ieri. Cat de greu ar fi acum pentru un regim  ca cel comunist sa se instaureze? Cate cozi de topor ar gasi? …

Un alt motiv pentru a ne da seama ca acum lucrurile sunt mult mai coapte decat in trecut este dat si de dezvoltarea mijloacelor de perpetuare a terorii. Da, nu ajunge sa ai doar oameni dispusi sa faca toata ticalosiile, odata ce sunt inzestrati cu putere de viata si moarte asupra semenului, ci ai nevoie si de metoda si de instrumente. Iar metodele de control s-au perfectionat neinchipuit de mult, prefigurand totalitarismul tehnologic profetit de Ioan Ianolide. Controlul de tip Panopticon este depasit deja; traim era transparentei demonice totale – si gandurile ni se pot citi, in curand. Intimitatea e anulata, iar noi toti ne topim intr-o retea web, devenind proprii supraveghetori ai sinelui si ai celuilalt, pentru ca supravegherea, controlul, delatiunea, nu trebuie exercitate doar de sus, ci facute sa fie parte a propriei noastre personalitati. Inainte, doar unul spunea l‘état c’ést moi. Acum, fiecare dintre noi este chemat sa fie un frate mai mic al Fratelui Mai Mare.

Ce invatam noi din istorie? Ca aceasta nu se repeta, ci revine, totdeauna, cu o experienta mai mare in rautate, ticalosie, perversiune. Dar si ca, din pacate, se pare ca niciodata nu invatam mai nimic din ea.

(va urma)