Cuviosul Paisie Aghioritul: OBRAZNICIA ALUNGA HARUL DUMNEZEIESC

Obrăznicia şi lipsa de respect

Indrăzneala alungă evlavia

– Părinte, de unde vine îndrăzneala?

– De la Paris… [Joc de cuvinte foarte subtil al Cuviosului; în elenă la îndrăzneală se spune “i parrisia” (n. ed.).] Îndrăzneala este obrăznicie şi alungă departe frica de Dumnezeu, ca fumul ce îl îndreptăm spre albine, ca să se depărteze de stup.

– Părinte, cum să scap de îndrăzneală?

– Să te simţi pe tine mai prejos decât toţi. Este nevoie de multă smerenie. Ca mai mică, precum eşti, să ai respect şi evlavie faţă de toate surorile. Să-ţi spui gândul tău cu smerenie şi să nu arăţi că le ştii pe toate. Atunci Dumnezeu te va îmbrăca cu harul Lui şi vei avea sporire. Îndrăzneala la ascultător este cel mai mare duşman al său, pentru că alungă evlavia. De obicei, după îndrăzneală urmează răzvrătirea, după ea nesimţirea şi nepăsarea pentru micile păcate, cu care omul încet-încet se obişnuieşte şi le vede după aceea ca fiind fireşti, dar nu există odihnă în adâncul sufletului, ci numai nelinişte. Unul ca acesta nici nu poate înţelege ce are, pentru că inima lui este împietrită şi nu pricepe lucrurile strâmbe pe care le face.

– Părinte, ce legătură are simplitatea cu îndrăzneala?

– Altceva este simplitatea, altceva îndrăzneala. Simplitatea are şi evlavie înlăuntrul ei şi ceva copilăresc, îndrăzneala are obrăznicie. De multe ori şi în sinceritate poate exista obrăznicie, în sinceritate şi în simplitate de multe ori se ascunde multă obrăznicie, atunci când omul nu ia aminte. Unul ca acesta spune “Eu sunt un caracter deschis!” sau “Eu sunt simplu” şi vorbeşte cu obrăznicie, fără să înţeleagă aceasta. Dar cu toate acestea altceva este simplitatea şi altceva obrăznicia.

– Părinte, ce este sfiala duhovnicească?

– Sfiala duhovnicească este frica de Dumnezeu în înţelesul cel bun. Această frică, această strângere aduce veselie, picurând miere în inimă, miere duhovnicească! Vezi, un copilaş micuţ care este timid îl respectă pe tatăl său, se sfieşte şi din multa sfială nici nu priveşte la el. Vrea să întrebe ceva şi se roşeşte. Unul ca acesta este bun să-l pui la iconostas. Un alt copil spune: “E tatăl meu” şi se întinde înaintea lui fără respect, cu îndrăzneală. Şi când vrea ceva, cere cu pretenţia să i se dea, bate cu piciorul în podea, ameninţă.

Intr-o familie bună copiii se mişcă liber. Există respect, fără ca să fie constrânşi copiii; nu există disciplină militară. Ei se bucură de tatăl şi de mama lor, iar aceia se bucură de ei. “Dragostea nu cunoaşte ruşine”, spune Avva Isaac. Are îndrăzneală în sensul ei cel bun.

Dragostea are în ea evlavie şi respect, adică biruieşte frica. Unul se strânge, se sfieşte, dar se şi teme, pentru că nu are adevărata sfială. Altul are sfială, dar nu se teme, deoarece o are pe cea adevărată, sfiala duhovnicească. Atunci când sfiala este duhovnicească, cel ce o are simte bucurie. Copilaşul, de pildă, îşi iubeşte tatăl şi mama cu îndrăzneală, într-un anumit fel; nu se teme că îl vor bate. Ii ia cascheta tatălui său, şi ofiţer de ar fi, o aruncă şi se bucură. Are simplitatea cea bună, nu are obrăznicie. Să deosebim simplitatea de obrăznicie. Dacă lipseşte respectul, sfiala, atunci ajungem la îndrăzneală, la obrăznicie. Şi auzi după aceea pe copilă că spune stând întinsă: “Mamă, adu-mi un pahar de apă! Să fie rece!… A, dar nu e rece. Rece ţi-am spus să-mi aduci!”. Aşa încep şi ajung după aceea să spună: “Şi de ce femeia să se teamă de bărbat?”.

Inlăuntrul fricii însă există respectul, iar înlăuntrul respectului există dragoste. Ceea ce respect, îl şi iubesc, şi ceea ce iubesc, îl şi respect. Femeia să respecte pe bărbat. Bărbatul să-şi iubească femeia. Dar acum toate se nivelează şi se distrug familii, pentru că iau Evanghelia invers. Bărbatul spune: “Femeia trebuie să se supună”. Dar dacă nu ai dragoste, nu poţi face nici o pisică să se supună. Dacă nu ai dragoste, celălalt nu este încredinţat şi nu poţi nici măcar un pahar de apă să-i ceri să-ţi aducă. Când cineva îl respectă pe celălalt, pe sine însuşi se respectă. Pe sine nu se ia în seamă. Respectul faţă de aproapele are mărime de suflet, căci unul ca acesta nu se socoteşte pe sine. Iar cel ce se îngrijeşte de sine nu are mărime de suflet.

Respect faţă de cei mai mari

– Părinte, uneori vorbesc urât celor mai mari. Imi dau seama că greşesc şi mă mărturisesc.

– Dacă îti dai seama şi te mărturiseşti, încet-încet te vei scârbi de tine, te vei smeri şi atunci va veni harul lui Dumnezeu şi va pleca acest obicei rău.

– Părinte, spun câte o glumă şi împung pe surori din dragoste, dar mă tem de îndrăzneală.

– Tu eşti mică; nu ti se potriveşte. Intr-o familie de obicei cei mari glumesc cu cei mici şi nu cei mici cu cei mari. În felul acesta se bucură şi cei mici, se bucură şi cei mari. Nu se potriveşte pentru unul mic să glumească cu bunicul sau cu bunica. Inchipuieşte-ţi, cum ar arăta ca un copil să meargă pe neaşteptate şi să-l gâdile pe tatăl său după gât? Altceva este atunci când cel mare răsfaţă pe cel mic şi cel mic se bucură, pricinuind o bună dispoziţie. Astfel cel mare se face mic şi se bucură amândoi.

– Părinte, atunci cînd îi spun cuiva mai mare părerea mea în legătură cu un lucru, despre care gândul îmi spune că nu este bine, iar acela se împotriveşte, trebuie să fiu de acord cu el?

– Nu, să nu fii de acord la rău. Să spui ceea ce este corect, dar cu smerenie. “Nu cumva este mai bine să facem astfel? Aşa îmi spune gândul”. Sau să spui: “Am gândul acesta”. Atunci te faci magnet şi atragi harul lui Dumnezeu. Sunt unii care vorbesc cu îndrăzneală din obişnuinţă, şi nu din dorinţa de a-şi spune părerea lor. In orice caz, oricum ar fi, este nevoie de respect fată de cel mai mare. Dar într-un anumit fel, şi cel mari vrea să fie respectat. Şi deşi are neputinţe, are totuşi şi lucrurile lui bune, are o experienţă etc. Tu, atunci când eşti întrebată, spune-ţi gândul cu smerenie şl respect, fără să crezi în sinea ta că este aşa cum spui tu, pentru că celălalt poate să ştie ceva pe care tu nu-l ştii sau la care nu te-ai gândit. Când cineva este mic, şi, de pildă, ascultă o discuţie despre un subiect şi se gândeşte la soluţia despre care crede că ar fi mai bună, în cazul în care trebuie să-şi spună părerea unuia de o vârstă cu el, să zică: “Mi-a venit acest gând“. Dacă este mai mare de vârstă, trebuie să spună: “Mi-a trecut un gând netrebnic“. Chiar şi atunci când cineva spune adevărul, este o obrăznicie dacă nu are competenţa să o facă.

– Atunci când spuneţi mai mare, înţelegeţi în ani sau în viaţa duhovnicească?

– Mai ales în ani. Pentru că, vezi, chiar şi unul care este într-o stare duhovnicească înaintată, respectă pe unul mai în vârstă decât el.

– Părinte, oare este firesc ca cineva să respecte pe unul mai mic, dar mai sporit duhovniceşte, decât pe altul mai mare şi mai puţin sporit?

– Nu, această clasare nu este corectă. Oricum ar fi cel mai mare, trebuie să-l respecţi pentru vârstă. Pe cel mai mare îl vei respecta pentru vârstă, iar pe cel mai mic pentru evlavie. Atunci când există respect, cel mic respectă pe cel mare şi cel mare, pe cel mic. înlăuntrul respectului există dragoste. Sfântul Apostol Pavel spu­ne: “Celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste”.

– Dacă cei mici fac observaţii celor mari, lucrul acesta este rău?

– Acesta este tipicul generaţiei noi. Insă Scriptura spune: “Mustră pe fratele tău” şi nu spune: “mustră pe tatăl tău“. Tinerii de astăzi au în cuvânt duhul răzvrătirii, fără ca ei să-şi dea seama. Acest comportament îl consideră firesc. Vorbesc cu obrăznicie şi îţi spun: “Am spus-o simplu”. Au fost influenţaţi de acest duh obraz­nic al lumii, care nu respectă nimic.

Nu există respect în comportamentul celui mic faţă de cel mare şi nu îşi dau seama ce mare rău este lucrul acesta. Atunci când cel mic spune celui mare că respectul este ceva depăşit care nu se mai potriveşte astăzi şi care îi îngrădeşte, chipurile, personalitatea, ce să mai aştepţi? Este nevoie de multă luare aminte. Duhul lumesc contemporan spune: “Nu ascultaţi de părinţi, de dascăli etc”. De aceea şi copiii cei mai mici devin mai răi acum. Mai mare vătămare suferă în special acei copii ai căror părinţi nu înţeleg ce rău le fac prin a-i admira şi a-i considera deştepţi atunci când vorbesc cu obrăznicie.

La Colibă au venit doi frăţiori de opt-nouă ani cu tatăl lor. Acolo era şi un cunoscut de al meu, un băiat foarte bun şi un bun pictor; într-un minut, tac-tac, te zugrăvea. “Dionisie, îi spun, pictează copiii aşa cum stăm împreună”. “Ia să văd dacă o să reuşesc, pentru că se mişcă”. A scos o foaie şi a început să zugrăvească. Atunci sare unul dintre copii şi spune: “Ia să vedem, bă prostule, ce vei face!” – şi era şi lume de faţă. Pictorul nu s-a tulburat deloc. “Aceştia sunt copiii de astăzi, Părinte”, mi-a spus şi a continuat să zugrăvească. Mie mi s-a urcat sângele în cap. Tatăl lui a rămas nepăsător, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Să spună aşa la un om de treizeci de ani şi omul să stea şi să-i picteze! Obrăznicie, lipsă de evlavie şi câte altele!… înfricoşător! Ia gândeşte-te dacă unul din aceşti copii va vrea să se facă monah, de câtă muncă este nevoie ca el să devină un călugăr corect. Când mamele nu au grijă de ei, îi distrug. Totul este mama. În Rusia, dacă s-a schimbat ceva, este pentru că mamele au ţinut în ascuns credinţa, evlavia şi i-au ajutat pe copii. Bine că există şi puţin aluat din familii creştine, altfel am fi fost pierduţi.

– Părinte, dacă aceşti copilaşi care cresc aşa ar vrea să se schimbe mai târziu sau să se facă monahi, vor putea?

– Dacă vor crede că ceea ce au făcut nu este bine, îi va ajuta Hristos. Adică, dacă intră în om neliniştea cea bună, s-a rezolvat. Dar atunci când cred că au dreptate şi spun despre egumen sau egumenă: “Ce, aici avem un dictator? Unde s-a mai auzit aşa ceva în ziua de azi?“, atunci cum să se îndrepte. Şi sunt unii călugări care ajung să-mi spună astfel de neghiobii.

Incet-încet respectul se pierde cu desăvârşire. Vin la Colibă copii, şi cei mai mulţi stau picior peste picior, iar cei bătrâni nu au unde să stea. Unii, deşi văd că buturugile sunt mai încolo, se îngreuiază să meargă doi paşi să le aducă, ca să stea pe ele. Trebuie să le aduc eu. Şi deşi mă văd că le car, nu vin să le ia. Vor să bea apă, dar nu merg singuri să bea. Trebuie ca eu să le aduc şi al doilea pahar. Cu adevărat, aceasta mi-a făcut o impresie neplăcută. Cogeamite voinici, vin în grup de câte treizeci, mă văd cum aduc o cutie de rahat şi un bidon de apă, cum duc şi paharele ca să-i mulţumesc, încă şi şchiopătând, şi nu se mişcă nici unul, ci se scoală să mă ajute un ofiţer pensionar care în toată viaţa lui a fost afumat de praf de puşcă. Ei cred că aşa cum îi serveşte chelnerul atunci când merg la vreun restaurant sau hotel, tot astfel şi aici la Colibă va veni chelnerul săi servească. De cinci-şase ori am făcut lucrul următor: m-am ostenit să aduc apă şi apoi am vărsat-o înaintea lor. “Eu să vă aduc apă, voinicilor, iar voi să staţi? le spun. Aceasta nu vă ajută“.

In mijloacele de transport în comun vezi copiii mici stând pe scaune, iar bătrânii stând în picioare. Vezi tineri că stau picior peste picior şi nu cedează locul vreunui bătrân, ci se scoală cei mai mari şi le dau locul lor. “Am plătit locul”, îţi spun, şi stau jos fără să ţină seamă de cineva. Mai demult ce duh exista! Femeile stăteau la drum, de-a dreapta şi de-a stânga lui, iar când trecea preotul sau un bătrân, se ridicau în picioare şi îi îndemnau şi pe copiii lor să facă aceasta.

De câte ori nu mă înfurii! Vorbesc adeseori unor oameni cu funcţii, şi vezi nişte copii cum întrerup discuţia cu obrăznicie, spun nişte neghiobii şi socotesc aceasta mare ispravă. Le fac semn să se oprească, dar nimic. Trebuie să-i faci de ruşine ca să tacă din gură, altfel nu se poate. In nici o carte patristică nu scrie să vorbească tinerii astfel. Patericul spune: “a spus Bătrânul“, nu spune: “a spus tânărul“.

Mai demult cei mici nu vorbeau în faţa celor mari şi se bucurau că nu vorbeau. Nici nu stăteau acolo unde stăteau cei mari. Aveau o sfială, o evlavie, se roşeau atunci când vorbeau unuia mai mare. Şi dacă vreun copil vorbea urât părinţilor lui, n-ar fi ieşit în piaţă de ruşine. Şi în Sfântul Munte, dacă nu avea cineva barbă albă, nu mergea la strană să cânte. Acum vezi şi pe fraţi cum se adună… în sfârşit, însă cel puţin să înveţe să se mişte cu respect şi evlavie. Şi vezi elev de Atoniadă spunând Directorului, care este şi episcop: “Domnule Director, vom vorbi de la egal la egal”. Până acolo ajung. Şi răul este că îţi răspunde: “De ce? Ce-am spus? Nu înţeleg!“. Nu spune: “Mă iertaţi, am binecuvântare să-mi spun un gând? Poate fi şi o neghiobie”, ci, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic: “Părerea ta şi părerea mea“. Ai înţeles? Din păcate, duhul acesta a pătruns şi în viaţa duhovnicească şi în monahism. Auzi fraţi începători spunând: “Deşi i-am spus Stareţului în repetate rânduri, tot nu mă înţelege!”. “Bine, dar cum să spui «în repetate rânduri»?”. Este ca şi cum ai spune: “Nu s-a îndreptat Stareţul!”. “Dar ce, nu-mi pot rosti şi eu părerea mea?”, spune. Să sari în aer, auzind unele ca acestea. Şi la sfârşit îţi spune: “Te-ai mâhnit? Iartă-mă!”. Auzi, îmi cere să-l iert nu pentru cele ce le-a spus, ci pentru că m-a făcut să mi se urce sângele în cap! Ajung să judece şi pe Dumnezeu.

– Părinte, numai în noua generaţie există această tendinţă să judece pe toţi şi pe toate sau aşa a fost întotdeauna?

– Nu, mai demult nu era aşa; acesta este duhul epocii noastre. Şi nu le ajunge că judecă pe mireni, pe toţi politicienii, şi pe oamenii bisericii, ci îi judecă şi pe sfinţi şi ajung să judece chiar şi pe Dumnezeu. Şi spun: “Dumnezeu în problema aceasta aşa trebuia să lucreze; n-a lucrat corect. Aceasta nu trebuia s-o facă Dumnezeu“. Auzi cuvinte! “Bre copile, tu vorbeşti?”. “De ce nu? îmi spun părerea“, îţi răspunde şi nu înţelege câtă obrăznicie este în cuvintele lui. Duhul lumesc a distrus multe lucruri bune. Răul înaintează spre o stare urâtă, spre blasfemie. Judecă pe Dumnezeu şi nici nu-i mustră gândul că aceasta ar fi hulă.

Sunt unii cu statură înaltă şi dacă au şi puţină logică, încep: “Acesta este de-o palmă, acela merge strâmb, celălalt face aşa”, şi nu ţin cont de nimeni. Odată a venit la Colibă unul şi mi-a spus: “Dumnezeu nu trebuia să facă aceasta aşa”. “Tu, îi spun, poţi ţine o pietricică în aer? Aceste stele pe care le vezi nu sunt bile ce strălucesc, ci sunt întregi volume de materie ce se mişcă cu o viteză ameţitoare şi se menţin fără să se abată de la traiectorie”. “Aceasta, după părerea mea, nu trebuia să se facă aşa”, spune din nou. Auzi vorbă! Dar noi vom judeca pe Dumnezeu? A intrat logica şi a plecat încrederea în Dumnezeu. Şi dacă-i spui ceva, îţi răspunde: “Iartă-mă, dar mi-am spus părerea. Nu pot să-mi spun părerea?”. Ce aude Dumnezeu de la noi! Bine că nu ne ia la bani mărunţi.

In Vechiul Testament se arată că Dumnezeu a spus israeliţilor: “Alungaţi pe hananei cu desăvârşire din tară”. Fiindcă a spus-o Dumnezeu, ştia El de ce. Dar ei au spus: “Aceasta nu este o faptă iubitoare de oameni. Să-i lăsăm, să nu-i nimicim”. Dar după aceea au fost atraşi la imoralitate, la idolatrie şi îşi jertfeau copiii idolilor, precum spune în psalm. Dumnezeu ştie de ce face un anumit lucru. Dar unii spun cu obrăznicie: “De ce să facă Dumnezeu iadul?”. Incepe judecata şi de aici încolo acel om nu mai are stare duhovnicească, nici măcar puţin har dumnezeiesc ca să înţeleagă puţin mai profund, adică să înţeleagă pentru ce pricină Dumnezeu a făcut un anumit lucru. “De ce?” înseamnă judecată, mândrie, egoism.

– Părinte, unii copii întreabă: “De ce a trebuit să Se răstignească Hristos?”. Dumnezeu nu putea să mântuiască lumea în alt mod?”.

– A mântuit-o în modul acesta şi oamenii nu sunt mişcaţi. Ce ar fi fost dacă ar fi mântuit-o în alt mod? Sunt unii care spun: “Dumnezeu n-a păţit nimic. Fiul S-a răstignit“. După mine, un tată ar fi preferat să se jertfească el însuşi, în loc să-şi jertfească fiul. Mai dureros este pentru un tată să i se jertfească fiul, decât el însuşi. De vreme ce nu înţeleg ce înseamnă dragoste, ce să le mai spui? Un altul mi-a spus: “Adam a avut doi copii, pe Abel şi pe Cain. Dar de unde s-a aflat femeie pentru Cain?“. Să citească în Vechiul Testament şi va vedea că Adam “a născut fii şi fiice” după Sit. Cain fugise în munţi după uciderea fratelui său şi nu ştia că femeia pe care a luat-o era sora lui. Dumnezeu a iconomisit aşa ca să existe oameni de o rasă, să nu existe răutate şi ucidere. Să spună: “Suntem din aceiaşi părinţi, din Adam şi Eva”, ca să se înfrâneze răutatea omenească. Cu toate acestea, vezi ce răutate există astăzi!

Ce păţesc cu unii ca aceştia ce vin la Colibă! Le spun: “Mă doare capul şi nu am aspirină”. După aceea mai pleacă şi supăraţi. Nu înţeleg de ce le spun că mă doare capul, şi spun: “Am făcut atâta osteneală şi ne spune că îl doare capul!”. Alţii mă întreabă: “Să-ţi aducem o aspirină!?”.

Obrăznicia alungă harul dumnezeiesc

Este nevoie de multă luare aminte. Comportamentul dezordonat şi neatent alungă harul dumnezeiesc. Lipsa respectului este piedica cea mai mare pentru apropierea harului lui Dumnezeu. Cu cât mai mult respect au copiii faţă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, în general, cu atât primesc mai mult har dumnezeiesc. Şi cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu.

Libertatea lumească a alungat nu numai evlavia, dar şi politeţea lumească. Vin acolo la Colibă unii copii şi strigă tatălui lor: “Ei, tată, ai ţigări? Ale mele mi s-au terminat”. Unde era mai demult aşa ceva? Şi deşi fuma vreunul, dar fuma în ascuns. Acum, ca şi cum nu s-ar întâmpla nimic. Cum să nu se dezgolească după aceea cu desăvârşire de harul dumnezeiesc? Astăzi fete ocărăsc pe fraţii lor pentru credinţa în Dumnezeu cu nişte cuvinte atât de murdare înaintea tatălui şi mamei lor, şi tatăl nu spune nimic! Mi s-a ridicat părul în vârful capului când am auzit. După ce au plecat închinătorii, vorbeam de unul singur.

Mediul lumesc şi părinţii lumeşti distrug copiii. Mediul influenţează mult. Sunt puţini copiii care au sfială şi mărime de suflet. Cei mai mulţi copii sunt sălbatici, deoarece se comportă cu obrăznicie. Mulţi părinţi îmi aduc pe fiii lor şi-mi spun: “Părinte, copilul meu are diavol”. Dar văd că nicidecum copiii nu au diavol. Doamne fereşte! Puţini sunt copiii care au diavol. Toţi ceilalţi au o înrâurire demonică exterioară. Adică diavolul le face comandă dinafară; nu este înlăuntrul lor, dar treaba lui şi de afară şi-o face. Dar de unde se pricinuieşte aceasta? De la obrăznicie. Atunci când copiii vorbesc cu obrăznicie celor mai mari, alungă harul lui Dumnezeu. Iar atunci când pleacă harul lui Dumnezeu, vin drăcuşorii şi copiii se sălbăticesc, fac neorinduieli. In timp ce copiii care au evlavie, respect, ascultă de părinţi, de dascăli, de cei mai mari, primesc mereu harul lui Dumnezeu şi au binecuvântarea Lui. Ii acoperă harul lui Dumnezeu. Multa evlavie faţă de Dumnezeu, multul respect faţă de cei mai mari aduce din belşug harul dumnezeiesc în suflete, în aşa măsură încât sunt trădaţi de strălucirea dumnezeiască a harului. Harul lui Dumnezeu nu merge la copiii răzvrătiţi, ci la cei cuminţi, evlavioşi şi cu mărime de suflet. Iar aceşti copii au o privire care străluceşte. Şi cu cât mai mult respect au fată de părinţi, fată de cei mai mari, cu atât primesc mai mult har. Iar cu cât sunt mai neîmblânziţi, cu atât sunt mai părăsiţi de harul lui Dumnezeu.

Copilul care începe să spună: “Nu, vreau aceea, vreau cealaltă” cu o pretenţie nestăpânită, va deveni răzvrătit, va deveni diavol. Pentru că şi Luceafărul a voit să-şi pună tronul său mai sus de tronul lui Dumnezeu. Să vedeţi, toţi copiii cărora li se fac voile vor deveni răzvrătiţi. Dacă aceşti copii nu se vor pocăi pentru a se izbăvi de valul rău ce îi loveşte, ci vor continua să se poarte cu obrăznicie, atunci – Doamne fereşte! – se va pricinui o îndoită părăsire şi vor ajunge să vorbească urât chiar şi despre Dumnezeu, şi atunci vor fi stăpâniţi de duhurile cele rele.

“Cinsteşte pe tatăl tău şi mama ta!” Unde au ajuns astăzi copiii! Nu rabdă nici măcar un singur cuvânt. Cum ar putea răbda bătaie? Nu au respect; au mult egoism şi mulţi nervi. Fac abuz de libertate. Copilul spune părinţilor lui: “O să vă duc la Politie!”. Recent, un copil de cincisprezece ani, care a făcut o foarte mare neorînduială şi tatăl lui i-a dat o palmă, s-a dus şi l-a reclamat, iar tatăl lui a fost condamnat. Tatăl a spus în timpul procesului: “Mă nedreptăţiţi, pentru că dacă nu i-aş fi dat atunci acea palmă, copilul meu ar fi fost băgat la închisoare. Şi nu v-ar fi durut pe dumneavoastră, ci pe mine”. Ia atunci pe copil, îi dă două palme şi spune: “Pentru aceste palme să mă judecaţi, nu pentru aceea. Băgati-mă acum în închisoare, pentru că l-am lovit fără motiv“.

Vreau să spun că acolo au ajuns copiii. Această mentalitate există astăzi. Mai demult părinţii ne certau, ne dădeau şi câte o palmă, dar nu ne trecea prin cap vreun gând rău. Luam şi bătaie ca mângâiere, fără să ne împotrivim, fără să cercetăm dacă suntem vinovaţi mult sau puţin. Credeam că bătaia era pentru binele nostru. Ştiam că părinţii ne iubeau şi atunci când ne răsfăţau, când ne sărutau, şi când ne dădeau câte o palmă. Pentru că şi palma şi mângâierea şi sărutarea părinţilor, toate sunt din dragoste. Când părinţii îşi bat copiii, inima lor suferă. Când copiii încasează câte o palmă, îi doare obrazul. Prin urmare, mai mare este durerea inimii decât durerea obrazului. Mama, orice ar face copiilor ei, fie că îi ceartă, fie că îi bate, fie că îi răsfaţă, pe toate din dragoste le face şi toate din aceeaşi inimă de mamă ies. Dar când copiii nu înţeleg aceasta, se împotrivesc cu obrăznicie, se încăpăţânează, şi atunci alungă harul dumnezeiesc dinlăuntrul lor şi este firesc să primească după aceea înrâurirea demonică.

– Părinte, nu există şi părinţi neisprăviţi?

– Da, dar pe copiii care au astfel de părinţi îi ajută Dumnezeu. Dumnezeu nu este nedrept. Perii sălbatici sunt plini de pere sălbatice. Pe cărarea spre Coliba mea este un corcoduş sălbatic. Are atâtea corcoduşe, de nu i se văd frunzele. Se rup crengile de atâta rod. Insă corcoduşii cei buni, oricât i-ai stropi, nu dau rod deloc.

Prăpastia generatiilor

Lumea a devenit ca o casă de nebuni. Copiii cei mici adorm la miezul nopţii, deşi ar trebui să adoarmă odată cu apusul soarelui. Sunt închişi în blocuri, în betoane şi intră în programul celor mari. Ce să facă copiii, ce să facă şi părinţii? Vin copiii şi-mi spun: “Nu ne înţeleg părinţii”. Vin şi părinţii şi îmi spun: “Copiii noştri nu ne înţeleg”. S-a creat o prăpastie între părinţi şi copii. Ca să se şteargă trebuie ca părinţii să se coboare în starea copiilor, iar copiii să treacă în cea a părinţilor. Şi dacă acum copiii nu-i chinuiesc pe părinţii lor, nici copiii lor, mai târziu, nu-i vor chinui pe ei. Dacă acum copiii nu ascultă şi îşi chinuiesc părinţii, şi copiii lor îi vor chinui mai târziu, pentru că vor funcţiona legile duhovniceşti.

– Părinte, unii copii spun că s-au vătămat din pricina dragostei părinţilor lor.

– Nu au dreptate. Când copilul este cu mărime de suflet, nu se vatămă de dragostea părinţilor lui. Dacă însă exploatează dragostea lor, se va distruge. Dacă un copil se vatămă de dragostea părinţilor, înseamnă că acel copil are o vătămare. Deşi ar trebui să-i fie recunoscător lui Dumnezeu pentru astfel de părinţi, pentru dragostea lor, el se mâhneşte că se poartă cu bunătate cu el, în timp ce alţi copii nu au părinţi. Ce să mai spui! Când un copil nu recunoaşte pe părinţii lui ca binefăcătorii săi şi nu-i iubeşte – cu atât mai mult cu cât părinţii au frică de Dumnezeu – cum este cu putinţă să respecte şi să iubească pe Dumnezeu, marele lui binefăcător şi Părinte al tuturor oamenilor, lucru care este foarte greu să-l înţeleagă în vârsta copilărească?“.

(in: “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)

Legaturi: