De ce se strica sarea? INTRE FIUL RISIPITOR si JUDECATA NEAMULUI IMPREUNA-NETREBNICIT. De la OBRAZNICIA la FOAMETEA SI ROBIA fiilor care au risipit averea Tatalui, tradandu-si Chemarea… CE NE ASTEAPTA, CA POPOR? “Dumnezeu, ca sa salveze, va ingadui O MARE APASARE. Aici nu trebuie nici sa fii prooroc, nici Nostradamus, nici vazator cu duhul” (MEDITATII LA CEAS DE CUMPANA)

(detaliu icoana de Elena Murariu)

DE CE SE STRICA SAREA?

JUDECATA FIILOR IMPREUNA-RISIPITORI

 – meditatie duhovniceasca la caderea noastra de obste –

„Şi preotului i se întâmplă ca şi poporului, stăpânului ca şi robului, slugii ca şi stăpânei sale; vânzătorului ca şi cumpărătorului, celui care dă cu împrumut ca şi celui care se împrumută, datornicului ca şi cel căruia îi este dator… Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduiala şi legământul stricatu-l-au pe veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul şi locuitorii îndură pedeapsa lor; drept aceea cei ce locuiesc pe pământ sunt mistuiţi, iar oamenii rămaşi sunt puţini la număr!” (ISAIA 24,2, 5-6)

Ceea ce pare ca lipseste astazi destul de mult in Biserica (cu exceptiile de rigoare, desigur!) sunt claritatea si curajul de a numi binele si raul drept ceea ce sunt, nu doar la modul general, teoretic si principial, ci aplicate si particularizate la situatiile concrete din viata lui si a societatii actuale. Pare ca lipseste curajul de a infatisa omului (crestinului) cu sinceritate (dar nu brutalitate si raceala!, ci cu blandete si caldura – ceea ce, iarasi, e foarte greu…) LEGILE DUHOVNICESTI care guverneaza creatia si viata si care nu se pot incalca „ad libitum” – nici macar din marea larghete si bunavointa atotblagoslovitoare a duhovnicului! – fara a suferi consecintele inerente. Sau fara a mai fi necesara o POCAINTA profunda, care este, de altfel, si imensul DAR adus noua de jertfa Mantuitorului, singura cale de a fi scosi din lantul implacabil, inexorabil al cauzalitatii CADERE – SUFERINTA “PEDAGOGICA” (sau chiar, direct, MOARTE).

In cele din urma, misiunea Bisericii, lucrarea preotului este de a-l convinge si de a-l intari pe fiul Ei, pe crestin, in chemarea si rostul sau pe lume. De nobletea plina de responsabilitati a statutului sau privilegiat de FIU al lui Dumnezeu, prin har si prin jertfa… De fericirea deloc comoda si facila de a trai ca o faclie in lume.

Da, omul e neputincios, dar Biserica nu trebuie sa fie si ea nevolnica, cel putin nu in invatatura, nu in indemn, nu in afirmarea si marturisirea adevarului. Fiindca doar atat ne-a mai ramas, iar atunci cand nici macar Biserica nu mai striga de pe acoperisul lumii cazute ca pacatul e pacat chiar si in secolul XXI si ca pacatul este moarte, ca 1 si cu 1 fac 2 si vor face 2 de-a pururea, atunci deja totul este pierdut. Si pare ca suntem foarte aproape de acel moment. In masura in care Biserica nu mai profetizeaza (nu in sensul de vestire a viitorului, ci de afirmare in lume a adevarurilor incomode, de talcuire si aplicare la situatii prezente si concrete a cuvintelor Duhului!), intr-atat sarea pamantului se strica si toata lumea se impute. Cred ca toti simtim deja cum ia amploare duhoarea putregaiului.

Da, Dumnezeu e milostiv si toate le iarta, este IUBIREA insasi si Bunatatea dincolo de orice inchipuire, dar nu este totusi nici dupa chipul acel bunic „prost de bun”, care sa binecuvanteze orice nelegiuire sau orice nascocire vicleana a omului mereu neodihnit in caderea sa. El il asteapta pe fiul sau pierdut nu ca sa devina, la randul sau, un obraznic si arogant reclamant de „discriminari” si „drepturi” incalcate, un “interpret” si un rastalmacitor al notiunilor de bine si rau, de pacat si virtute, care redefineste toti termenii invechiti ai Traditiei, pana ajunge sa-i puna de acord cu starea scalciata si prabusita a sa si a lumii.

Tatal il asteapta pe fiul risipitor in stare de POCAINTA, adica de RECUNOASTERE si ASUMARE, fiindca numai asa poate primi haina si locul ospatului, iar fara acestea, singur se exclude de la Masa – precum s-a exclus fratele mai mare, veritabilul risipitor…

Fara RECUNOASTERE si ASUMARE, refuzand (re)intrarea in Adevar si in Fire, nu ai cum sa fii primit de Dumnezeul Milei, ci numai de un dumnezeu jalnic al mintii mele, un idol plasmuit de propriile dorinte, un dumnezeu care sa ma aprobe si sa ma blagosloveasca in calitate de porcar in tara straina, fiindca, “asta sunt eu” si, nah, prefer mai degraba roscovele de acolo decat disconfortul demnitatii si a pazirii Cuvantului.

Cuvantul Duhului Sfant, printr-unul din alesii Sai din neamul nostru, ne ajuta sa intelegem:

„Preoţii au grija de-a îndupleca pe oameni în vremea rânduită întoarcerii, ca să nu cadă din milostivire sub strivirea dreptăţii. Lor li s-a dat marele dar să ierte în numele lui Dumnezeu. Mare, covârşitor de mare dar. Oare de ce nu-l pricep oamenii?

A osândi pe preoţi e lucrul cel mai uşor şi cel mai fără rost. Să fim drepţi: slujba preoţilor e sfântă, darul lor e de la Dumnezeu, e sfânt. Că firea lor pământească mai dă uneori prilej de sminteală, iară să fim drepţi: neavând cum să vină altfel decât prin naştere din trupuri pământeşti în care mişună pornirile fărădelegilor ca şerpii şi rod înclinările patimilor ca viermii, sigur că ei vor fi covârşiţi de moştenirea aceasta şi nu-şi vor putea îndeplini fără umbră trimiterea lor de la Dumnezeu. Chemarea le este învăluită, vor şovăi în hotărâri, biruindu-se de lume, în loc ca ei să biruie lumea.Sigur că aceştia, prin viaţa lor nu vor lăsa poporul să creadă, şi aşa se vor sălbătăci oile asupra păstorului şi vor face bucurie lupilor. În jurul lor se va întări întunerecul a toată neştiinţa şi va începe foametea nu de pâine, ci de Cuvântul lui Dumnezeu, pâinea cea din Cer. Sarea pământului o vor călca-o oamenii în picioare şi aşa vine că: “Şi preotului i se va întâmpla ca şi poporului”.

Dar de toată starea asta rea a lucrurilor are să dea seama şi poporul, căci toată decăderea e de la părinţi începătură. Iată în ce mare măsură milostivirea lui Dumnezeu e atârnătoare de oameni. Dreptatea însă nu mai e atârnătoare de oameni, aceştia trebuie să o sufere fără de tocmeală.

Iubirea şi sabia lui Dumnezeu lucrează neîntrerupt şi deodată între oameni; pentru fiecare, după cum îi trebuie; asta nu numai fiindcă oamenii sunt amestecaţi, dar şi pentru că fiecare ins îşi are vremile sale când îi străluceşte milostivirea, precum şi vremi când îl prigoneşte sabia – ca să vie iarăşi la starea de milostivire.

În toată această întoarcere a lucrurilor, preotul, şi în general dreptul, îşi are slujba sade-a tălmăci tainele iconomiei divine, îndu­plecând spreolaltă amândouă părţile, şi pe om şi pe Dumnezeu. De multe ori dreptul o păţeşte, că primeşte săgeţi din amândouă părţile.

“Dreptul care moare osândeşte pe nelegiuiţii care trăiesc…vedea-vor sfârşitul înţeleptului, dar nu vor înţelege ce sfat a avut Dumnezeu cu el”.”

Din pacate, „lumea-i cum este si ca dansa suntem noi”: crestinul contemporan, ca si preotul contemporan, sunt tot mult tributari mentalitatii ”normalizarii” unor practici total straine de duhul crestin, precum si a mentalitatii izvorate din RELIGIA MONDIALA A „DREPTURILOR”. Toti fiii veacului acestuia am ajuns sa credem, intr-o mai mica sau mai mare masura, ca avem dreptul la fericire, la realizare in termenii pe care ni-i dorim si ii stabilim noi, ca ni se cuvine orice, si ca, daca exista mijloace tehnologice si economice, este musai ca acestea sa imi fie si mie nu numai accesibile, ci si facilitate, nu numai facilitate, ci si permise moral, nu numai permise moral, ci si binecuvantate, nu numai binecuvantate, ci si… normativizate si chiar premiate social/eclezial. Fiindca eu, Clientul-Stapan, „sunt cetatean european si am drepturi”... Am dreptul sa ma simt bine, sa nu ma simt vinovat de nimic, sa nu sufar de nimic – pentru asta platesc oricat (si daca nu am, exista camatari autorizati si ma imprumut la ei!), iar Biserica, pe care o vad ca pe ONG-ul protectiei mele psihologice sau Cooperativa de Prestari Servicii Religioase, e obligata moral sa-mi ofere toate serviciile de asistenta spirituala necesare in acest sens! Nu am inteles ca toate aceste „drepturi” le-am revendicat nu pentru noi, ci pentru a le preda celui-viclean, ca sa ne poata lua, legitim, in stapanire, in robie.

Si cu asta… This is the end, my friend… Dar, nu-i asa?, e un sfarsit atat de placut, ca o dulce narcoza. Mai greu un pic va fi la trezire. La Judecata. Dar cine mai crede in ea?

Si totusi ea exista si e aproape, la usi. Incepe inca de aici, de acum, spre binele nostru… Incepe, adica, tocmai cu foametea mare din tara straina in care ne-am dus ca o turma, cu totii, păstori și oi impreuna-risipitori, „împreună netrebnici”.

Vedeti mai jos talcuirea unui alt parinte…

(„Cuvantul Ortodox” – februarie 2020)

***

Emisiunea “Vestea cea bună” (RADIO DOBROGEA) – Întoarcerea fiului risipitor – 18 feb. 2020.
Realizatori: Pr. Cezar Axinte şi Prof. Mihail Chircor.

“PR. CEZAR AXINTE: […] Evanghelia aceasta cuprinde toată omenirea, pe fiecare dintre noi, individual, personal, dar ar putea fi aplicată şi la neamuri, și la popoare. Pentru că Dumnezeu vorbeşte acolo şi de Israel, vorbeşte şi de poporul ales. Şi pentru că vorbeşte foarte limpede și nu ocoleşte lucrul acesta, nici noi nu-l vom ocoli. Și, dacă vorbim despre noul Israel, despre poporul ales al lui Dumnezeu, unde ne aflăm şi noi ca popor, ca neam, atunci trebuie să spunem că Evanghelia se aplică şi la neamuri, şi la popoare, la fii.

Considerăm neamurile tot ca nişte fii ai lui Dumnezeu.

Bineînţeles. Şi ca nişte entităţi, colective, dar, în afară de colectivitate, și de comuniune. Noi, de exemplu, putem să fim rude de gradul întâi, sau, cum spunea Preasfinţitul vineri, la o cununie –  mi-a plăcut treaba asta, deşi în drept n-am găsit-o – “rude de gradul zero”, adică soţii între ei.

Eu aş îndrăzni să zic altceva, că, prin Taina Cununiei, cei doi devin una.

Păi de-aia a zis. De aici porneam, de la faptul că există o comuniune în care suntem una. Adică în sensul acesta, pe de o parte şi al responsabilităţii şi al darurilor pe care le-am primit ca neam, ca fiu, ca popor ales, dar şi solidari în răspunderea faţă de păcat, ca neam. Noi vom apărea în faţa lui Dumnezeu individual, dar, la A Doua Venire, sigur că vom apărea şi fiecare în mijlocul cetei sale, ca neam. Pentru că fiecare neam are înaintea lui Dumnezeu o misiune, are un destin ca neam.

Dacă aţi spus “destin”, să nu înţeleagă oamenii că e vorba de predestinare.

Nu, înţeleg foarte clar oamenii ce înseamnă destin, pentru că singura predestinare e că suntem “condamnaţi” la înviere, asta e singura predestinare. Suntem condamnaţi la înviere. A se înţelege că iubirea lui Dumnezeu este cea care va judeca. Deci este o condamnare bineplăcută celor care vor auzi. Deci singura predestinare, să zicem aşa, este aceasta. Neamurile apar în faţa lui Dumnezeu cu un destin al lor, cu o misiune în planul de mântuire, cu un destin în planul de mântuire.

Iată, când te gândeşti că eşti fiul, zice că fiul va fi scos afară şi robul va lua locul fiului. Ăsta e un lucru foarte dureros, lucru care s-a mai întâmplat în istorie, în istoria poporului ales. Dar în istoria neamurilor, în istoria noului Israel iată că se pune problema aceasta, a faptului că fiul îşi risipeşte partea lui de avere. Adică noi suntem într-o situație, ca popor, ce nu poate fi alta decât situaţia personală, individuală. Deşi, pentru că neamul este mai mult decât suma persoanelor, totuşi, nu putem să fim departe ca neam, de situaţia individuală, personală. Și atunci, ca neam, dacă noi spunem aşa, că toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut, nu este nimeni să facă judecată şi dreptate, nu este până la unul – este ceva neadevărat aici?

Din păcate, nu!

De fapt, aşa începe: Și preot, şi popor, toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut, nu este nimeni să facă judecată şi dreptate, nu este până la unul. Deci, dacă suntem în situaţia aceasta, bineînţeles că noi ar trebui să ne punem problema asta ca neam. Şi asta înseamnă, sigur, şi o conjugare a forţelor noastre, pe de o parte, înseamnă şi o activitate a noastră mai înflăcărată, să zicem aşa, mai ziditoare, mai râvnitoare.

Dar, dincolo de asta, ce mi-a atras atenţia este acest lucru: când fiul se depărtează, risipeşte – toţi ne-am abătut, împreună netrebnici ne-am făcut – darurile pe care i le-a dat tatăl, i le-a dat Dumnezeu, atunci se face o foamete mare. Deci aici nu trebuie nici să fii prooroc, nici Nostradamus, nici văzător cu duhul, nici să deschizi cartea, nici să închizi cartea… Aici lucrurile sunt foarte simple. Dumnezeu trimite telegramă pentru orice moment istoric, pentru orice situaţie, pentru orice popor. Şi atunci, dacă noi recunoaştem că suntem în situaţia asta, cum era Ninive, când le-a zis: <Gata, nu mai e nimic de făcut! În 40 de zile termin cu tine!> Sentinţă. Atunci, văzându-te în situaţia aceasta, totuşi te gândeşti ce este de făcut, pentru că, iată, urmează o foamete mare. Sigur, aici putem să înţelegem mai ales în cheie duhovnicească, deşi nu este exclus… [să trebuiască să o înțelegem și în sensul propriu].

O paranteză numai: după 30 de ani de la distrugerea cvasi-totală a sistemului de irigaţii, totuşi România are producţii record la grâu, la porumb. Fără sistem de irigaţii, care a costat un miliard de dolari împrumutat de la FMI-ul de atunci. Un miliard de dolari s-a făcut praf şi totuşi avem producţii record în 30 de ani, o minune. Închid paranteza.

Și atunci este posibil ca foamea aceea extraordinară de care vorbeşte Dumnezeu să existe şi fizic, pentru că, până la urmă, foamea fizică, această constrângere fizică, a determinat pe fiu, în primă fază.

Ceea ce vreau să spun e următorul lucru. Sigur, putem să facem și poezie, că e foarte frumoasă poezia, dar ar trebui să vedem și lucrurile pe care ni le transmite Dumnezeu. Dumnezeu nu ne pune în faţa faptului împlinit, să te trezeşti că gata, eşti pe buza prăpastiei, ci Dumnezeu te anunţă [dinainte, te avertizează]. Vedeţi, în Deuteronom şi Levitic este un text care zice aşa: Dacă vei face asta, vei păţi asta. Și dacă nici atunci, asta. Și dacă nici atunci… Ca lui Faraon, când a fost ieşirea din Egipt: uite, or să vină broaşte, o să vină secetă…, şi, dacă nici atunci, atunci primii născuţi, adică durerea cea mai mare. Deci s-a dus de la simplu, că n-ai apă, că n-ai mâncare, la complex. Deci poate fi lucrul acesta, Dumnezeu ne şi anunţă: După ce ai risipit tot, tot ce ţi-am dat, urmează o foamete mare, foarte mare. Şi să nu ne închipuim că asta este peste 100 de ani sau peste 50 de ani. Trebuie să ne cercetăm, să vedem cum suntem, în ce stare suntem…

Vorbiţi de naţie.

Da. Pentru că foametea personală şi-o ştie fiecare, e o apăsare. Ce vreau să spun e valabil pentru naţie, este valabil și pentru tot neamul omenesc, pentru întregul Adam. Dumnezeu, ca să salveze, va îngădui o mare, mare apăsare. Ne-o spune în Evanghelie. În definitiv, tatăl nu întâmplător stătea cu mâna streaşină, că zice: Văzându-l de departe. Cum putea să-l vadă de departe, dacă în fiecare zi nu urca pe un deluşor, punea mâna streaşină la ochi şi îl aştepta, se uita după el? De ce-l aştepta? Ştia că se va întoarce, dar nu de la sine. [Chiar dacă] zice: Venindu-şi în sine. Dar nu de la sine, ci tot cu ajutorul lui Dumnezeu.

Şi noi am tot discutat că lumea e într-o mare depresie, o mare criză de toate felurile. Criza, până la urmă, e duhovnicească, e spirituală, adică dincolo de spirituală, e o criză duhovnicească. Și atunci va veni, parafrazând, o mare foamete, o mare apăsare. De ce? Pentru că Dumnezeu vrea să scape mulţi zdrenţăroşi, mulţi… Aşa zice: Mai e loc la masă! Du-te la garduri, du-te... şi sileşte-i să intre. Vedeţi ce frumos? Sileşte-i! Păi cum să-i silească Dumnezeu din moment ce darul libertăţii este esenţa iubirii!

A găsit un mijloc să-i silească în libertate.

Da, fără să încalce libertatea! E uimitor! E paradoxal! Sileşte-l, fără să-i încalci libertatea. Asta face Dumnezeu. Asta nu poate s-o facă nimeni, numai Dumnezeu. Nici cel mai puternic om de pe pământ nu poate să te silească fără să-ţi încalce libertatea. Face el o meschinărie, o intrigă, o nu-ştiu-ce, adică apasă două-trei pârghii ca să ajungă la tine.

Am pus un asteric mai devreme și voiam să mă refer la ceea ce ați spus, că, după 30 de ani, încă avem producţii record, deşi am distrus sistemul de irigaţii. Da, părinte, dar la momentul ăsta, cea mai mare parte din pământul arabil de cea mai bună calitate al acestei ţări e pe mâinile străinilor.

Staţi puţin. Se circumscrie asta. Străinii n-ar putea să recolteze nimic dacă Dumnezeu n-ar îngădui! Deci fiul este scos afară din casă şi robul… [va lua locul fiului]. Când zici “fiul” te referi la poporul ales, adică la creştini, la ortodocşi, Biserica cea una, dar fiul este scos afară. Iată, multe milioane de emigranţi, scoşi afară din casă, plecaţi din casa lor, noi ne purtăm ca nişte chiriaşi… Ei, în mod normal va veni cineva care să revendice bunul, să se comporte ca un proprietar. Deci se circumscrie, aveţi perfectă dreptate, fondul funciar, păduri, tot ce-i mai bun din Ţară. Da! De ce? Pentru că asta, practic, este şi strategic, dacă este să vorbim politic, ţine de securitate naţională să ai hrana, să ai apa. Ferească Dumnezeu, ştiţi câte izvoare sunt concesionate?

Majoritatea! Şi România are cele mai multe ape termale din Europa.

Vorbim de apa de băut, mă gândesc la RAJA asta, eu nu-i cunosc, nu mă pricep, nu ştiu cât e apa, cât costă, dar, totuşi, deocamdată e o companie românească…

Care încearcă să se extindă în ţară şi în afara ţării, vă spun eu cu siguranţă.

Am sărit de la una la alta, dar vă puteţi închipui că pământul, apa, hrana – că aici e vorba de hrană la fiul risipitor, care ajunsese la cea mai mare degradare, pentru că te controlează prin hrană.

Sunt studii publicate, nu sunt secrete, numai că noi mai degrabă stăm să vedem nu-ştiu-ce prostii, decât să citim aceste lucruri care sunt la vedere, pe internet, se pot accesa, telefoanele au conexiune internet astăzi; doar şefii de state au telefoane criptate, fără internet şi aşa mai departe. Se spune că următoarea mare criză va fi de mâncare şi de apă.

Vedeţi, fără să cunosc lucrurile astea, că nu prea mă uit la televizor, ştiu din Evanghelie! Dumnezeu, practic, nu poate să fie învinuit că nu ne-a spus. Fiindcă apăsarea nu este o pedeapsă a lui Dumnezeu, aşa cum înţelegem noi, ci o consecinţă..

Îţi spune la fiecare prostioară pe care o faci ce pățești! Faci asta, se întâmplă asta… Şi noi, nici măcar când ni se întâmplă ceva nu stăm să ne gândim: dar de ce mi s-a întâmplat mie treaba asta? Ce a declanşat acest lucru? Că, dacă am studia cu atenţie Deuteronomul și Leviticul [și mai ales Profeții – n.n.], care sunt din Vechiul Testament, dar… „n-am venit să stric Legea, ci să o împlinesc”, am şti mai multe. Acum, ar circula o vorbă pe internet că Rusia vinde petrol şi gaze şi cineva a întrebat: Şi, când vi se termină petrolul, ce o să faceţi? Şi zice zicerea: O să vindem apă, care va fi mai scumpă decât petrolul.

Asta înseamnă că se preconizează o criză. Ca să vinzi apă, trebuie să ai o criză de apă. O secetă! Cum spune Evanghelia. Când spui secetă, te gândeşti la hrană, te gândeşti la apă, în cheie omenească, nu mai zic de seceta duhovnicească.

Mâncarea, alimentele care se aruncă în România pe un an sunt de ordinul [milioanelor] de tone. […] Dumnezeu să ne ierte! Şi după aia spunem: <Mi-e foame!”> Cum adică?!

Bine, asta, tot într-o paranteză foarte scurtă, aruncăm şi ne e foame, deci deşi avem surplus, totuşi ne e foame, pentru că nu mai e binecuvântarea lui Dumnezeu asupra hranei. Adică nu te hrăneşte pâinea, nici apa. Noi nu ne dăm seama, nu înţelegem. Aţi văzut ce spune acolo samarineanca: „Cum să-mi dai Tu mie apă? Nici găleată nu ai!”. „Păi, dacă ţi-aş da Eu apa asta după care să nu mai însetezi…”

Mie mi-a zis un părinte la un moment dat că era în Sfântul Munte, la o mănăstire şi la trapeză a primit o bucăţică de peşte. Şi el, mare amator de peşte, spunea: M-am gândit ce să fac eu cu bucăţica asta de peşte, că nu e nici pe o măsea?! Dar când am terminat de mâncat acel peşte, eram sătul! Nu mai încăpea nicio fărâmă în mine, m-a săturat Maica Domnului. Aşa a zis el şi bineînţeles că asta se întâmplă.

Acum, e foarte interesant, şi aş vrea să subliniez lucrul ăsta, că aţi dus discuţia de la individ la neam, pentru că noi ne simţim prea puţin legaţi de neam, adică spun: Dom’le, da, sunt român, dar ce să fac, dacă ăştia au făcut şi au vândut şi au distrus, eu mi-am văzut de treaba mea, eu am casa mea, maşina mea, contul meu, copiii mei şi aşa mai departe.

Păi asta e sectă, e enclavă…

Da, eu repet: De câte ori te-ai rugat pentru neamul din care faci parte? Nu numai pentru tine, nu numai pentru familia ta! Nu numai pentru nu-ştiu-care prieten sau cunoscut care te-a rugat să te rogi pentru el – că şi ăsta e un lucru rar astăzi, spune Sf. Ap. Pavel: Duceţi-vă poverile unul altuia…

Şi aşa veţi împlini legea lui Hristos.

Mie mi-a zis la un moment dat cineva şi mi-a umplut inima de bucurie: “Frate, roagă-te pentru mine și te pun şi eu în rugăciunea mea.” Păi ce forţă e aici! Pe mine m-a împovărat, eu am simţit foarte responsabil, foarte obligat că m-a rugat omul acela, dar prin vocea lui eu am simțit că lucrurile vin mai de departe. Ce lucru minunat poate să fie să mă rog eu pentru sănătatea altuia, că şi altul se roagă pentru sănătatea mea! Deci, fraţilor, nu putem la nesfârşit să ne fie nouă bine când neamului îi merge rău.

Nu, dar, de fapt, nu e niciun bine aici! E o iluzie.

Noi trebuie să încercăm să clădim ceva împreună! Şi aici revin la o altă idee, care mie îmi e foarte dragă, la ideea de parohie. Pentru că primul grup, prima extensie din afara familiei individului este parohia. După aia discutăm de eparhie şi de neam. Dar noi nu ne mai simţim în parohie sau, Dumnezeu să mă ierte, sunt puţin parohiile în care oamenii se simt ca într-o familie, că aşa ar trebui să fie, ăsta e firescul lucrurilor.

Avem o problemă care în momentul ăsta nu mai poate fi controlată, exodul acesta teribil…

Eu îndrăznesc să gândesc că acest exod, chiar dacă este îngăduit de Dumnezeu – şi eu am încetat de mulţi ani să mă gândesc de ce Dumnezeu îngăduie un lucru, nu pot să înţeleg, poate să vină un înger să-mi explice şi tot nu pot să înţeleg, cu mintea mea limitată de mirean, poţi să fii preşedintele Academiei Academiilor. Suntem în situaţia asta, în care există şi un plan material, coordonat, de a goli această Ţară. Asta cred eu cu tărie, pentru că mai avem puţin şi o să depăşim exodul sirienilor, ţară în care e război civil, unde în fiecare oraş şi sat s-au dărâmat casele una câte una și noi îi egalăm pe ei, pe ei i-a gonit războiul şi moartea, or la noi e linişte şi pace și, să mă iertaţi, dar în fiecare tomberon, dacă scormonesc, găsesc o bucată de pâine. Şi totuşi, oamenii pleacă. Pentru că eu zic că s-au găsit instrumentele care să-l gonească pe om din casa lui şi din ţara lui. Cineva a pus la cale acest mişelesc plan, pe care Dumnezeu l-a îngăduit, pentru că altfel nu se întâmpla, şi unii au plecat de foame – din zone în care este şomaj şi în care salariul este mic şi un om, trudind cu braţele zece ore pe zi, nu reuşea să îndestuleze, să pună suficientă pâine pe masa copiilor şi atunci a plecat. Și cu timpul şi-a luat și nevasta, şi copiii, şi au plecat. Unii de foame. Alţii de o altă foame, că li s-a părut lor că este mai dulce bomboana de afară decât bomboana de aici, că e mai curat afară decât aici… Sunt nişte iluzii din astea, că se simte mai bine nu-ştiu-unde cât aici. Și există un exod continuu, mai ales al tineretului. Tineretul este format mai mult pe cultura occidentală decât pe cea românească. Tinerii deja achiesează mai mult la un sistem de valori european decât la sistemul de valori naţionale, pentru că Ţara asta, neamul ăsta are un sistem al lui de valori dintotdeauna.

Păi vedeţi, asta spune şi Mântuitorul în Evanghelia de duminică: Și alipindu-se de unul dintre locuitorii acelei ţări…, care era proprietar de turme de porci. Și alipindu-se! Adică ceea ce spuneţi, că achiesează, se lipesc, se identifică cu stilul acela de viaţă, îşi modifică identitatea.

Abandonează sistemul lui de valori, dacă l-a avut, şi-şi însuşeşte un altul.

Dar, vedeţi, cum se modifică identitatea? […] E vorba de schimbarea naturii ontologice, pentru că ce se întâmplă cu fiul acela, după cum vorbim şi de neam? Tot timpul păstrăm în minte [analogia]. El pleacă stăpân și-și pierde identitatea – juridică şi socială – şi-şi pierde libertatea! Ajunge rob!

Şi flămând!

În ultimul grad de degradare. Și ce zice: Măi, dar în ţara mea robii sunt sătui de pâine! Foarte interesant, că el voia să se sature de roşcove! Dar el zice că sunt sătui de pâine robii, în ţara mea. Adică e ceva ce nu ne-a spus Dumnezeu? Sigur că putem înţelege și de ce au plecat [românii din țară – n.n.] şi toată această contextualizare, circumstanţiere… Filosofic putem face fel de fel de discuţii. Dar, dincolo de asta, pierzându-ţi identitatea de fiu, tu, de fapt, devii rob. Asta este marea problemă, cumva aici am vrut să bat.

E o altă robie decât robia păcatului…

Şi e o altă robie decât cea înţeleasă sociologic, istoric. Deci e foarte fină. E o robie duhovnicească. Am mai discutat despre în-duhovnicire; în acelaşi context este. Deci fiul acela despre care vorbim – şi neamul – ce face? Se în-duhovniceşte [în sens negativ, adică intră în partășie cu duhurile demonice – n.n.], pentru că el se lipeşte… [de diavol, închipuit în proprietarul țarinilor străine și al porcilor – „s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii” – n.n.]! Ce spune Sf. Ap. Pavel? Cel ce se lipeşte desfrânată se face un trup cu ea! O dată ce-ţi pierzi identitatea, îţi pierzi libertatea. Pierzându-ți identitatea de român îţi pierzi şi identitatea de creştin ortodox – sau invers, cum vreţi. Şi, odată ce ţi-ai pierdut identitatea, tu primeşti o altă identitate, de rob.

Când vorbiţi de identitate, eu mă gândesc la sistemul de valori. Tu abandonezi sistemul de valori al neamului tău şi-ţi însușești sistemul de valori al unui alt neam.

Care e străin! Păi zice: într-o ţară îndepărtată. Adică o ţară străină.

Iată, ce am făcut noi la emisiunea asta este că am pus faţă în faţă o analiză sociologică a momentului pe informaţii recente şi pe situaţii veridice cu Deuteronomul şi Leviticul din Vechiul Testament. Ce a fost, va mai fi! Deci tot ceea ce este și va mai fi se explică prin ce a zis Dumnezeu acum nu-ştiu-câte mii de ani unui popor şi, pentru că poporul acela decăzuse…

Un popor pe care Şi l-a afierosit Sieşi, un popor pe care Şi l-a ales.

Şi după aceea Îşi trimite Fiul şi, cu sângele Lui, şterge păcatele acelui neam şi Legea şi toată dragostea şi tot ceea ce dăduse acelui neam este acum al tuturor neamurilor.

Aţi văzut ce spune: N-am venit decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel. Adică spune că ei sunt fiii! Dar fiul îşi pierde identitatea! El gustă robia şi nu mai poate să iasă din starea de robie. Asta este problema. Când vorbesc despre lucrul ăsta, mă identific, sunt în situaţia în care era poporul lui Israel şi în care suntem şi noi astăzi. Dacă nu suntem atenţi, putem să fim în situaţia asta. […]

Deși lucrurile sunt evidente, că vine o apăsare și o secetă sau foamete foarte mare, ce spune Hristos? „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce va crede în Mine nu va înseta niciodată”. Și „cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică”. Deci, dincolo de această foamete, zice Hristos: Mă voi întoarce… Deci există această posibilitate și nu numai pentru tine, ca persoană, ci și ca neam! Pentru că, într-adevăr, trebuie să luăm aminte: „Iată, ți se lasă casa pustie!”. Mai ales părinții să luăm aminte. Copiii sunt copii, adolescenții sunt adolescenți, tinerii se maturizează greu astăzi, dar noi trebuie să înțelegem lucrul acesta, că avem o responsabilitate față de noi, față de mântuirea noastră, față de neamul nostru. E lucru foarte important! […] Asta este [esența]: Dumnezeu S-a înomenit și ne-a dat Trupul și Sângele Său, să le mâncăm și să le bem, ca să avem viață veșnică!

(desen de Gabriela Mihaita David)

Legaturi: