DE ZIUA ROMÂNIEI. Cum luptam pentru unitate, in zilele dezbinarii nationale?

Vedeti si:

• Iulian Capsali:

Ce îmi doresc de la ţara mea?

Să-şi recâştige Demnitatea pierdută şi să se apere de mlaştina ideologică Globalistă numită Corectitudine Politică.

Să ne apărăm credinţa şi viitorul nostru, copiii!

Statul, creat pe jertfa de sânge a eroilor şi martirilor noştri, trebuie luat înapoi de la cei care-i doresc aneantizarea.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

La mulţi ani, România!

***

• Doxologia:

Arhim. Mihail Daniliuc: De ziua națională, să sfințim „icoana României”

În fiecare an, la începutul lui decembrie, România își serbează ziua națională. Moment prielnic ceremoniilor, slujbelor religioase, paradelor militare, menite să dea însemnătate și fast sărbătorii. În ultimii ani, mass-media a lansat adevărate campanii, încercând să ne sensibilizeze față de valorile, simbolurile sau aspectele ce ne definesc ca neam. Nu e un lucru nou, căci Biserica dintotdeauna le-a propovăduit. Frecventă a devenit arborarea drapelului nu doar de către instituțiile publice, de biserici, ci și de cei ce nu se rușinează să se numească patrioți, iubitori ai istoriei și simbolurilor naționale. Au început să apară – timid, ce-i drept – câte un steag agățat de un balcon ori la intrarea unei case, mașini împodobite cu stegulețe sau panglici roşii, galbene şi albastre. Tinerii – studenții, îndeosebi – adepți ai unor mișcări de deșteptare a simțământului patriotic, și-au făcut din drapel multiple accesorii vestimentare; a ajuns chiar un trend să porți un tricou sau o ie cu însemnele tricolore. Sunt chestiuni mișcătoare, îndeosebi acum, când stindardul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură emoție în suflete.

De ce sfințește Biserica steagul?

Așadar, ce-i cu o asemenea „modă”? Oare e bine să ne folosim tricolorul în astfel de împrejurări? Dacă o facem din simțăminte de recunoștință față de înaintași, nu cred că săvârşim o faptă rușinoasă. Dacă ne iubim trecutul și pe confrații căzuţi în luptele pentru unitate și demnitate, este, cred, chiar o datorie. Dar, dacă o privim doar ca pe chestiune de bonton, atunci ar fi bine să ne abținem, căci tricolorul reprezintă o sinteză a istoriei țării, un simbol al întregului popor, amintindu-ne despre trecutul, prezentul și viitorul lui. Toate aceste aspecte se cuprind, în chip nespus de frumos, în rugăciunea de sfințire a drapelului național, slujbă la care, cel puţin în ultimul timp, nu foarte mulți credincioși au participat. Așadar, una dintre rugăciuni glăsuiește:

„Atotputernice și preaveșnice Dumnezeul nostru… caută cu ochiul Tău cel îndurat asupra noastră și acest steag cercetează-l cu binecuvântarea Ta cea cerească. Binecuvintează-l și sfințește-l ca să fie credincioasei tale oști biruință asupra vrăjmașilor celor potrivnici, iar credincioșilor Tăi, care nădăjduiesc spre Tine, să le fie sigură nădejde de biruință, îndrăzneală și tărie și să li se arate semn de veselie și de biruință asupra vrăjmașilor”.

Poate vă veți întreba de ce Biserica a alcătuit o astfel de rânduială de binecuvântare și sfințire a steagului? Răspunsul ni l-a oferit Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ioan Selejan, cu prilejul unor sărbători religioase de astă vară când a avut binecuvântata inițiativă să împartă credincioșilor sute de steaguri tricolore:

„mai întâi, să spunem că drapelul nostru al creştinilor, în primul rând, este Sfânta Cruce şi că sub acest drapel Mântuitorul a biruit moartea pe Golgota. Ei, tot aşa şi sub drapelul românesc mulţi din înaintaşii noştri au murit pentru credinţă şi pentru ţară. Atâţia eroi ai neamului românesc au fost înveşmântaţi în tricolor şi au murit cu tricolorul în mână pe câmpurile de luptă. Deci, ar trebui ca generaţia de astăzi să nu uite lucrurile acestea, pentru că drapelul românesc a fost dintotdeauna sfinţit. Drapelul oştirii române a fost sfinţit de preoţii care au mers alături de ostaşi pe front. Preoţii, prin harul lui Dumnezeu, l-au sfinţit cu apă sfinţită prin Harul Duhului Sfânt, iar ostaşii români l-au sfinţit şi ei a doua oară cu sângele lor. De aceea nu este o simplă pânză care flutură în vânt, ci este un simbol, este o icoană a României”.

Mulțumindu-i cu recunoștință arhipăstorului Bisericii lui Hristos din ținuturile Covasnei și Harghitei pentru emoționantul răspuns, să adăugăm că steagul e România – pământ binecuvântat, stropit cu sângele înaintașilor jertfiţi pe altarul libertăţii și demnității.

Aripa tricoloră a Arhanghelului Gavriil

Că stindardul național i-a inspirat pe mulți făuritori de valori nepieritoare o dovedesc acțiunile lor, de-a dreptul surprinzătoare. Bunăoară, v-ați întrebat de ce inegalabilul Ciprian Porumbescu a testamentat să i se pună pe mormânt drapelul ţării? De ce Nicolae Grigorescu, la Agapia, a pictat aripa Arhanghelului Gavriil în roşu, galben şi albastru? Nu din emfază, nici împlinind o modă, ci din profunde simțăminte patriotice. Și dacă tot veni vorba de patriotism: oare este un păcat să-ți iubești patria, să-i dorești și să lupți pentru propășirea ei și pentru unitatea compatrioților? Cine se gândește astăzi la idealul sfânt al unității, cerut de Hristos în genunchi înaintea Tatălui Ceresc? Nicolae Iorga, în timpul săvârşirii Tainei Cununiei, când preotul le punea cununiile, a strâns-o de mână pe mireasa lui, Ecaterina Bogdan, şoptindu-i:

„De acum voi lupta toată viaţa pentru Unirea Transilvaniei cu România”.

Și-a înfrățit slujba Cununiei cu dorinţa sfântă de unitate a neamului său. Mi se pare cu totul emoționant! Cine ar face astăzi așa ceva?

Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru

Aș vrea să cred că mai interesează pe cineva dacă ești ori nu patriot. Din păcate, nici nu știi dacă e bine sau nu să fii, iar dacă totuși ești, eviţi să te vădești, ca să nu-i șochezi pe ceilalţi, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. Dar să nu uităm că la noi, la români, patriotismul a reprezentat firul care i-a adunat pe toți, dintr-o credință, istorie și-un neam, dintr-un ideal și o suferință comună. Când unui popor îi slăbește puterea de a-şi iubi şi de a-și respecta valorile, atunci se află în declin; când viața lui se macină din pricina rătăcirilor, a indiferentismului religios, a luptelor fratricide pentru putere, uitându-şi credința strămoșească și istoria, atunci patria se stinge, iar sub ochii noștri nu rămâne decât cadavrul unui popor, alături de mormântul unei patrii.

Frumos spunea Sadoveanu:

„Patriotismul nu înseamnă ură împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Urmând îndemnul marelui romancier, să învățăm să redevenim patrioți, să ne iubim credința, neamul, să arborăm stindardul românismului cu bucurie și nădejde, să ne jertfim, fiecare după puterile lui, pentru sângele ce ne-a odrăslit căci, așa cum spunea Lucian Blaga:

„nici un popor nu e atât de decăzut încât să nu merite să te jertfești pentru el, dacă îi aparții”.

***

Irina Nastasiu: La mulţi ani, România!

Cu aproape un veac în urmă, în cetatea lui Mihai Viteazul, se mai scria o filă din istoria neamului românesc. În sumane albe, cu căciuli ţuguiate şi puşti pe umăr, moţii urcau meterezele cetăţii, cântând „Marşul lui Iancu”, „Deşteaptă-te române!”, „Pe al nostru steag stă scris Unire” şi strigând „Să trăiască România Mare!”. Împreună cu ei, se bucura toată suflarea românească.

Astăzi uităm adesea de jerfa înaintaşilor noştri, a celor fără de care România de astăzi nu ar fi existat. Greutăţile ne-au copleşit, unii dintre noi avem rate mari la bănci, alţii încercăm să ne găsim un servici[u] mai bine plătit, iar alţii ne luptăm cu tot felul de boli şi suferinţe. Însă, oricât de încercaţi am fi, se cade să rememorăm perioadele de luptă şi jertfă din istoria noastră, căci fără acestea nu avem nicio identitate şi niciun sens. Uniţi în cuget şi-n simţiri, să facem azi o horă a unirii, o horă mare, traversând ţări şi oceane. Şi toţi cei risipiţi în străinătate, şi toţi cei încă adunaţi laolaltă, să ne îmbrăţişăm cu sufletul, căci în noi toţi bate o singură inimă: inima de român!

Idealul celor care au înfăptuit Unirea a avut ca temei această conştiinţă de veacuri a unităţii de neam, limbă, teritoriu, tradiţii şi aspiraţii, comună tuturor românilor de petutindeni. Azi însă am uitat că avem un trecut glorios, a cărui pomenire ni se pare desuetă. Despre eroi nu mai vorbim, de parcă şi de ei ne-am ruşina. Dar să nu uităm că nu putem fi nici europeni şi nici democraţi, dacă nu suntem în primul rând români!

Un fir roşu ne leagă, indestructibil, de străbunicii căzuţi pe front, bravi români care au împletit credinţa cu patriotismul. Întăriţi sufleteşte de preoţii militari, care săvârşeau Sfintele Liturghii în condiţii vitrege, soldaţii nu se dezlipeau de rugăciune, nici atunci când pericolul morţii era iminent:

«Sfânta Liturghie pentru partea din trupă care se afla în cantonament se oficia în biserica satului unde se afla trupa respectivă sau pe front, în aer liber, într-un loc amenajat dinainte, cu un altar improvizat. Unii preoţi au săvârşit Sfintele Slujbe chiar în condiţiile speciale de război. Este emoţionantă relatarea preotului Hodoroabă, care de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului a anului 1917, chiar în toiul luptelor, a adunat soldaţii într-un ogor cu păpuşoi la Pufeşti, pe malul Siretului, i-a aşezat în genunchi pentru a nu fi descoperiţi şi a săvârşit Sfânta Liturghie: “În timpul slujbei încep a şuiera pe sus şrapnelele care se sparg la 40-50 de metri. Soldaţii nu o rup la fugă, ci se tupilă jos şi nu pleacă nici unul până nu s-a terminat rugăciunea. Întreb pe unul din faţă: – Da nu vă temeţi de moarte, camarade? – Nu, părinte; – De ce? – Păi cui e scris să moară, moare şi în fundul pământului…”. Preotul Cicerone Iordăchescu a lăsat mărturie despre “chipul cu totul aparte” în care s-au serbat Sfintele Paşti din 1917 pe front: “Trupa era coborâtă din munţi pentru un repaus. Comandantul nostru, care ţinea ca sărbătoarea Învierii să fie prăznuită cu toată pompa, a dat ordin să se facă, pe o pajişte verde de pe malul drept al pârâului Caşin un umbrar de crengi de brad. Punct la orele 12 noaptea tot umbrarul a fost înconjurat de soldaţi şi ofiţeri, iar în mijlocul lor masa pentru serviciul divin. Corul ofiţerilor a cântat destul de frumos, cum făcuse de altfel şi în Vinerea Mare, la biserica din sat… Înălţătoare sărbătoare, făcută la miez de noapte, în mijlocul naturii, când omul este mai aproape de Dumnezeu ca oricând!» (Radu Mureşanu –Misiunea preoţilor militari în Primul Război Mondial, p. 11)

La rândul lor, ostaşii noştri erau într-o permanentă legătură cu înaintaşii, purtând în conştiinţă exemplul de patriotism şi devotament al acestora. De asemenea, soldaţii ştiau că luptă pentru un ideal sfânt, acela al “mântuirii noastre ca neam”, ideal pentru care erau gata să-şi jertfească oricând viaţa.

«Ori de câte ori au avut ocazia, preoţii s-au străduit să întreţină vie, în inimile soldaţilor, dragostea de neam şi ţară, dându-le exemple de patriotism şi jertfelnicie din trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat al României. Preotul Hodoroabă, pe când mergea cu icoana în ajunul Crăciunului, întâlneşte întâmplător mormântul Ecaterinei Teodoroiu: “Pe cruce era o coroană de flori veştede; casca ei spartă era legată cu sârmă de cruce. Adun pe toţi soldaţii în jurul mormântului, cântăm Troparul şi Condacul Naşterii, apoi îngenunchem cu toţii şi facem un Trisanghion. Vorbesc, apoi, arătând celor din jur cine a fost fecioara sublocotenent care odihneşte aici…”. De asemenea, în predicile sau discursurile pe care le ţineau cu diverse prilejuri (praznice împărăteşti, sărbătoarea patronului regimentului, parastase, zile naţionale etc.) obişnuiau să asocieze datele din istoria mântuirii cu evenimentele recente. În acest fel, războiul era prezentat ca “începutul mântuirii noastre” ca neam, un război sfânt pentru îndeplinirea idealurilor naţionale.» (Op. cit., p. 14)

Suntem urmaşi ai acestor români adevăraţi. Ei ne sunt reperul moral cel mai puternic, căci din jertfa lor se trage seva naţiunii noastre. Le suntem însă datori cu ceva: să ducem mai departe lupta pentru unitatea naţională, azi, când românii sunt mai dezbinaţi ca niciodată. Este felul nostru de a le spune că nu i-am uitat şi că-i iubim.

Cu ce va veni poporul român în faţa lui Hristos?

– În Apocalipsă se vorbeşte despre slava şi cinstea pe care fiecare neam le aduce înaintea Tronului Mielului. Cu ce va veni poporul român în faţa lui Hristos? Care este darul specific al acestui neam, deosebit de al altora?

– Când Apocalipsa spune că neamurile vor umbla în lumina cetăţii luminate de slava lui Dumnezeu şi de făclia Mielului (Apocalipsa 21, 23-24), se gândeşte la acea parte din neamuri care a trăit pe pământ în credinţa în Hristos. Dar acea parte din fiecare neam va fi luminată de slava Lui în ceea ce are deosebit acel neam de altele.

Cred că partea neamului românesc care va umbla în slava veşnică a lui Dumnezeu va arăta în acea slavă în mod accentuat bunătatea, înţelegerea altora, modestia, cuviinţa, mila, echilibrul sufletesc care caracterizează în general neamul nostru. Poporul nostru nu e un popor agresiv, dur, arogant, dornic să-şi întindă stăpânirea asupra altor neamuri. Nu a făcut caz de un umanism lăudăros, care vrea să se facă văzut, ci de o omenie care înseamnă în primul rând respectul unuia pentru celălalt. El a fost prin aceasta cel mai apropiat de smerenia arătată de Fiul lui Dumnezeu prin întruparea Sa (chenoza). Tot ce a dispreţuit mai mult a fost aroganţa faţă de alţii şi marea încredere în puterile sale. A iubit în mod deosebit comuniunea, căldura relaţiei între om şi om şi iubirea de străini.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, vol. I, Editura Episcopiei Romanului, 1993, pp. 127-128)

***

oameni si demoni:

patriotism

mulți sunt furioși sau dezamăgiți
că li s-a furat țara…

dar orice țară încetează să existe
odată cu dragostea
dintre oamenii ei…

de aceea
m-am înrolat în singurul război drept din istoria lumii:
cel în care îți recâștigi
dragostea…

cel pe care îl câștigi doar
predându-te
lui Hristos…