“DISTANTAREA SOCIALA” – IADUL SINGURATATII este “noua normalitate”? Oare nu cumva STIGMATIZAREA si ABANDONAREA batranilor si vulnerabililor UCIDE mai mult ca virusul? “Avem atata nevoie de celalalt pentru a ne vindeca…”

Ziarul Lumina:

Slăbănogul de la Vitezda și „distanțarea socială”

Pericopa evanghelică citită în a patra duminică după Paști (Ioan 5, 1-15) ni-l prezintă pe Mântuitorul Hristos participând la o sărbătoare a iudeilor la Ierusalim. Aici Domnul se întâlnește cu un paralitic care zăcea bolnav de 38 de ani. Paraliticul aștepta, înconjurat de o mulţime mare de oameni, momentul oportun în care ar fi putut să intre într-o scăldătoare numită Vitezda, ale cărei ape aveau puteri vindecătoare. Un înger al Domnului se cobora din când în când, tulburând apele, iar primul bolnav care intra se vindeca de orice boală. Acest slăbănog se află într-o situație dramatică: nu numai că suferința sa dura de o vreme foarte îndelungată, însă era complet singur. Când Hristos îl întreabă dacă vrea să se facă sănătos, el Îi răspunde că „nu are om”, adică nu are cine să îl ajute și să îl arunce în apa de unde putea primi sănătatea. Mă voi opri asupra a două dintre momentele-cheie ale pericopei.

„Şi era acolo un om, care era bolnav de treizeci şi opt de ani.”

Perseverența slăbănogului este cu totul uimitoare. Deși zăcea de atât timp în suferință, nu a abandonat lupta și speranța. Dar este și o lecție a demnității. Care este ideea de demnitate care transpare aici? Slăbănogul îndură boala până la sfârșit, așteptând până în ultima clipă vindecarea. Chiar și atunci când pare că nu mai are nici o șansă, el speră, nu dezarmează, își pune nădejdea în Dumnezeu. Contrar acestei atitudini, „demnitatea” omului postmodern înseamnă, adesea, să abandoneze lupta și să nu Îl cheme pe Dumnezeu spre salvarea lui. Ignorând faptul că în joc sunt lucruri esențiale, precum propria sănătate a trupului și a sufletului și propria mântuire. Ce contrast între lupta demnă și tenace a slăbănogului și falsa „demnitate” a omului postmodern!

„Doamne, nu am om care să mă arunce în scăldătoare.”

Răspunsul dat de slăbănog lui Iisus este tulburător. Acest bolnav este părăsit de semenii lui; și nu e doar ignorat, ci, atunci când cere ajutorul, e socotit ca un duşman de cei din jurul lui, ca un concurent al oamenilor care cu siguranţă aşteptau şi ei izbăvirea personală. Oare câți bolnavi nu există chiar lângă noi, mai ales în aceste vremuri de molimă și încercare? Oameni cărora nimeni nu le deschide ușa și nu le adresează un cuvânt bun? 

Situația deplorabilă a slăbănogului mă duce cu gândul și la „distanțarea socială” din ziua de astăzi. Slăbănogul pare a fi total abandonat de ceilalți, de semenii lui. Or, această pericopă asta ne arată: celălalt este absolut necesar vindecării. Iar vindecarea este imposibilă în cazul în care celălalt nu este dispus să traverseze această prăpastie, să întindă o mână și să treacă peste distanța sau distanțarea socială.  

Pot înțelege ideea de distanțare fizică – aceasta are un aspect punctual, medical și provizoriu, pentru a depăși o epidemie sau molimă. Însă distanțarea socială reprezintă mult mai mult decât distanțare fizică. Ea arată deja o filosofie de viață, care accentuează o stare de fapt a naturii umane căzute. Rezumată în cuvintele cutremurătoare: „Nu am om”. Este de aceea îngrijorător că această „distanțare socială” ar putea să devină noua normalitate a omului postmodern. 

Și exact această prăpastie de netrecut între oameni, exact această distanță sau „distanțare socială”, vine să o acopere, prin iubirea Sa, Mântuitorul Hristos. 

Evanghelia Duminicii a 4-a după Paşti ne oferă aşadar un exemplu extrem de actual, în contextul încercării prin care trece lumea astăzi, în care avem atâta nevoie de celălalt pentru a ne vindeca. 

*

Catalin Sturza

„Nu am om”:

Un bătrân din Huși a murit singur, de foame, în casă. „A murit singur și vai de capul lui. Dumnezeu să-l ierte, că tare amărât a fost în ultima parte a vieții. A muncit ani la rând, ca mecanic, dar când nu a mai putut a ajuns așa. Noi credem că a murit de foame și de sărăcie. Era un om cuminte, liniștit. Nu bea și era tare respectuos”, spun vecinii, potrivit vremeanouă.ro.

http://www.vremeanoua.ro/barbat-de-61-de-ani-din-hu%c8%99i-…

Ce imagine mai dramatică despre situația bolnavului părăsit de toți, care „nu are om”? O situație care ne amintește că celălalt este absolut necesar vindecării. Iar vindecarea este imposibilă în cazul în care celălalt nu este dispus să traverseze această prăpastie, să întindă o mână și să treacă peste această distanță. Distanțarea fizică nu trebuie să implice și „distanțarea socială”, abandonarea celuilalt, a celui slab și vulnerabil, căruia uităm prea adesea să-i adresăm o întrebare, o vorbă, un cuvânt bun.

Oare câți alți bătrâni nu se află chiar acum în această situație? Bătrâni cărora uităm sau refuzăm să le deschidem ușa sau să le dăm un telefon? Și oare câți bătrâni vor muri, vai, „singuri și de capul lor” în perioada următoare? Dacă noi nu vom înțelege că este datoria noastră să le întindem o mână?

*

Un bărbat de 76 de ani, internat la Spitalul Județean Sibiu dintr-un centru pentru vârstnici, s-a spânzurat în baia spitalului după ce s-a infectat cu noul COVID-19. Se pare că bărbatul s-ar fi spânzurat de frică.

https://www.hotnews.ro/stiri-coronavirus-23988983-barbat-in…

O femeie de 70 de ani din Argeș s-a sinucis la Spitalul Municipal din Câmpulung la începutul lunii mai, după ce a fost confirmată cu COVID-19.

https://www.digi24.ro/…/o-femeie-de-70-de-ani-din-arges-con…

Am mai citit despre bătrâni infectați care s-au sinucis de frică. Acestea nu sunt deloc cazuri singulare.

Pe de altă parte, am văzut opinii precum cea a profesorului John P.A. Ioannidis, director al Meta-Research Innovation Center de la Stanford University, care a arătat că mortalitatea reală a noului virus s-ar situa undeva la 0.125 la sută pentru populația generală; și chiar pentru populația vârstnică, mortalitatea reală ar fi mult mai mică decât cea estimată de multe outleturi mass-media.

https://www.stress.org/stanford-professor-data-indicates-were-severely-overreacting-to-coronavirus

Iar în vasta majoritate a cazurilor cei care au murit sufereau de co-morbididăți (boli conexe precum cancer, diabet, boli cardio-vasculare, etc.) Fapt confirmat chiar de acest articol de pe Mediafax.

https://www.mediafax.ro/…/studiu-99-din-oamenii-care-au-mur…

De câte ori am citat opinii precum cea a profesorului John P.A. Ioannidis de la Stanford University, unii mi-au reproșat că „sunt inconștient și omor oameni”. Ei bine, iată că frica propagată zilnic pe toate canalele mediatice, care emit aproape invariabil pe cele mai înalte note apocaliptice și pe tonurile cele mai isterice, omoară la propriu oameni.

Și vocea profesorului Ioannidis nu este deloc una singulară. Multe voci cu autoritate din lumea științei și medicinei confirmă faptul că aceste tonuri apocaliptice ale mass-media în legătură cu Covid-19 par a fi cu totul nejustificate. Dacă media este datoare să informeze corect, atunci oferirea de informații exacte impune să fie acordate spații media vocilor care nu sunt aliniate cu un mod unic de gândire. Acest lucru le permite cetățenilor să evalueze cu atenție și prin filtrul propriu faptele, fără a fi manipulați de intervențiile partizane.

Altfel, această panică apocaliptică întreținută constant de mass-media poate fi criminală. Ea omoară, la propriu, oameni.

***

Marian Nazat:

Homo homini… virus

MOTTO: „Timpul ce mă înconjoară nu mai e timpul meu.” Vintilă Horia

Mă întorc de la o instanță prahoveană, acolo unde procesul clientului pe care-l apăr este o excepție de la faimosul decret de instituire a stării de urgență.

Pe drum, o sun pe fiică-mea și o anunț că trec să-i aduc niscaiva merinde; o scutesc astfel să iasă cu țâncul din casă în vremurile astea deprimante.

Când ajung, o găsesc în fața blocului, ușor stingheră. Mă prefac că nu-i observ fâstâceala. Stă la distanță de mine, de parcă aș fi ciumat. Schimbăm vorbe de prisos, o complezență stânjenitoare.

Ia sacoșa, având grijă să păstreze intervalul acela insuportabil dintre noi, și se depărtează. În definitiv, li s-a spus de atâtea ori să se ferească, să nu intre în contact cu babalâcii încât s-a conformat docil.

Un medic celebru, de pildă, i-a sfătuit să-și ocolească părinții și bunicii aproximativ zece săptămâni, răstimp în care le pot cumpăra una, alta, însă cu condiția să le lase plasele cu târguieli în pragul ușii.

Or, Aldous Huxley ne-a atenționat de mult că repetarea la nesfârșit a acelorași propoziții, îndeosebi a celor vădit neverosimile, le conferă acestora statutul de adevăruri, geaba țipă în pustiu Bertrand Russell că o minciună, chiar dacă e reluată de un milion de ori, tot minciună rămâne.

Explică-le sofismul cu pricina internauților îngrămădiți în turmă și dracu’ te-a luat direct în furcile-i ascuțite!

Șovăiesc în loc, descumpănit. Se întâmplă prima oară să nu-mi strâng în brațe copila și să n-o pup. Frati-su, mai mare cu șapte ani, de aproape o săptămână se dă extrem de ocupat și nu s-a sinchisit să vină pe acasă.

Rețelele de socializare i-au tâmpit iremediabil, progeniturile noastre sunt cei mai naivi cobai din istoria omenirii. Îi compătimesc și le amintesc că sărmanul Pavel Morozov, prichindelul mujic, avea o scuză turnându-și părintele la securitatea sovietică. Cei de azi n-au niciuna, ei capitulând de bună voie în confruntarea cu minciuna propagată mediatic. Ca să se petreacă mizerabila metamorfoză, mai întâi li s-a băgat în tărtăcuțele crude că ascendenții lor sunt niște neisprăviți.

Apoi, li s-a inoculat pervers ideea că răul actual este imputabil ălora bătrâni, edecurilor comuniste. Bașca nostalgice, vasăzică o masă de frânări, de reacționari periculoși, numa’ buni de spânzurat în piața publică!

Propaganda otrăvitoare a lucrat neîntrerupt în anii din urmă, cu liotele cretinoide defilând precum sumanele verzi de odinioară pe bulevardele, virtuale, de data aceasta.

Alde Liiceanu (nici el vreo trufanda!) au scris cu mânie haștagistă despre „gurile fără dinți”, iar specialiștii în finanțe au arătat tot înspre defavorizații lui Cronos ori de câte ori au încercat să explice dificultățile bugetare ale nației.

Oare într-atât de pernicioși să se vădească bieții pensionari, memoria vie a unei societăți obsedată să-și taie rădăcinile? Ca să supraviețuim în continuare dimpreună, puberii au fost siliți să opteze, și la cântatul dintâi al cocoșului ne vor repudia, e la mintea găinii. Cui să mai fie trebuincioși întârziații în etatea înaintată? Și, pe deasupra, purtători de afecțiuni asociate….

Netrebnicilor – urlu la umbrele mefistofelice care se joacă de-a Dumnezeu cu o planetă cuprinsă de groază -, opriți experimentul ! Ne-ați răpit bucuria simplă și naturală, izvorâtă din cuibărirea la pieptul matern și patern, ori la al puilor maturizați dintr-odată. Nu v-ați săturat să distrugeți familia cu conceptul tembel al sexului nedefinit și al căsătoriei contra naturii? Nu v-ați mulțumit că le-ați frânt definitiv șira spinării, acum le transmiteți cinic, prin vocea boss-ului Organizației Mondiale a Sănătății, că nu sunt invincibili și că e cazul să se rezume la rolul lor de răspândaci de vești, și nu de viruși!

Blestemați să fiți de-a pururi, ciuma, holera și neamul Covizilor avizi de moarte să vă lovească, nemernicilor!

Uf, m-am ușurat nițeluș… În vechime, nu mai rețin la care trib anume, vârstnicii erau urcați cu de-a sila în copaci și hâțânați aidoma roadelor. Cine cădea, avea soarta pecetluită. Astăzi, aparent e altcumva, dar tâlcul euthanasierii nu diferă deloc. De ce m-aș mira, de vreme ce homo homini … virus ?! Plaut s-a înveșnicit prin vocabulele-i nemuritoare, eu nu trebuie decât să le actualizez pandemic.

Îmi recapăt anevoie pacea lăuntrică și privesc înfrânt peisajul dezolant. Un sentiment de revoltă mă copleșește, nu pricep cum odraslele mele evită să mă atingă!!

„Omul a fost scos din suflet” , bolborosesc resemnat.

Curând, vor regreta neapropierea prezentă, în pragul vârstei de 60 de ani orizontul ți se îngustează dramatic și finalul este iminent. Și atunci, la ceasul scăpătatului, pe cine vor mai îmbrățișa?

Plec abătut, globalismul ne-a învins iremediabil, simt că am devenit părinții vitregi ai pruncilor pe care i-am crescut în dragoste și bună-cuviință.

Nici măcar nu mi-au oferit răgazul să le amintesc inevitabilul decalog al manipulării formulat întru trezirea la realitate a maimuțelor cu smartphone. Îl strig din goana autoturismului, însă nu mă aude nimeni, așa că îl scriu aici, poate, poate l-or citi!

Așadar, autori cu identitate confuză, Noam Chomsky de pildă, a negat paternitatea textului care circula neîngrădit în hăul înțesat de zombi anonimi), disting zece reguli majore și anume:

1. Creează probleme aparent grave, care să provoace o reacție de panică în rândul populației, astfel încât aceasta să ceară singură măsuri limitative;
2. Distrage-le atenția de la problemele importante prin subiecte minore, dar cu impact emoțional maxim;
3. Pregătește-i treptat pentru politicile dure, acestea aplicându-se treptat, ceea ce le va face suportabile;
4. Amână executarea măsurilor austere, știut fiind că e mai ușor să obții un sacrificiu pentru viitor, deoarece oamenii trăiesc cu speranța că vor reuși să evite acele sacrificii;
5. Infantilizarea populației prin argumente sau mijloace de informare în masă cu discursuri copilărești, puerile;
6. Nu uita niciodată că emoția e dușmanul logicii, al rațiunii;
7. Calitatea educației dată claselor inferioare să fie cât mai slabă;
8. Încurajează mediocritatea și convinge populația că este la modă sa fii mediocru, vulgar, iar a fi prost, needucat, nu-i un handicap;
9. Cultivă sentimentul individual de culpă, astfel încât individul să se considere vinovat pentru greutățile prin care trece, atitudine care-l va împiedica să se răzvrătească împotriva sistemului;
10. Convinge populația că nu există mijloace și strategii de manipulare.

Le corectez, le sintetizez oleacă și le aștern pe hârtie străbătut de un sentiment ciudat de îndoială.

Caut un reazem, l-aș ruga pe un stareț să mă povățuiască, dar mi-e teamă că-mi va răspunde aidoma personajului vodolazkinian: „Trăiește, prietine, cât mai aproape de cimitir. (…) Și, în general, trăiește singur.”

Și dacă, totuși, m-am ramolit și nu mai deslușesc conținutul realității din jur? Că tocmai ce-am împlinit 59 de primăveri și două stări de urgență…și nu mai deslușesc conținutul realității din jur? Că tocmai ce-am împlinit 59 de primăveri și două stări de urgență…

––––––––––––––––

[1] Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978
[2] Homo homini lupus (Omul pentru om este lup).
[3] Vintilă Horia, Jurnal de sfârșit de ciclu, 1989-1992. Jurnal torinez, 1978
[4] Evgheni Vodolazkin, Laur

NOTA: Marian Nazat este un reputat avocat din Romania

Legaturi: