FERICIȚI CEI BLÂNZI… “Nu v-ați gândit niciodată: de ce oare suntem atât de supărăcioși?”. Cuviosul IOAN KRESTIANKIN ne invită la cercetarea și spovedania patimilor dezvăluite în lumina Fericirilor evanghelice. BLÂNDEȚE sau IRITARE? RĂBDARE sau ÎNCĂPĂȚÂNARE IRAȚIONALĂ și RĂZBUNARE?
Arhimandrit Ioan Krestiankin – Cum să ne spovedim după îndreptarul celor Zece Porunci şi al Fericirilor:
A treia poruncă a fericirilor
Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul!
De ce oare cei blânzi sunt socotiți fericiţi îndată după cei cei plâng? Pentru că blândeţea este rodul şi urmarea înfrângerii [inimii] şi a plânsului pentru păcate. Mai mult decât atât, noi căutăm să aflăm în lume linişte sufletească, dar n-o avem, pentru că această linişte este rod al blândeţii şi al nerăutăţii. Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Мt. 11, 29).
Iată, vedeţi, Domnul nu ne îndeamnă să învăţăm de la El să fim mai întâi de toate rugători, harnici, să avem răbdare şi alte calităţi şi virtuţi, ci în primul rând ne învață să avem blândeţe şi inimă smerită. Am spus deja câteva cuvinte despre smerenie. Să vedem acum ce este blândeţea şi care este mulţimea de lucruri negative care stă împotriva acestei virtuţi în adâncul sufletelor noastre. Sfântul Filaret al Moscovei spunea că blândeţea este o dispoziţie a sufletului care constă într-o aşezare liniştită a duhului, unită cu prudenţa de a nu supăra pe nimeni şi nimeni să nu ne supere cu nimic.
Mai există încă o definiţie a blândeţii pe care ne-o dă Sfântul Ioan Scărarul:
„Blândeţea este starea neclătinată a minţii, care rămâne la fel în cinstiri şi în necinstiri. Blândeţea constă în a ne ruga în chip netulburat şi sincer pentru cel ce ne tulbură, în vremea tulburărilor pe care ni le pricinuieşte.”
Apostolul Petru aşază frumuseţea nestricăcioasă a duhului blând şi smerit în rândul celor mai tainice daruri ale inimii omeneşti, care sunt de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (v. I Ptr. 3, 4).
Să aruncăm o privire înlăuntrul nostru: să vedem ce-am putea să-Ţi spunem, Doamne, în privinţa împlinirii acestei porunci.
Cu părere de rău, în sufletele noastre, în locul blândeţii, Doamne, vieţuieşte o irascibilitate continuă. Ne irită toate şi toţi, inima noastră este literalmente încărcată cu irascibilitate. După ce ne trezim dimineaţa, în loc să spunem: „Slavă Ţie, Doamne, Îţi mulţumesc pentru că nu m-ai pierdut pentru fărădelegile mele, ci m-ai lăsat în viaţă!”, noi ridicăm capul de pe pernă nervoși şi plini de supărare şi cârtim că încă nu ne-am săturat de somn. Suntem iritaţi de observaţiile celor ai casei, chiar şi de observaţiile părinţilor noştri pe care-i iubim şi care ne iubesc, sau ne irităm fără de măsură singuri din cauza comportamentului copiilor noştri, strigăm la ei, îi sâcâim cu nimicuri pe cei din jur: fie ne irită lentoarea unora sau, dimpotrivă, ne scot din sărite caracterul lor violent şi iuțimea altora. Am ieşit din casă – iarăşi ne irită totul: şi timpul, şi transportul în comun. Pe stradă, în magazin, chiar şi la biserică unde mergem să ne rugăm, până şi la spovedanie, şi chiar şi atunci când ne apropiem de Sfântul Potir suntem iritați: ba ți se pare că cineva te calcă, ba că te împinge. Am ajuns la serviciu – şi aici ne irită cea mai mică observaţie a superiorului sau a colegului, dacă se întâmplă să ne spună ceva ce nu ne convine. Şi astfel trece toată ziua, până când mergem la somn! Toată viaţa noastră este o continuă stare de încordare, o iritare permanentă! O dosădire continuă a celorlalţi!
Iritarea noastră este asemenea unei rezerve de gaz-metan: e suficient să aibă loc şi cel mai mic „seism”, asemenea unui mic băț de chibrit aprins, pentru ca iritarea noastră să treacă întru mânie.
Există vreun lucru care să nu ne aprindă spre mânie? Mânia e literalmente o nebunie de moment. Oamenilor li se face frică să se uite la noi când suntem cuprinşi de ea! La mânie şi furie nu ne pierdem numai statutul de creştin, ci pur şi simplu nu mai rămâne nici un semn de omenie în noi. Nu în zadar despre omul cuprins de mânie se spune că „s-a sălbăticit”. Vai, ce râuri de cuvinte urâte se revarsă de pe buzele noastre, de pe limba noastră! Îi jignim pe toţi şi îi ocărâm pe cei care ne-au supărat cu cele mai indecente cuvinte. Poate există printre noi oameni care, din pricina neruşinării, rostesc vorbe murdare sau pomenesc numele satanei? Dispărem atunci rostind fraze şi cuvinte înţepătoare şi supărătoare. Însă nu ne mulţumim doar cu atât, ci după aceasta ne alimentăm îndelung răutatea cu gândul că am spus prea puţine cuvinte şi nu atât de jignitoare pe cât ar fi trebuit; mai era nevoie să spunem şi asta, şi cealaltă.
Poate că cineva dintre voi s-a lăsat cu totul cuprins de propria sălbăticie şi a ajuns să calce pe cineva în picioare, să dea cu pumnul, să strige fără nici o ruşine, poate că aţi trântit uşile, aţi stricat la mânie vreun obiect de prin casă, sau poate aţi rănit sau aţi lovit cu bestialitate oameni şi animale. Să faceţi pocăinţă cu lacrimi!
Marele nostru necaz este că de fiecare dată credem că mânia noastră e dreaptă, ni se pare că luptăm pentru adevăr, uitând de cuvântul Sfintei Scripturi care spune că ...mânia omului nu lucrează dreptatea lui Dumnezeu (Iac. 1, 20). Vezi cât de mult ni s-a întunecat mintea prin păcat, încât cel mai mare rău îl considerăm un bine? Unii se îndreptăţesc spunând: „Chiar de sunt nervos, îmi trece repede.” Dar iată ce spune Sfântul Ioan Scărarul – marele nevoitor şi cel mai iscusit învăţător al evlaviei şi nevoinţei monahale:
„...uneori, în timpul iuţimii, viclenii draci se retrag repede de la noi, ca neglijând noi patimile mari, socotindu-le mici, să le facem boli de nevindecat.”
Adică, dacă nu ne vom deprinde să tăiem din start patima iuţimii, ea se va preschimba în patima mâniei şi ne va fi foarte greu să o mai dezrădăcinăm, ca şi în cazul oricărei altei deprinderi rele. O, Doamne! Cu cuvintele noastre urâte spuse la mânie şi iuţime am stricat bunul nume al aproapelui nostru. Fiind cuprinşi de iuţime, descoperind altora tainele prietenilor noştri, i-am vădit şi i-am dezonorat. Ne-am făcut trădători ai celor care nu demult erau prietenii noștri, divulgând ceea ce ne-a fost încredinţat în timpul prieteniei.
Procedând astfel, nu ne-am gândit nici pe departe să facem pocăinţă. Omul blând însă nu se va certa, nici nu va striga, nici nu-i va auzi nimeni pe uliţe glasul.
Însă chiar şi într-un astfel de om se pot ascunde destule păcate. Nu tot omul tăcut e şi blând. Poţi fi tăcut, dar în suflet să fii mânios, să-i urăşti, să-i dispreţuieşti pe alţii.
Dacă cineva se regăseşte pe sine, îşi regăseşte propriul „eu” în aceste cuvinte – pocăiţi-vă, pentru că, dacă veţi reuşi să ascundeţi de oameni iritarea şi mânia cuibărite în inima voastră prin modul firesc şi tăcut al caracterului vostru ascuns, de Dumnezeu nu veţi putea ascunde nimic. Domnul Se uită fără opreliște în inima noastră şi ne va judeca după cele ce le avem în inimă.
Dacă mânia, care se revarsă în afară, îl demască pe cel păcătos, în cazul omului ascuns, acestuia îi vine greu să recunoască că nu are blândeţe. Astfel de oameni sunt consideraţi de Sfântul Ioan Scărarul „mai nefericiţi decât cei ce se înfuriau”. Şi ştim cât sunt de absurde şi contrare firii răutatea şi furia! Uitaţi-vă la faţa celui blând – cât este de minunată, senină, liniştită, de netulburat, cât este de îmbietoare! Ce mireasmă duhovnicească se revarsă în sufletele blânde… Priviţi şi la omul mânios, la omul rău – faţa lui este neliniştită, întunecată, urâtă… Pe lângă aceasta, în timp ce sufletul tău este plin de blândețe, îţi este uşor să faci orice lucru, iar în timpul supărării şi al mâniei îţi vine foarte greu să mai faci ceva, şi atunci când eşti cuprins de această patimă rugăciunea ta se îndreaptă împotriva aproapelui, prefăcându-se în păcat şi osândire.
Doamne, am trecut prin toate acestea uitându-ne la alții, văzând folosul și binele unuia și nerușinarea și paguba altuia. Dar nu am ajuns să fim stăpâni peste inima noastră, căzând uşor în păcat. Cel mai adesea, iritarea vine din nerăbdare. Ea este rădăcina numeroaselor păcate săvârșite de noi!
1. În raport cu Dumnezeu, Care ne trimite încercări sau îngăduie să fim încercați printr-o ispită sau alta, păcătuim atunci când:
– deznădăjduim;
– cârtim;
– hulim împotriva Lui, spunând că, după părerea noastră, ne-a dat „o cruce prea grea” și că „ne-a nedreptățit, dându-ne o cruce prea mare”.
Poate că cineva dintre voi a spus sau a fost de acord cu cuvintele altora, ori în adâncul sufletului a fost de acord cu ei atunci când spuneau că „dacă Dumnezeu ar fi atât de bun nu ar îngădui să fie atâtea războaie, să sufere atâția copii, să existe boli, morți năpraznice ale celor aflați în floarea tinereții” ș.a.m.d. Poate că cineva dintre voi a ajuns să nege în gândurile sale existența lui Dumnezeu, Pronia lui Dumnezeu?! Pocăiți-vă, deci!
Cât e de nechibzuit acel om care judecă astfel în mintea lui limitată despre iconomia Ta și trage concluzii nebunești despre cele ce nu sunt accesibile înțelegerii noastre!
2. În raport cu oamenii, intoleranța noastră ne determină să credem că tocmai ei sunt vinovați de relele care ni se întâmplă. De aici, în mintea noastră apar nenumărate bănuieli lipsite de logică, învinuiri nedrepte, care la rândul lor dau naștere la certuri și la vrajbă, la plângeri și la jigniri reciproce. Și astfel, fără să ne dăm seama, ne cufundăm în acest întuneric al păcatului, de parcă ar urma să nu mai murim vreodată, sau nu credem în viața de după mormânt, în Înfricoșătoarea Judecată, în existența iadului și a Raiului.
3. În raport cu noi înșine, intoleranța ne provoacă:
– răzvrătirea duhului;
– întunecarea minții – din acest moment omul îşi pierde dreapta judecată și nu mai găseşte nici o soluție împotriva răului;
– o durere puternică și îndelungată în inimă, care conduce la tristețe – încă un păcat care slăbește puterile sufletești și trupești până la încetarea oricărei activități folositoare (când spunem: „Gata, nu mai pot, îmi scapă totul din mâini!”).
Şi astfel cădem în împuținare sufletească, iar unii cad întru deznădejde, acest păcat greu care este moarte pentru suflet.
În loc să ne exersăm întru răbdare, în loc să ne încredințăm Ție, înțeleptei Tale ocârmuiri părintești, în loc să-Ți încredințăm Ție, Doamne, „Celui ce ai întru stăpânire viața oamenilor”, mântuirea noastră, facem toate aceste lucruri. Nu avem această virtute. Acestei virtuţi îi stă împotrivă încăpățânarea cea rea și irațională dintru noi de a impune în orice discuţie părerea personală și, așa cum se întâmplă adeseori, ne pierdem pacea din cauza unor lucruri mărunte. „Nu voi ceda pentru nimic în lume, nu voi renunța la nimic, indiferent de situație!” – iată deviza încăpățânării și a cruzimii noastre cu care ne-am obișnuit să trăim, „nu voi ceda nici o palmă de pământ din grădină, nici cel mai mic spațiu din bucătărie, nici «locul meu» din biserică”, „să vezi ce-o să-i fac celui care va îndrăzni să-mi ocupe locul, strana din biserică”, „de nu-mi va ceda locul, să vezi ce scandal o să fac” – în loc să stăm să ne rugăm în liniște lui Dumnezeu. „Doar n-am să-l las pe altul să-mi ocupe locul din strană sau la cor, sau să citească el în locul meu”, „nu voi ceda în nici o discuție, chiar dacă o să-mi dau seama că nu am dreptate”!
Din cauza încăpățânării noastre mergem până și la tribunal, din pricina împătimirii exagerate față de tot ceea ce este pământesc și a procesomaniei, uitând sau neștiind poruncile Mântuitorului – pentru că nu citim Evanghelia în care este scris: Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa... (Mt. 5, 40).
Doamne! Сât de departe suntem de această poruncă! Iartă-ne reaua și nesocotita noastră încăpățânare!
Nu v-ați gândit niciodată: de ce oare suntem atât de supărăcioși? Toate acestea ni se întâmplă pentru că nu avem în inimile noastre blândețe și smerenie! Faptul că ne supărăm atât de repede vine din prea marea stimă de sine, pentru că fiecare dintre noi pretindem că suntem oameni importanți, foarte importanți, și iată de ce, atunci când cineva îndrăznește să nu ne acorde cinstea datorată, fierbem de mânie și ne supărăm până la lacrimi și certuri, și ne gândim cum să ne răzbunăm (Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul). Iată, această apreciere exagerată de sine, această expresie, „sunt un om important”, trebuie scoasă din vocabularul nostru și, după cum spunea Episcopul Teofan, „trebuie aruncată pe fereastră”, şi atunci în sufletele noastre se va instaura temeinic pacea lăuntrică. Iar noi credeam că ne supărăm pe alții pentru că suntem foarte sensibili, pentru că avem o fire prea afectuoasă, iar cei din jurul nostru sunt niște bădărani, nesimțiți și răuvoitori.
Blândețea mai are o însușire care trece dincolo de limitele înțelegerii noastre – se arată prin bunăvoința sinceră pornită din inima noastră pe care trebuie să o arătăm dușmanilor noștri, aşa cum ne porunceşte Mântuitorul: ...Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă... și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc (Mt. 5, 44). Aveți oare aceste simțiri în inimile voastre? Nu, Doamne, aceste lucruri ni se par cu neputință de împlinit! Da, suntem totuși îngăduitori cu cei ce ne iubesc, cu cei care ne fac bine. Dar bunătatea noastră este una obişnuită, o însușire comună a tuturor oamenilor, căci și păcătoșii îi iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei (Lc. 6, 32).
Iar bunătatea creștină constă nu numai în a nu-ți urî dușmanul, ci în a-l iubi, a-i face bine, a te ruga pentru el lui Dumnezeu, adică a vedea în el un semen al tău, asemenea ţie, celui chemat la mântuire, dar neputincios duhovnicește; din această pricină astfel de oameni au nevoie de ajutorul și chiar de slujirea noastră.
Atunci când suntem cuprinși de ură și de iritare îi dorim aproapelui nostru tot felul de nenorociri, ne bucurăm atât în taină, cât și pe față când cei pe care i-am supărat și dușmanii noștri suferă vreun necaz; îndrăznim chiar să gândim și să spunem că ar fi meritat să îndure și mai mari nenorociri. Dar poate că cineva le-a dorit chiar moarte dușmanilor săi, sau, ceea ce este și mai înfricoșător, s-a bucurat de moartea lor și de necazul rudelor lor.
Să vedem acum cum trebuie să ne comportăm cu cei pe care îi considerăm călăii și dușmanii noștri. Ascultați ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur:
„De se va ridica cineva împotriva noastră, să fim smeriți; de se va comporta cineva cu noi cu nerușinare, să-i fim aceluia slujitori; de ne va îmboldi cineva cu glume de prost gust și cu înjurături, să nu răspundem cu aceeași monedă, pentru ca nu cumva, răzbunându-ne pe alții, să ne pierdem pe noi înșine!”
După părerea lumii, oamenii blânzi sunt cei mai lipsiți de apărare, cei mai prigoniți. Însă Domnul le făgăduiește celor ce vor deveni blânzi „că vor moșteni pământul”! Și acest lucru a fost verificat de-a lungul secolelor! În primele secole ale creștinismului, se pare că aceștia ar fi urmat să fie nimiciți de furia păgânilor; însă ei moșteneau pământul stăpânit mai înainte de prigonitorii lor. Și în locașurile drepților, „în pământul celor vii”, cei blânzi se bucură de tot binele pe care-l primesc de la Domnul.
Învrednicește-ne pe noi, Doamne, mai înainte de sfârșit, să ne pocăim, să-Ți aducem drept roadă vrednică de pocăință o inimă blândă și smerită și să moștenim bogăția cea duhovnicească în locașurile drepților!
[…]
Vedeti si:
***
Va mai recomandam:
VIAȚA “MODERNĂ” ÎNTR-UN ORAȘ MARE sau: DE CE NE “LASĂ NERVII” ATÂT DE UȘOR ȘI ÎN FAMILIE?
Parintele Sofian despre CHIPUL OMULUI INDRACIT DE PATIMI si CHIPUL OMULUI PATRUNS DE DUHUL SFANT
PARINTELE CLEOPA DESPRE PAZA MINTII: “Sa nu iesi la razboi fara Mine!” (2)
Doneaza pentru filmul "Scrum"
1 Commentariu la “FERICIȚI CEI BLÂNZI… “Nu v-ați gândit niciodată: de ce oare suntem atât de supărăcioși?”. Cuviosul IOAN KRESTIANKIN ne invită la cercetarea și spovedania patimilor dezvăluite în lumina Fericirilor evanghelice. BLÂNDEȚE sau IRITARE? RĂBDARE sau ÎNCĂPĂȚÂNARE IRAȚIONALĂ și RĂZBUNARE?”