“Îmbrăţişează icoana Preasfintei, ca şi cum ai îmbrăţişa-o pe însăşi mămica ta, şi strig-o ca un micuţ copilaş pe maica noastră: „MĂICUȚA MEA, AJUTĂ-MĂ, DĂ-MI CEEA CE ESTE DE FOLOS SUFLETULUI, PRECUM ȘTII!”

Va mai recomandam:

***

“FAMILIA ORTODOXA”, nr. 8 (91)/ august 2016:

Stareţul Iosif Isihastul

+15 august 1959

“Maica Domnului îţi va aprinde flacăra pentru Hristos”

Copilul meu iubit şi binecuvântat, mă rog să fii bine. M-a cercetat bunul nostru Dumnezeu – deoarece mă iubeşte – cu o foarte grea boală, bronhopneumonia. Au crezut că voi pleca. Plângeau copiii mei, dar ceasul morţii nu a sosit încă. Mi-au făcut o sută douăzeci de injecţii; în cele din urmă mi-am revenit. Am o singură îngrozitoare greutate la respiraţie, încât, dacă într-o singură zi nu iau medicamentele, sunt în primejdie să mor.

Acum suntem mai bine şi am prins iarăşi putere ca să scriu fraţilor. Aşadar, ai văzut că harul începe să te cerceteze şi, pe cât poţi, sileşte-te să spui rugăciunea, şi vei vedea că tot folosul îţi va veni în suflet.

Puterea întregului suflet stă în rugăciune. Şi după cum tru­pul se împuterniceşte prin mâncăruri şi prin diferitele îngri­jiri pe care i le dăm, tot astfel şi sufletul vrea mai întâi de toate rugăciune, citire, cuvânt duhovnicesc, pildă duhov­nicească să vadă, şi astfel, încetul cu încetul, se deşteaptă. Pentru că dacă îl vei lăsa să doarmă, atunci îl va stăpâni uitarea şi nesimţirea.

După cum atunci când aprindem focul, suflăm în el ca să-l aprindem, tot aşa are nevoie şi sufletul. Pildele sunt suflările de aer care alungă cenuşa, care este uitarea, şi aceste suflări aprind cărbunii care nasc căldura. Astfel, pleacă nesimţirea care naşte ră­tăcirea, încât omul crede că este bine, fără să fie însă aşa. Aşadar tu, micul meu copilaş, acum că ai vreme, plângi, ca să te umpli de bucurie, străpunge-te, strigă, îmbrăţişează icoana Preasfintei, ca şi cum ai îmbrăţişa-o pe însăşi mămica ta, şi strig-o ca un micuţ copilaş pe maica noastră: „Măicuţa mea, ajută-mă, dă-mi ceea ce-mi este de folos sufletului, precum ştii!”. Spune-i multe alte cuvinte şi vei atrage harul mângâietor asu­pra ta de fiecare dată când o vei chema la rugă­ciune. Vei dobândi astfel iubirea. Ea îţi va dărui şi rugăciunea, ea va aprinde flacăra şi iubirea pentru Hristos, pentru că mijloceşte către Fiul ei, şi toate cererile ei El le împlineşte, pentru că este Maica Lui, şi nu îi trece cu vederea nicio dorinţă. Aşadar, ceea ce vrei de la ea, să ceri ca un copilaş care cere de la mama lui ceea ce doreşte şi se agaţă de fusta mamei, îi sărută poalele, o îmbrăţişează, o umple de lacrimi.

Fă aşadar precum îţi scriu şi, în scurt timp, vei vedea câtă iubire vei afla de la dul­cea noastră Măicuţă. Cu multă simplitate să mergi înaintea ei, ca să afli curăţia sufletu­lui. Simplitatea este reuşita mare a sufletului. Citeşte minunile Preasfintei care sunt scrise în „Mântuirea păcătoşilor“, ca să ţi se umple sufletul de dragoste, pentru că dragostea este căpătâiul a toate bunătăţile. Şi eu, pentru că acum mi-am revenit din boală, mă rog pentru tine, ca să te întărească Domnul şi Preasfânta noastră Stăpână.

[…]

Din „ Trăiri ale Dumnezeiescului Har” (Ed. Sf. Nectarie, 2008)

Traducere de Ieromonahul Agapie (Corbu)

***

Mireasma sfințeniei. Povestiri dintr-o mănăstire de maici:

Nodul opt

Măreşte, suflete al meu, pe Maica Domnului!

In fiecare seară din cele două săptămâni ale Postului Maicii Domnului dinainte de marele praznic al Adormi­rii sale, obştea se roagă citind Canonul de umilinţă către Preasfânta Născătoare, imediat după ce se încheie slujba Vecerniei.

Indrăgeam mult acele zile şi participam la slujbele de seară atât de frumos cântate în elină, limba greacă veche, încât te impresionau în mod deosebit – fie că înţelegeai sau nu cuvintele rostite. Sufletul înţelege duhovniceşte şi primeşte hrană spirituală, în primul rând pentru că atât rugăciunile, cât şi cântările bizantine sunt de inspiraţie dumnezeiască – aşa cum îmi spunea profesoara mea de muzică bizantină.

Cum naosul era plin de lume, eu stăteam în pronaos, în faţa sfintei racle; deasupra se afla icoana Mântuitorului, iar eu ascultam vocile maicilor, care erau, în mod parado­xal, când pline de emoţie, când impasibile.

Diaaaasosooooon… Accentuau atât de intens maici­le acest cuvânt, care înseamnă „izbăveşte-ne pe noi” sau „mântuieşte-ne pe noi”, cu atâta forţă semantică şi cu o emoţie atât de pură, atât de autentică! Mă impresionau mult inflexiunile vocilor lor, care parcă plângeau şi o implorau pe Preasfânta Maică să ne scape din primejdii. Nu le acompania nici un instrument, fiecare stih cu isonul lui, intonat cu voce joasă, fără ostentaţie.

Faptul că nu ştiam ce înseamnă cuvântul diasoson nu avea nici o importanţă, pentru că sufletul meu înţelegea totul din modulaţiile vocilor maicilor. Era o implorare atât de puternică, încât îmi captiva atenţia în fiecare zi – şi de fiecare dată inima mea vibra alături de ele, cântând şi ea împreună cu ele şi rugând-o pe Maica Domnului să aibă grijă de noi. Ce forţă au cântările bizantine! Odată, când vorbeam despre asta cu maica Rafaela, ea mi-a spus:

– Ele te inspiră, îţi dau forţă, îţi înalţă sufletul către Domnul!

Muzica bizantină a fost scrisă astfel încât psalţii, cântă­reţii de la strană, să poată inflexiona anumite cuvinte-cheie, care să producă un impact foarte puternic asupra celor care ascultă. Un exemplu grăitor în acest sens este tropa­rul femeii păcătoase compus de Sfânta Casiana şi cântat a treia zi de Paşti, în Sfânta şi Marea Marţi.

Dascălul de la biserica din Tesalonic de care aparţi­neam noi intona foarte frumos şi foarte rar acest tropar; îi lua 18 minute să-l termine de cântat. Când ajungea la cuvântul dexai, care înseamnă „acceptă” sau „primeşte”, îl enunţa patetic, cu o voce care răsuna din adâncul fiinţei lui. Impactul vocii lui asupra credincioşilor era atât de pu­ternic, încât la sfârşit aveau toţi ochii în lacrimi.

De fapt, acest tropar nu trebuie nici să stârnească emo­ţii, nici să-i impresioneze pe cei care-l ascultă, ci să trans­mită pe cale muzicală strigătul sufletului către Dumnezeu. Sfânta Casiana descrie trăirea în rugăciune a unei femei păcătoase care, auzind unde se afla Iisus, Fiul Preasfintei Fecioare Măria, a fugit să cumpere miruri de mare preţ. Cuprinsă de căinţă, s-a apropiat de El şi i-a uns picioarele cu mir, curăţindu-se astfel de păcatele ei. In timp ce-I spă­la picioarele, I le ştergea cu părul ei şi I le săruta, plângea şi spunea: “primeşte revărsarea lacrimilor mele!” Accen­tuând primul cuvânt al propoziţiei, cantorul împărtăşeşte ascultătorilor forţa pocăinţei femeii păcătoase.

Este exact ce transmiteau maicile atunci când psalmodiau „izbăveşte-ne pe noi” – disperarea şi dorul sufletului care îi imploră pe Domnul, pe Maica Domnului şi pe sfinţi să ne izbăvească de orice ispită sau primejdie, pati­mă sau păcat.

După ce terminau slujba Canonului de umilinţă şi ros­teau otpustul, stingeau lampa de la pupitru şi se întorceau cu faţa spre iconostas. Inainte de sosirea unui număr sufi­cient de culegeri de imne religioase, una dintre maici cân­ta primul vers pentru ca să ştie celelalte ce trebuiau să cân­te – aşa că maica Eufimia a intonat primul vers.

Ea a psalmodiat Epithimo Panagia mou…, (Doresc si râvnesc, Preasfântă Maica mea)… Această cântare a fost repetată pe acelaşi glas de celelalte maici, cu intonaţii dulci şi tandre, drept răspuns: Epithimo Panagia mou… Au con­tinuat aşa până la sfârşitul imnului; maica Eufimia cânta prima, iar celelalte, după ea.

Acest imn, originar din Sfântul Munte Athos sau „Gră­dina Maicii Domnului”, cum i se mai spune în Grecia, nu este prea cunoscut. Nu figurează nici în vreo culegere de imne, iar maicile îl cântă din memorie. Autorul este necu­noscut, dar melodia, psalmodiată pe glasul al 8-lea, cânta­rea a 3-a, este cunoscută:

Ce dor îmi este, Maica Domnului meu, de frumuseţea Raiului,

de negrăita mireasmă

a florilor

şi de preadulcele lor parfum

si de cântecele îngerilor

când ele îl preamăresc pe Fiul tău!

Ce încheiere frumoasă a slujbei închinate Maicii Dom­nului şi ce mod minunat de a o lăuda pe Preasfânta Născă­toare de Dumnezeu, împărăteasa cerurilor! Fie ca ea să-şi reverse spre noi marea ei bunăvoinţă!

***

Nodul douăzeci și trei

Vreme de povestit cu Maica Evloghia

(fragment)

[…]

In copilărie, maica Evloghia s-a îmbolnăvit şi părinţii ei au plecat cu ea în insula Tinos. Acolo, s-au dus la ace­eaşi biserică unde fusese şi maica Siluani, înainte de a se călugări, cu soţul ei, pentru a se ruga ca Dumnezeu să le dăruiască un copil. Biserica adăpostea vestita icoană făcă­toare de minuni a Maicii Domnului, care purta numele de „Bucuria cea Mare”. De praznicul Adormirii Maicii Dom­nului (15 august), la biserică sosesc mii de credincioşi. In seara dinaintea praznicului, după slujba Vecerniei, Evlo­ghia şi părinţii ei, dar şi numeroase alte familii de credin­cioşi, au rămas în biserică până a doua zi dimineaţă.

In timpul nopţii, deasupra iconostasului a apărut de­odată o femeie îmbrăcată în veşminte de călugăriţă şi i-a binecuvântat pe toţi cu ambele mâini, aşa cum binecuvân­tează episcopii. De văzut însă nu au văzut-o decât copiii.

– Maica Domnului! E Maica Domnului! au început să strige copiii.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu a coborât şi a în­ceput să meargă printre credincioşi. Copiii continuau să strige: „Maica Domnului! Maica Domnului!”

– Unde? Unde este Maica Domnului? îi întrebau adulţii.

– Uite-o acolo! Acolo e! răspundeau copiii.

Preacurata a mers printre oameni, binecuvântându-i pe toţi, apoi a dispărut. Maica Evloghia spunea că-şi amin­teşte cum au venit la mănăstire preoţi consilieri cu funcţii oficiale, să-şi noteze relatările celor care fuseseră de faţă la acea apariţie minunată.

– Dar cum arăta? am întrebat-o eu pe maica Evloghia, plină de emoţie şi cu respiraţia întretăiată.

Maica a ridicat din umeri şi a zis:

– Ca o călugăriţă. Avea o eşarfă pe cap şi veşmintele îi erau lungi şi negre, ca ale noastre. Arăta ca o călugăriţă.

După aceea, Maica Evloghia a început să ne povesteas­că nişte vise ale unor săteni evlavioşi. Primul vis se petre­cuse la puţin timp după ce mănăstirea fusese lăsată în grija unei singure monahii. Femeia care avusese visul era foarte mâhnită că mănăstirea atât de îndrăgită din satul lor nu mai avea o viaţă înfloritoare şi se ruga deseori ca Dumne­zeu să revitalizeze viaţa obştii mănăstirii.

In vis, săteanca l-a văzut pe sfântul ocrotitor al mănăs­tirii, care se afla în mijlocul unui grup de femei. Toate fe­meile purtau veşminte lungi, albe, având pe ele cruci de culoare roşie atât în faţă, cât şi în spate. Părul despletit, foarte lung, le atârna peste umeri. Se ţineau de mâini şi se învârteau în jurul sfântului de parcă ar fi dansat.

Evlavioasa săteanca înţelegea că această scenă însemna că mănăstirea va fi din nou plină de monahii, cu osebire schimonahii – deoarece, atunci când o monahie primeşte schima mare, ea poartă un veşmânt alb, de botez, şi are o cruce roşie la gât. Schima mare este un al doilea botez în ca­re păcatele monahului sau monahiei sunt din nou curăţite.

In timpul serviciului religios, monahia care primeşte schima mare îşi despleteşte părul (care este de obicei împle­tit într-o serie de cosiţe în formă de cruce). In vis, părul mo­nahiilor era foarte lung, deoarece călugăriţele nu se mai tund după ce intră la mănăstire. Săteanca a dat slavă lui Dumne­zeu pentru acest vis, bucurându-se că vor veni multe mo­nahii să restabilească viaţa monahală a sfântului lăcaş.

Al doilea vis a aparţinut unei alte sătence, care a vi­sat că mergea spre poarta mănăstirii; în faţa porţii era un episcop care se sprijinea în toiagul episcopal, simbolul toiagului de păstor, înconjurat de o mulţime de oi. Lângă episcop, femeia a zărit pe cineva care i s-a părut a fi o mo­nahie, numai că scufia pe care o purta îi acoperea fruntea şi ochii. Apropiindu-se de episcop, femeia l-a auzit spunându-i „monahiei” de lângă el:

–  Ia aceste oi şi du-le înăuntru, în mănăstirea mea; ele sunt singurele care-Mi împlinesc voia.

Când s-a apropiat de episcop, săteanca şi-a dat seama că de fapt nu era episcop, ci era însuşi Mântuitorul Iisus Hristos, iar „monahia” de lângă El era Preasfânta Maica Sa. Realizând aceasta, a întrebat-o:

– Preasfântă Născătoare, de ce ţi-ai acoperit ochii ?

–  Îmi ţin ochii acoperiţi pentru că mi-e ruşine să pri­vesc lumea, din pricina păcatelor oamenilor, a răspuns Maica Domnului, cu un gest îndreptat spre sat.

Poate să vi se pară ciudat, dar dintre cele trei povestiri, cel mai mult m-a impresionat aceasta din urmă. Ne-am luat rămas bun, ne-am urat noapte bună unul altuia, şi m-am întors în camera de oaspeţi, împreună cu cele două tinere cu care împărţeam camera. Imi suna tot timpul în urechi ultima frază rostită de Preasfânta Fecioară: „[…] mi-e ruşi­ne să privesc lumea, din pricina păcatelor oamenilor.”

Sigur, deşi reacţionăm uneori exagerat din prea multă sensibilitate, alteori cred cu tărie că Dumnezeu este Cel care ne vorbeşte astfel pentru a ne trezi din somnul du­hovnicesc în care ne-am afundat. M-au afectat atât de pu­ternic acele ultime cuvinte ale Maicii Sfinte, încât, imedi­at ce au fost rostite, am simţit că-mi ard obrajii, de parcă luasem foc – deşi nu eu avusesem acel vis şi nu despre pă­catele mele fusese vorba în mesajul Preacuratei.

Observând că eram neobişnuit de tăcută, prietena mea Alexia m-a întrebat la ce mă gândeam.

– Maicii Domnului îi era ruşine să privească lumea din cauza păcatelor mele, i-am răspuns eu.

– Constantina, dar în mod cert nu e vorba despre… Mi-am dat seama că voia să minimalizeze impactul acelor cuvinte şi am întrerupt-o:

–  Adevărul este că, din moment ce-i este ruşine să se uite la noi din cauza păcatelor noastre, este vorba şi despre păcatele mele, nu numai despre păcatele altora.

–  Imi cer scuze, ai dreptate, a spus ea, înţelegând din inflexiunile vocii mele, care tremura în timp ce vorbeam, că eram profund convinsă de ceea ce spuneam.

(Din: Constantina Palmer, Mireasma sfințeniei. Povestiri dintr-o mănăstire de maici, Editura Sophia, 2015)

Pentru aceasta zi, va mai recomandam:

***