Intre NUNTIREA INIMII CU HRISTOS si IUBIRILE NOASTRE NELEGIUITE: Talcuirea Sfantului Nicolae Velimirovici la Evanghelia nuntii fiului de imparat

DUMINICA A PAISPREZECEA DUPA RUSALII

Evanghelia nuntii fiului de imparat

Matei 22, 2-14

“Sa nu amanam dar nici o clipa pocainta, pentru ca fiecare clipa care trece poate sa fie ultima in care suntem printre locuitorii acestui pamant. Sa ne spalam si sa ne curatim sufletele macar tot atat pe cat ne spalam si ne curatim trupurile, care vor fi maine hrana viermilor. Sa le curatam prin lacrimi si cainta, sa le spalam cu post si rugaciune, sa le imbracam in haine tesute din dragoste si neprihanire, impodobite cu toata fapta cea buna si mai ales cu iertare si mila. Sa facem putinul pe care il cere Dumnezeu de la noi, iar El va, face restul. Cand un copil plange pentru ca s-a murdarit, mama il spala, il curata si-l schimba. O, cu cat mai milostiv este Tatal nostru cel din ceruri decat oricare mama de pe pamant!“.

*

“Dumnezeu vrea sa credem in El mai mult decat in oricine altcineva sau decat in orice altceva pe lume. Dumnezeu vrea ca omul sa nadajduiasca in El mai mult decat in oricine altcineva sau decat in orice altceva pe lume. Mai mult: Dumnezeu vrea ca omul sa se tina de El si numai de El, ca omul sa fie, prin dragostea ce izvoraste din aceasta, una cu toata zidirea Lui.

Aceasta este unirea omului cu Dumnezeu. Aceasta este nuntirea inimii cu Hristos. Tot restul este preacurvie si desfrau. Numai aceasta stransa unire a inimii cu Hristos, infatisata noua cel mai limpede in chipul nuntii pamantesti, poate face sufletul bogat si roditor. Din orice alta legatura a sufletului nasc spini si balarii, sterp ramanand sufletul fata de orice fel de bine. Daca nu-i cunoscut lucrul acesta — si nu are cum sa fie cunoscut — oamenilor dinafara razei Bisericii lui Hristos, trebuie negresit sa fie cunoscut crestinilor, si mai ales crestinilor cu dreapta credinta. E in duhul nostru, e in predania noastra a intelege adancimea, inaltimea si largimea dezvaluirii primite prin Domnul nostru Iisus Hristos; a intelege vesnicia mai drept decat o inteleg popoarele Rasaritului, si timpul mai drept decat il inteleg popoarele Apusului.

Cu orice s-ar nunti sufletul, fie fiinta vie sau lucru mort, fie trup sau vesmant trupului, fie argint sau aur sau pamanturi sau slava sau patima pentru orice lucru din lume — podoabe, bucate, bautura, dans, natura sau orice altceva – o asemenea insotire e nelegiuita si abate nenorocire vesnica asupra acelui suflet atat in viata aceasta cat si in cea viitoare. Se intampla la fel (desi intr-o masura neasemanat mai mare) ca in legatura nelegitima dintre barbat si femeie, care le aduce durere si nefericire nu numai lor amandurora, ci si copiilor care s-ar naste dintr-insii. Nu se poate ascunde ceea ce Scriptura arata pe fata: ca Dumnezeul cel viu este Dumnezeu gelos (Iesire 20, 5; Deuteronom 4, 24). Gelozia Lui se indreapta asupra a nimic altceva pe lume decat numai si numai asupra sufletului omenesc. Dumnezeu vrea ca sufletul sa fie intreg al Lui si numai al Lui, in deplina credinciosie, si o doreste aceasta doar spre binele sufletului. El stie, in deplinatatea intelepciunii Sale, ceea ce s-ar cuveni sa stim noi toti dupa venirea lui Hristos, si anume ca daca sufletul slabeste in credinta fata de Ziditorul sau si se lipeste de altcineva sau altceva din lume, se face pana la urma rob, intunecata umbra deznadajduita, nefericit chip de plangere si scrasnire a dintilor.

Singura nunta legiuita a sufletului este dragostea arzatoare de Dumnezeu. Orice alta iubire afara de Dumnezeu sau impotriva lui Dumnezeu este idolatrie. Astfel bunaoara, prin dragostea de trup unul isi face din trup dumnezeu mincinos, idol; la fel prin dragostea pentru averi sau pentru podoabe isi face idol din acestea; orice ar iubi omul ajunge sa-si faca idol din ceea ce iubeste. Atunci el indreapta dragostea care este numai si numai a lui Dumnezeu asupra a ceva mai prejos si mai putin vrednic de a fi iubit decat Dumnezeu. Ori in ce ar crede si ar nadajdui omul mai mult decat in Dumnezeu, orice ar iubi omul mai mult decat pe Dumnezeu, lucrul acela ia locul lui Dumnezeu si ajunge sa-i fie acelui om idol, dumnezeu mincinos al unui suflet mincinos. Profetii numesc toata inchinarea la idoli desfranare si spurcaciune (Ieremia 3,1; Iezechiel 23, 7).

Mai rau decat toate este ca inchinatorul la idoli se face una cu idolii sai. In dragoste omul se pierde cu timpul in lucrul iubit. Ceea ce iubeste omul mai mult, lucrul la care se gandeste mereu, pe care si-l doreste, ajunge cu vremea sa fie miezul fiintei sale, fie lucrul acela mancare sau bautura sau argint sau aur sau tarini sau slava sau putere. Asa spune Scriptura: au umblat dupa idoli si au ajuns netrebnici, au umblat dupa nimic si au ajuns nimic (IV Regi 17,15). Fireste ca si desfranarea intre barbat si femeie nu se abate de ii aceasta lege, fiind tot apostazie, si inca cea mai fatisa, si pierzare a sinelui pentru nimic. Cat de bine infatiseaza Apostolul Pavel lucrul acesta, cand spune: Nu stiti ca cel ce se alipeste de desfranata este un singur trup cu ea? (I Corinteni 6, 16). Omul se face una cu ceea ce iubeste: cu Dumnezeu, daca iubeste pe Dumnezeu, cu pamantul, daca iubeste pamantul. Prin dragoste se mantuieste sau se pierde omul. O singura iubire este mantuitoare, si aceasta iubirea de Dumnezeu. Orice alta e pierzare. O singura logodna este dupa lege, una doar mantuitoare pentru suflet: cea cu Dumnezeu. Orice alta insotire, neizvoratoare din aceasta precum raza izvoraste din soare, este blestem si damnare.

Evanghelia de astazi ne zugraveste in chipul cel mai limpede taina aceasta preaminunata: cum inima omului se incununeaza in nunta cu Dumnezeu, ca o mireasa credincioasa si cum, prin oarba tradare si necredinta, cade si se pierde in intunericul nelegiuit al inchinarii la idoli.

Imparatia cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau.

La fel ca si celelalte pilde ale lui Hristos, si aceasta imbratiseaza toata istoria omeneasca de la inceput pana la sfarsit. Invatatii isi dau multa osteneala sa scrie tomuri marete si anevoie de inteles in care cauta sa explice istoria omenirii; poate ca izbutesc cateodata, dar cel mai adesea se prind ca intr-o plasa din care cauta sa scape sfasiind tesatura, incalcind ideile. Hristos insa, in cateva cuvinte ale pildei, spune totul cat se poate de deslusit. Niciodata n-a vorbit un om asa cum vorbeste acest Om (Ioan 7,46).

Imparatia cerurilor nu poate fi cuprinsa in cuvinte; poate fi doar asemanata cu ceva care ne este noua cunoscut indeaproape in lumea aceasta. Printre altele, se poate asemana cu o nunta. Nunta este prilej de bucurie intre oameni; imparatia cerurilor e bucurie, asadar pe buna dreptate poate fi asemanata cu o nunta. Acel imparat este Dumnezeu Insusi, iar fiul sau este Hristos. Ioan Botezatorul a dezvaluit ca El este Mirele iar Iisus Domnul a adeverit aceasta (Matei 9,15). Toata istoria, de la izgonirea lui Adam din rai incoace, este pregatirea inimii pentru nunta cu Fiul lui Dumnezeu. Venirea lui Hristos in lume a fost adevaratul inceput al sarbatorii nuntii, iar mai departe rastimpul de la venirea Sa si pana la sfarsitul veacurilor este intreg sarbatorire a acestei nunti. Venirea lui Hristos in lume este cea mai fericita clipa a omenirii in intregul ei si a fiecarui suflet in parte.

Dintre toate neamurile pamantului, cel mai fericit ar fi trebuit sa fie cel evreiesc la primirea Mirelui Hristos, ca unul ce fusese cel mai deplin pregatit de Dumnezeu ca sa-L primeasca pe Mesia. Natiei acesteia i se harazise bucuria de a fi cea dintai care sa-L intampine pe Hristos, cea dintai care sa-L cunoasca si sa-L primeasca, spre a se face mai departe binevestitoare de bucurie si mantuire tuturor popoarelor pamantului. De aceea se si foloseste, in originalul Evangheliei, o forma de plural: „a dat serbari de nunta pentru fiul sau”, pentru Mirele asteptat care a venit la Templul Vechiului Legamant cu Iudeii, si la fiecare suflet care cauta mantuire, bucurie si viata; pentru Mirele care a venit la intreg neamul omenesc, la toate popoarele si semintiile lumii. Dar pe cat de mare este iubirea de oameni a lui Dumnezeu, pe atat si orbirea si rautatea pacatosilor, pentru ca scris este: Intru ale Sale a venit, dar ai Sai nu L-au primit (Ioan 1,11). Asadar, Mirele a venit mai intai la mireasa pe care si-o pregatise atata vreme, cu atata grija: la natia evreie. Ea insa L-a nesocotit, L-a dispretuit, L-a lepadat.

Mai departe ne spune pilda:

Si a trimis pe slugile sale ca sa cheme pe cei poftiti la nunta, dar ei n-au voit sa vina.

Mai intai, pregatind ospatul de nunta al Fiului Sau, Dumnezeu a trimis secole de-a randul profeti care sa vesteasca apropierea sarbatorii si sa pregateasca pe iudei intru primirea Mirelui Hristos. Acestia sunt primii slujitori trimisi sa adune pe nuntasi. Iar cand a venit in lume Hristos, a fost trimis ca sol Inaintemergatorul Ioan ca sa strige si sa cheme. Dar precum pe vechii prooroci nu-i asculta decat o mana de alesi, asa si acum, putini au plecat urechea la heraldul din pustie. N-au voit sa vina.

Iarasi a trimis alte slugi, zicand: Spuneti celor chemati: Iata, am pregatit ospatul meu; juncii mei si cele ingrasate s-au junghiat si toate sunt gata. Veniti la nunta.

Alte slugi sunt apostolii si cei impreuna-lucratori cu dansii. O vreme cei poftiti au ramas inca iudeii. Domnul Insusi a spus mai intai: Nu sunt trimis decat numai catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 15, 24). Iar apostolilor, tot asa le-a poruncit dintru inceput: Mergeti catre oile cele pierdute ale casei lui Israel (Matei 10, 6). Aceasta a fost mai inainte de patima si slavirea Sa. Dar cand a fost lepadat de iudei, cand a fost scos de lucratorii cei rai in afara zidurilor Ierusalimului si ucis, a dat, dupa Inviere, alta porunca: Mergand, invatati toate neamurile (Matei 28, 19).

Dumnezeu a ramas credincios fagaduintei Sale, evreii insa au calcat-o in picioare. Dumnezeu a ramas credincios miresei Sale, alesei Sale, Templului Vechiului Legamant; mireasa insa a fost necredincioasa Mirelui, si s-a legat nelegiuit cu idolii si dumnezeii mincinosi de care n-a vrut sa se desparta ca sa se intoarca la logodnicul ei cel dupa lege.

Iata, am pregatit ospatul meu. E gata tot ce trebuie pentru hrana si intremarea sufletului. Adevarul hraneste sufletul; adevarul s-a aratat drept cel mai bogat ospat regesc. Biruinta asupra duhurilor rele, asupra bolii si a grijilor, biruinta asupra firii, toate victoriile care hranesc si intremeaza sufletul omenesc cel necajit, iata-le! Veniti! Odinioara cerul parea ferecat cu zavoare de fier. Sufletele, nefericite mirese, zaceau inchise in temnita muceda. Acum cerul s-a deschis, Dumnezeu Insusi a venit pe pamant, ingerii s-au pogorat, mortii s-au vazut vii, omul s-a inaltat in vrednicie pana la Dumnezeu. O, dulce ospat! Masa imbelsugata! Veniti dar!

In loc sa primeasca poftirea la nunta, acele suflete intemnitate, orbite de intuneric, au savarsit o crima infricosata: L-au ucis pe Mire. Dar nici aceasta nu a istovit rabdarea lui Dumnezeu. El a preschimbat neagra faptuire in cel mai adanc izvor de dulceata si bucurie. Acum se aduc la masa Imparatului trupul si sangele Mantuitorului rastignit, mai presus de toata dulceata ospatului. Veniti, impartasiti-va de ceea ce nu gusta nici ingerii! S-au revarsat torentele de har ale Duhului Sfant, ale Duhului celui atotputernic, datator-de-viata! Toate sunt gata. Toate! Tot ce trebuie pentru ca mireasa prihanita sa se curateasca, flamanzii sa se sature, ranitii sa se vindece, cei goi sa se invesmante, indracitii sa-si vina in fire, cei beti sa se trezeasca, mortii sa invieze. Iata botezul cu apa; iata botezul cu foc si cu duh; iata aripile rugaciunii; ulei; paine; vin; imparateasca preotie calauzitoare; Biserica sfinteniei si a iubirii. Sunt daruri acestea de la Mire pentru mireasa, si El le aseaza pe toate pe masa imparateasca. Veniti dar! Veniti la nunta!

Dar ei, fara sa tina seama, s-au dus: unul la tarina sa, altul la negutatoria lui; iar ceilalti, punand mana pe slugile lui, le-au batjocorit si le-au ucis. Zadarnic oferi prostituatei impatimite o cununie legiuita. Nu-i pasa ei de mirele logodit. Prea s-a obisnuit cu idolii ca s-o rupa acum cu acestia. Idolul sufletului risipitor este: al unuia mosia, al altuia negotul, al altuia oarece altceva. Ţarina inseamna trupul cu patimile sale de tarana, iar negutatoria inseamna lacomia, averea, imbogatirea cu lucrurile stricacioase ale lumii acesteia. S-a dus fiecare la idolul sau, nici nu vor sa auda de mire. Pe unii i-a suparat insasi poftirea! Au prins pe slugile imparatesti, le-au batjocorit si le-au ucis. La fel, dupa Golgota, au prigonit pe apostoli, pe Petru si pe Ioan (4,3), au ucis pe arhidiaconul Stefan, pe Iacov si pe multi altii.

Si auzind imparatul de acestea, s-a umplut de manie, si trimitand ostile sale, a nimicit pe ucigasii aceia si cetatii lor i-au dat foc.

Imparatul acesta nu-i altul decat Dumnezeu. Mania Sa e cea mai de pe urma; s-a sfarsit cu indurarea si acum e randul dreptatii. Ostile sale sunt armiile Romei, ucigasii aceia sunt jidovii, cetatea lor este Ierusalimul. Nemasurata e rabdarea lui Dumnezeu. Vreme de patruzeci de ani i-a mai ingaduit pe ucigasii Domnului, nu i-a lovit pe loc. Dupa cum odinioara a luat Mantuitorul asupra-Si un post de patruzeci de zile, asa Ziditorul a luat asupra-Si, dupa Golgota, un post al rabdarii de patruzeci de ani. Nu S-a grabit sa pedepseasca nelegiuirile oamenilor pe data. Nimeni nu poate sa spuna: „Vezi, Dumnezeu e razbunator, sa ne razbunam dar si noi!” Nu. Abia dupa patruzeci de ani a dezlegat Dumnezeu pedeapsa asupra neamului jidovesc pentru crimele faptuite de fruntasii lui. Sa invatam si noi a nu ne razbuna pentru nedreptatea savarsita asupra noastra, ci sa asteptam indreptarea nedreptatitorilor pana la marginea cea mai de pe urma a rabdarii. De ce numeste Dumnezeu armatele romane: ostile sale? Pentru ca le-a folosit ca sa pedepseasca prin ele decazutul Sau popor ales. La fel cum altadata a folosit armatele pagane ale Asiriei, Egiptului si Babilonului ca sa-i pedepseasca si sa-i trezeasca pe israeliti, asa acum a folosit armatele pagane ale Romei ca sa aduca asupra acestei nerecunoscatoare natii pedeapsa cea de apoi. Imparatii romani Vespasian si Titus au cucerit, unul dupa altul, Ierusalimul si i-au dat foc, au ucis mare multime de evrei iar pe cei ramasi i-au spulberat in cele patru zari ale lumii. Astfel s-au implinit cuvant cu cuvant cele profetite de Domnul in pilda nuntii fiului de imparat. Dar sa vedem mai departe ce a facut imparatul dupa ce i-a pedepsit pe iudei.

Apoi a zis catre slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiti n-au fost vrednici. Mergeti deci la raspantiile drumurilor si pe cati veti gasi, chemati-i la nunta.

Aceste cuvinte le-a rostit Dumnezeu slujitorilor Sai celor noi. Nunta este gata. Adica: Lucrul Meu l-am savarsit, totul este gata. Dar primii chemati n-au fost vrednici, si de aceea nu au sa vina. Ei se uita si nu vad, si deci nici nu se pot bucura; asculta dar nu aud, si deci nici nu pot sa raspunda. Ei iubesc mai mult pe dumnezeii cei mincinosi ai trupului si pe mamona avutiilor si de aceea au dispretuit chemarea Mea. Robii in lanturi a celor de jos si-au ridicat mana asupra Celui din inaltime.

Acum dar mergeti la raspantiile drumurilor si chemati pe cine veti gasi. Israel e ca o vie ingradita care s-a aratat stearpa. Iesiti deci din vie in campiile fara gard ale paganilor si chemati-i pe acestia. Israel e ca un helesteu imprejmuit in care s-au oplosit oua de sarpe; deschideti dar zagazurile si plasele voastre aruncati-le in marea intregii omeniri. Israel e ca un strat de rasaduri in campul lui Dumnezeu, din care s-au luat mladitele si s-au rasadit in ogorul omenirii intregi, iar rasadnita a ramas stearpa; mergeti dar si semanati samanta cea buna in brazda a toata omenirea.

Acesta este intelesul poruncii de apoi a lui Hristos: Mergand, invatati toate neamurile (Matei 28,19). Raspantiile drumurilor inseamna lumea pagana, unde se intretaie cararile abrupte, potecile napadite de spini si bolovanisurile in care samanta lui Dumnezeu e primejduita in orice clipa. Dumnezeu a vazut de aceasta lume larga cu aceeasi parinteasca grija cu care a vazut si de Israel, doar ca intr-alt chip. Pe Israel Il calauzea prin revelatii, prin prooroci si prin semne, iar pe celelalte neamuri le calauzea prin darurile Sale: prin constiinta si ratiune. Multi s-au mantuit intre israeliti: cei credinciosi si ascultatori. Si multi intre pagani s-au mantuit si ei: cei care au trait potrivit constiintei si ratiunii. Iar acum, cand Fiul lui Dumnezeu a venit pe pamant si a fost lepadat de poporul Sau, Dumnezeu a deschis larg tuturor una si aceeasi cale spre El.

Si iesind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toti cati i-au gasit, si rai si buni, si s-a umplut casa nuntii cu oaspeti.

Este Biserica lui Dumnezeu pe pamant! Este Legamantul cel nou al lui Dumnezeu cu oamenii in numele Fiului Sau Iisus Hristos, care aduna sub aripile Sale pe toti copiii lui Dumnezeu, toate neamurile si semintiile pamantului, toate limbile si starile, de la rasarit la apus si de la miazanoapte la miazazi. Este poporul cel nou ales al lui Dumnezeu, Israelul cel nou, semintia dreptului Avraam cea noua. Vechiul Israel a fost necredincios, a luat in desert partea lui de popor ales in istorie, si de aceea Dumnezeu a taiat oamenilor o alta brazda de mantuire: Noul Israel. Intorcandu-se de catre poporul evreiesc spre pagani, apostolii Pavel si Barnaba le-au spus celor dintai: Voua se cadea sa vi se graiasca mai intai cuvantul lui Dumnezeu; dar de vreme ce il lepadati si va judecati pe voi nevrednici de viata vesnica, iata ne intoarcem catre neamuri (Fapte 13,46). Astfel, precum incepuse si se implinise prin Moise si prin profeti vechea alegere, a inceput prin apostoli si urmasii lor o noua alegere, o noua istorie, o noua mantuire.

Biserica lui Dumnezeu s-a umplut cu buni si cu rai, pentru ca si unii si altii au fost chemati. Biserica Vechiului Testament impartea lumea in iudei si ne-iudei, Biserica Noului Testament o imparte in buni si in rai. Si unii si altii, asadar, sunt chemati, dar nu toti cei ce intra prin botez in Biserica se vor mantui. Milostivul Dumnezeu isi dezvaluie indelunga-I rabdare in Biserica Noului Testament, precum si in cel Vechi Si-o aratase. Stapanul cel intelept le spune lucratorilor sa nu smulga indata neghina din holda, ci s-o lase sa creasca laolalta cu graul pana la seceris. Si pestii buni si cei rai se prind in navodul cel mare al Bisericii, dar numai dupa ce se aduc la mal se aleg cei buni de cei rai. La porunca imparateasca Evanghelistul Luca mai adauga un cuvant:

Iesi indata in pietele si ulitele cetatii, si pe saraci, si pe neputinciosi, si pe orbi, si pe schiopi adu-i aici.

Iudeii vor fi socotit a fi aceasta o buna zugravire a tuturor neamurilor de pe pamant inafara de dansii. De fapt, toate popoarele si semintiile pamantului erau in acea stare pana cand au cunoscut pe Hristos si au stat la masa Lui cea imbelsugata cu toate darurile pe care le-a dat, si inca le mai da lumii. Toti suntem saraci fara Hristos, toti suntem orbi, ologi, nevolnici. Numai El, Domnul, poate sa ne inavuteasca cu bogatiile Lui cele nemincinoase, sa ne vindece de neputintele noastre, sa indrepte mainile noastre spre fapta cea buna si picioarele noastre in calea cea dreapta. Numai El poate sa ne deschida ochii inimii si sa ne dea vederea vietii ce ne asteapta, darul de nunta, zestrea de bucurie fara sfarsit.

Iar intrand imparatul ca sa priveasca pe oaspeti, a vazut acolo un om care nu era imbracat in haina de nunta. Si i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? El insa a tacut.

Ce este aceasta haina de nunta? Haina de nunta a sufletului este, mai intai de toate, neprihanirea. Scrie Apostolul Pavel credinciosilor:

V-am logodit unui singur barbat, ca sa va infatisez lui Hristos fecioara neprihanita (II Corinteni 11, 2).

Curatia, neprihanirea feciorelnica, e straiul de temelie al sufletului. Apostolul le arata mai departe credinciosilor ce anume trebuie sa poarte pe deasupra acestuia:

Imbracati-va dar… cu milostivirile indurarii, cu bunatate, cu smerenie, cu blandete, cu indelunga-rabdare… Iar peste toate acestea, imbracati-va intru dragoste, care este legatura desavarsirii (Coloseni 3,12,14).

Iata vesmantul de nunta al sufletului incununat cu Hristos Cel fara de moarte.

Intre toate fapturile omenesti, desavarsirea neprihanirii a fost intruchipata de preasfanta, preacurata si preanevinovata Fecioara, Maica lui Dumnezeu, care a dat trup din trupul sau Domnului si Mantuitorului nostru. Niciunul din noi nu-L poate purta pe Hristos fara o mare curatie a inimii, fara ca inima sa-i fie neimpartita, daruita intreaga lui Hristos. Precum o fecioara curata are o singura iubire: pentru alesul ei, asa si inima care intelege calea mantuirii are o singura iubire: pentru Domnul. Aceasta este haina ei de nunta, tesuta din aur curat. Neprihanirea si dragostea rodesc intru toate celelalte virtuti, pomenite sau nu de Apostol, si mai cu seama in fapte bune. Faptele bune sunt giuvaerurile care impodobesc haina puritatii, straiul de aur al dragostei.

[Sfantul Macarie, in scrierea sa Despre Dragoste, capitolul 15, spune: „Prin straiul de nunta intelegem harul Sfantului Duh. Cine nu-i vrednic sa se invesmante intr-acesta nu poate fi partas cetesti cununii, ospatului duhovnicesc de nunta.”]

Intrand sa-si vada oaspetii, imparatul a zarit pe unul care nu avea haina de nunta.

„Prietene”, i-a spus imparatul. De ce? Intai, ca sa arate cat pret pune pe om; apoi, pentru ca El, Dumnezeu, este cu adevarat Prietenul fiecarui om cata vreme omul nu se leapada prin nevrednicie de prietenia Lui.

Voi sunteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc (Ioan 15,14),

a spus Domnul apostolilor Sai.

O, negraita ingaduinta si bunavointa a lui Dumnezeu! Atotputernicul Ziditor, Domnul a toata lumea, ii numeste pe oamenii cei slabi prieteni ai Sai! Dar numai daca implinesc poruncile Lui. Acest oaspete fara haina de nunta calcase voia lui Dumnezeu, caci altminteri ar fi fost invesmantat cum se cuvine. De ce atunci il mai numeste Dumnezeu „prietene” ? Pentru ca, fiind botezat, e ca unul dintre cei credinciosi, se numara in randul acestora. Numindu-l: „prietene”, imparatul il mustra ca a fost necredincios prieteniei Sale. Pentru ca nu Dumnezeu i-a fost necredincios lui, ci el lui Dumnezeu.

El insa a tacut.

Ce sa fi raspuns? Ca n-a avut mijloace sa-si cumpere? Ca nu cunoaste croitoria? Ar fi fost in zadar. In Hristos, Dumnezeu a inzestrat fiecare oaspete cu haina de nunta. Nu era nevoie decat ca omul sa-si scoata haina cea veche, murdara de pacate, si sa imbrace haina mantuirii, haina tesuta cu aur, haina de nunta. Dar, pentru ca nu a facut acest lucru, a ramas fara cuvant.

Atunci imparatul a zis slugilor: legati-l de picioare si de maini si aruncati-l in intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor.

Dar acela isi legase singur mainile prin pacat, piciorele prin umblarea in calea nedreptatii si, in viata inca fiind, alesese intunericul in locul luminii, plansul si scrasnirea dintilor in locul vesnicei bucurii. Singur se osandise, iar Dumnezeu n-a facut altceva decat sa rosteasca judecata cea dreapta. Nelegiuitul este prins in laturile faradelegilor lui (Pilde 5,22). Prins si legat de pacatele sale, pacatosul nu va avea cum sa scape in lumea cealalta. Legarea mainilor si a picioarelor arata ca acolo nu mai e loc de cainta si ca omul nu mai poate face nimic pentru mantuirea lui. Nu mai poate intra in Imparatie.

Si Domnul termina marea pilda profetica spunand:

Caci multi sunt chemati, dar putini alesi.

Cuvantul acesta e si pentru iudei si pentru crestini. Putini au fost alesi dintre iudei, si putini sunt dintre crestini. Noi toti cei botezati suntem poftiti la masa imparateasca, dar numai Dumnezeu singur stie cine sunt alesii. Vai celor dintre noi carora Dumnezeu le va spune in privelistea a toti ingerii si sfintii: Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta? O, ce rusine, ce rusine fara scapare! Ce ruina, ce ruina fara indreptare!

Cu adevarat Dumnezeu ne spune noua aceste cuvinte acum, de cate ori ne apropiem de sfantul altar ca sa primim Impartasania si sa ne unim in duh cu Hristos:

Prietene, cum ai intrat aici fara haina de nunta?

Sa ascultam cu inima si cu constiinta cand ne apropiem de sfantul potir si vom auzi aceasta intrebare, aceasta mustrare. O, sa nu aduca dupa ele aceste cuvinte plansul si scrasnirea dintilor cea din intunericul de pe urma care se asterne cand Dumnezeu ni le va fi spus pentru ultima oara! Cine poate sa stie daca nu cumva Dumnezeu ne-a spus astazi cuvintele acestea pentru ultima oara in viata pamanteasca? Cine poate sti daca sufletul sau nu se va gasi chiar in noaptea aceasta in stralucita adunare cereasca de la masa imparatului, imbracat in haina murdara a pacatului? Cine dintre muritori poate cunoaste daca ziua de astazi nu va fi pentru el hotaratoare in vesnicie? Celor doi talhari de pe cruce le-au fost de-ajuns cateva clipe. Unul a irosit aceste clipe si s-a dus in intunericul cel mai dinafara, iar celalalt le-a folosit; s-a cait, L-a marturisit pe Fiul lui Dumnezeu si s-a rugat pentru mantuire: Pomeneste-ma cand vei veni intru imparatia Ta (Luca 23,42). Atunci a cazut de pe sufletul lui vesmantul cel vechi si s-a imbracat in haina de nuntas. Talharul care s-a cait s-a infatisat la masa imparatului cu vrednicie de ales.

Sa nu amanam dar nici o clipa pocainta, pentru ca fiecare clipa care trece poate sa fie ultima in care suntem printre locuitorii acestui pamant. Sa ne spalam si sa ne curatim sufletele macar tot atat pe cat ne spalam si ne curatim trupurile, care vor fi maine hrana viermilor. Sa le curatam prin lacrimi si cainta, sa le spalam cu post si rugaciune, sa le imbracam in haine tesute din dragoste si neprihanire, impodobite cu toata fapta cea buna si mai ales cu iertare si mila. Sa facem putinul pe care il cere Dumnezeu de la noi, iar El va, face restul.

Cand un copil plange pentru ca s-a murdarit, mama il spala, il curata si-l schimba. O, cu cat mai milostiv este Tatal nostru cel din ceruri decat oricare mama de pe pamant! Cu adevarat, fiecare om are sufletul atat de murdar ca niciodata n-ar putea, prin a sa stradanie, sa-l curete si sa-l faca vrednic de-a sta inaintea lui Dumnezeu. Dar fiecare sa-si dea seama cat este de intinat; sa-i para rau din toata inima; sa faca putinul ce i se cere; si, ceea ce-i lucrul de capetenie, sa ceara plangand de la Dumnezeu sa fie curatit cu foc si cu duh. Dumnezeu asteapta plansul copiilor Lui cu haina de nunta pregatita in mainile Sale; asteapta sa-i curateasca, sa-i spele, sa-i lumineze, sa-i unga cu miresme si sa-i invesmante pe toti cei ce-L cheama. Slava Dumnezeului nostru cel atotmilostiv! Slava cerescului Mire al inimilor noastre, Domnul Iisus Hristos, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, Treimea cea deofiinta si nedespartita, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin”.

(Din: Sfantul Nicolae Velimirovici, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti)

Legaturi: