Jean-Claude Larchet: CAPTIVI ÎN INTERNET. Noile medii de falsă socializare, lumea VIRTUALĂ și sărăcirea relațiilor personale REALE (II)

continuare de la:

CAPTIVI ÎN INTERNET. Jean Claude-Larchet despre NOILE TEHNOLOGII, MODIFICAREA NATURII UMANE și DISTRUGEREA RELAȚIILOR INTERPERSONALE. Singurătatea omului în lumea HIPERCOMUNICĂRII (I)

RESTRÂNGEREA VIEŢII COMUNITARE

Noile media sunt în acelaşi timp rezultatul şi sursa unei restrângeri a vieţii comunitare.

De o anumită manieră, dezvoltarea telefoniei mobile este legată de o restrângere a vieţii comunitare. După cum observă un eseist contemporan, „avem nevoie de o mediere electronică pentru a comunica, ca să ne adaptăm la o lume care ne atomizează pe fiecare dintre noi şi ne fragmentează viaţa”.⁹ Este un mijloc de recreare de legături într‑o societate în care legăturile dintre persoane au slăbit, fiindcă viaţa comunitară a sărăcit sau a dispărut, nu doar în oraşe, ci chiar şi în sate, şi mai ales fiindcă în societăţile occidentale moderne coeziunea vieţii de familie a fost slăbită de faptul că bunicii nu mai trăiesc împreună cu copiii şi nepoţii lor, de criza prin care trece instituţia căsătoriei, de înmulţirea familiilor monoparentale sau a persoanelor care trăiesc singure.

Dar, în acelaşi timp şi cu mult mai mult, noile media provoacă o restrângere a vieţii comunitare chiar acolo unde ea ar putea exista. Ele sunt responsabile de scindarea vieţii conjugale şi familiale şi de asemenea, în parte, a altor forme de viaţă comunitară.

Când radioul şi‑a făcut apariţia în casele oamenilor, el a luat adeseori locul conversaţiilor purtate de membrii familiei în timpul meselor. Cu aceeaşi funcţie uzurpatoare, în urma lui, a venit televizorul, mai ales în casele în care masa se ia în timpul jurnalului de ştiri, urmărit cu o atenţie de‑a dreptul religioasă, situaţie frecventă, potrivit studiilor efectuate.¹⁰ În afară de aceasta, emisiunile pentru copii şi emisiunile pentru adulţi îi separă pe unii de alţii în fiecare zi, pentru multe ore, iar emisiunile urmărite în comun reduc aproape la zero conversaţiile sau schimbul de idei, pentru că atenţia pe care fiecare o acordă celor ce se petrec pe ecran duce la neatenţie faţă de celălalt şi la reducerea comunicării interpersonale. În multe case în care există câte un televizor în fiecare cameră, izolarea este şi fizică, nu doar verbală.

Navigarea pe Internet a avut ulterior acelaşi efect. În multe familii, soţul sau soţia ajung să se plângă că, în atenţia şi inima celuilalt, locul lor a fost luat de calculator.

Jocurile video, prin concentrarea şi continuitatea pe care le impun, produc pe durate lungi stări de adevărat autism, când persoana devine surdă şi oarbă la tot ce este în jurul ei.

Jocurile mai puţin solicitante, pe Internet sau pe smartphone, au devenit şi ele factori de izolare, şi frecvent pot fi văzuţi soţi care stau unul lângă altul fără să se privească sau să‑şi vorbească, văzându‑şi fiecare de jocul pe tableta sau pe mobilul său.

Telefoanele mobile în calitate de vectori de mailuri, de SMS‑uri sau de comunicări vocale, au acelaşi

efect de disociere a cuplurilor, a familiilor şi a grupurilor, după cum oricine poate observa adesea. Deja, în timpul recreaţiei, elevii nu mai au activităţi colective, ci se înşiră de‑a lungul zidului şcolii pentru a‑şi verifica mobilul. Reuniunile de orice fel, mesele între prieteni şi chiar slujbele religioase nu sunt ferite de această practică.

Toată lumea comunică tot timpul cu multă lume, dar nu şi cu aproapele, în sensul fizic al termenului.

Pe bună dreptate, Philippe Breton subliniază că ne aflăm într‑o „societate în care oamenii comunică mult şi se întâlnesc puţin”¹¹.

Se poate chiar constata că „ceea ce era menit să‑i apropie pe oameni lasă impresia difuză că îi separă încă şi mai mult”¹², nu doar pentru că fiecare se izolează de cei apropiaţi pentru a desfăşura activităţi mediatice, ci şi pentru că, atunci când este în mod fizic alături de ceilalţi, solicitarea mediatică la care răspunde cu prioritate îl separă în mod psihologic de ei, sau întrerupe frecvent legătura cu ei, aşa încât el se află alături de ei fără să fie într‑adevăr cu ei, adică cu adevărat prezent şi deschis către persoana lor.

În mod paradoxal, posibilitatea oferită persoanei de noile media de a lua legătura sau de a se lua legătura cu ea în orice moment, crearea de reţele de socializare care permit o punere în legătură instantanee şi permanentă a fiecărui membru cu zeci, sute sau chiar mii de alţi membri, deveniţi „prietenii” lui, înmulţirea contactelor şi a mesajelor, şi aşadar hiperconectarea şi hipercomunicarea instituite prin toate aceste modalităţi s‑au manifestat în final printr‑o reducere şi o sărăcire a comunicării dintre persoanele aflate în mod real în contact în mediul lor concret, şi chiar au reuşit în multe cazuri să izoleze individul mai mult decât oricând.

Într‑un anume sens, abstractizarea mediului concret şi starea de absenţă faţă de celelalte persoane prezente sunt mai mult impuse decât voite de omul supus solicitărilor sau tentaţiilor la conectare, la care nici măcar nu se gândeşte să reziste, ci, dimpotrivă, cedează bucuros, ca şi cum relaţia virtuală care i se propune ar fi mai promiţătoare decât relaţia reală pe care o poate stabili în acelaşi moment. Dar într‑un alt sens tendinţa omului modern de a se izola de ambianţa reală prin folosirea mijloacelor de comunicare în masă dovedeşte dificultatea lui de a trăi în mod concret cu ceilalţi – ceea ce explică de asemenea criza prin care trece căsătoria (ca făgăduinţă a unei uniri pe viaţă) şi chiar a cuplului (ca viaţă trăită împreună) –, adică de a consimţi necesarele sacrificii pe care le implică orice fel de viaţă comunitară care ţine de proximitate. Lucrul acesta trebuie situat în contextul unei societăţi hedoniste, care face din dorinţele şi plăcerile individuale valori absolute.

Pentru că nu poate coabita în mod real cu ceilalţi, homo connecticus îşi crează propria sa lume, virtuală, în care se închide, aflându‑şi în ea plăcerea, fiindcă este o lume croită pe măsura lui, ferită de constrângerile din lumea reală şi de exigenţele impuse de relaţiile cu ceilalţi, o lume în care domneşte ca stăpân al ei.

Philippe Breton observă că:

„Preţul aparentei uşurinţe a comunicării mediatice [este] dezvoltarea inaptitudinii pentru confruntarea directă. […] În acest univers în care totul este Internet, individul este mânat să dispună de propriul său teritoriu geografic de evoluţie, în sânul căruia nu mai trebuie să negocieze ceva cu un altul. Fiecare devine într‑un anume fel suveran în propriul teritoriu şi nu mai are nici un interes să se mute pe teritoriul altuia.”¹³

Noua comunitate constituită de noile media se dovedeşte a fi mai puţin acel „sat planetar” anticipat de McLuhan, cât un univers în care fiecare îşi este propria lume.

[…]

SĂRĂCIREA CALITATIVĂ A COMUNICAŢIILOR INTERPERSONALE

Noile media nu au desfiinţat relaţiile dintre oameni, dar, chiar înmulţindu‑le, le‑au sărăcit calitatea.

De vreme ce putem contacta pe cineva prin SMS sau mail, ce rost mai are să ne întâlnim cu el faţă către faţă? Şi comunicarea prin noile media este limpede că va fi mai săracă.

Mai întâi, pentru că ea se face fără ca interlocutorul să fie de faţă, aşadar nu beneficiază de forţa prezenţei sale, de încărcătura afectivă a unei comunicări reale şi de îmbogăţirea pe care o produc elementele metalingvistice (expresia, privirea, tonul folosit, gesturile, mimica…) amintite anterior.

În al doilea rând, pentru că forma dialogului va fi mai simplă şi conţinutul mai scurt, după cum se poate constata din mailuri, SMS‑uri, mesaje de pe Twitter, care ocupă azi o mare parte a comunicării.

În al treilea rând, pentru că aceste diferite forme de comunicare reduc la extrem şi chiar elimină formulele de politeţe şi celelalte forme de amabilitate, de introducere şi de încheiere, pe care le impunea modul de a coresponda folosit odinioară; ele aveau, desigur, un caracter formal, dar datorită lor legătura se stabilea şi se menţinea dincolo de conţinutul strict utilitar al mesajului central.

Acest lucru este deosebit de vizibil în SMS‑uri şi în mesajele de pe Twitter, dar el se manifestă şi în mailuri, cu toate că acestea se pretează la mesaje mai ample şi folosesc forme lingvistice normale.

Mailul, iute trimis şi iute primit, se integrează într‑un context global al comunicării rapide, chiar atunci când el însuşi nu are un caracter de urgenţă. Cel care redactează mesajul iniţial sau răspunsul la el, adesea prins în această comprimare şi accelerare a timpului, se simte obligat să fie scurt, fie că întreabă ceva, fie că răspunde la ceva. Lucrul acesta se transpune într‑o pierdere progresivă pe mai multe planuri:

1) mesajul în sine este mai puţin amplu şi mai puţin nuanţat decât dacă ar avea forma unei scrisori normale;

2) redus adesea la esenţial, adică la scopul urmărit, el capătă forma autoritară sau chiar cominatorie a unui ordin, lăsând deoparte politeţea şi respectul datorate celui cu care se corespondează;

3) formulele de politeţe, de introducere şi de încheiere sunt mai scurte – în mod frecvent reduse la scurte formule cu caracter formal – şi uneori absente; formulele de introducere şi de încheiere din corespondenţa clasică aveau şi ele un caracter formal, fiind puternic codificate, dar ele se desfăşurau pe o paletă vastă şi permiteau exprimarea fin nuanţată a sentimentelor şi a respectului, care vădea treapta pe care erau plasaţi corespondenţii în ie­rarhia socială, gradul de familiaritate, de apropiere sau de distanţă dintre ei;

4) mesajul capătă un caracter efemer (înrudindu‑se mai mult cu vorba care zboară decât cu scrisul care rămâne), iar grija aproape exclusivă referitor la conţinut a celui care îl trimite îl face pe corespondent să neglijeze într‑atât forma, încât, în comparaţie cu stilul scrisorilor, stilul mailurilor se arată în general foarte sărac, nu doar în plan literar, ci şi în plan uman, adesea foarte strâns legat de el.¹⁵

UN NOU INDIVIDUALISM

Izolarea omului modern de cei care sunt în mod real şi concret în preajma sa, prin preferinţa sa pentru contactele virtuale, este – prin aspectul ei voluntar – asimilabilă unei noi forme de individualism, perfect integrată în tendinţa generală către individualism a societăţilor liberale moderne.¹⁶ Philippe Breton constată un dublu paradox: pe de o parte faptul că „universalizarea planetară a gusturilor, normelor şi comportamentelor, construirea unui spaţiu public universal” sunt însoţite de „o închidere în sine a individului”; pe de altă parte, faptul că „omul modern […] în acelaşi timp se dedă căutării nesăţioase a unui contact virtual şi lipsit de realitate şi refuză, chiar cu dezgust, orice contact real cu celălalt”.¹⁷

UN AUTISM GENERALIZAT

Autismul nu este caracterizat doar printr‑o închidere în sine, ci şi prin ceea ce explică această închidere în sine, şi anume teama vecină cu panica de întâlnirea concretă cu celălalt. La omul conectat, putem vorbi de un dublu autism.

Primul îl instituie, pe de o parte, separarea de celălalt, izolarea şi închiderea în sine pe care le implică folosirea noilor media, iar pe de altă parte, dificultatea de a merge cu curaj în întâmpinarea lor, de a se afla, adică, în însăşi prezenţa lor, în deplina lor realitate trupească, şi de a stabili cu ei o legătură faţă către faţă; aceasta pentru că noile media, după cum am văzut, stabilesc o stare de distanţare chiar în momentul în care par că desfiinţează distanţele.

Al doilea îl instituie faptul că omul modern se foloseşte de comunicare mai puţin ca de un mijloc de a se îndrepta către ceilalţi, şi mai mult ca de un mijloc de a se îndrepta către sine folosindu‑se de ceilalţi. Pentru mulţi, Facebook nu este decât un mijloc de măsurare, prin numărul de like‑uri primite, a stimei pe care o au faţă de ei ceilalţi, iar Twitter, un instrument de evaluare a numărului de followers. Ele sunt, de asemenea, mijloace de a te expune şi a te pune în valoare în ochii celorlalţi. Noile media nu sunt adesea decât oglinzi ale propriului eu.

Este de asemenea interesant să notăm că forumurile de discuţii adeseori sunt mai puţin cu adevărat mijloace de a purta discuţii, cât un mijloc de a‑ţi pune în valoare propriile idei sau chiar simpla prezenţă (multe intervenţii nu sunt decât replici sau pur şi simplu vorbărie goală). Astfel, Michel Béra şi Éric Mechoulan constată că: „Departe de a conduce către atenţia faţă de celălalt, departe de a deprinde cu ascultarea celuilalt, grupul de discuţii în reţea, fiind un grup «virtual», permite ceea ce realitatea interzice: să vorbească toţi în acelaşi timp fără să acorde vreo atenţie vorbelor celuilalt şi fără ca cineva să fie nevoit să‑şi încheie cuvântul.”¹⁸

RELAŢII VIRTUALE ŞI RELAŢII REALE

Noile media au înlocuit treptat relaţiile reale cu relaţii virtuale. După cum am notat deja, relaţiile virtuale nu sunt complet ireale. Ele au cel puţin o realitate digitală, sub formă de texte, de imagini, de cuvinte sau de sunete.

Dar ca urmare a faptului că relaţia cu celălalt nu este directă – adică faţă către faţă, implicând deplina realitate concretă şi deplina prezenţă a persoanelor aflate în relaţie –, ci mediatizată, ea nu numai că este imperfectă, incompletă în ceea ce priveşte realitatea ei. Există şi o întreagă distanţă între realitate şi reprezentarea ei.

La aceasta se adaugă faptul că ea poate fi trunchiată.

Reprezentarea poate fi manipulată de emiţător şi chiar de media însăşi.

Am vorbit deja despre problema manipulărilor realizate de televiziune în legătură cu difuzarea informaţiilor sau cu emisiunile tot mai numeroase de tip reality show, care pretind a fi o pură reflectare a realităţii filmate în stare brută, dar care, de fapt, se supun unor scenarii concepute în prealabil sau potrivite ulterior într‑un mod convenabil.

Forumurile de discuţii activează mai degrabă personaje decât persoane, care se exprimă în majoritatea cazurilor sub unul sau mai multe pseudonime şi adesea interpretează un rol. Acolo, ca şi pe Facebook, cei care intervin evită să se prezinte sub adevăratul lor chip şi caută înainte de toate să ofere celorlalţi o imagine de sine care‑i avantajează, adică exagerat de bună, prin care defectele sunt mascate, iar calităţile, reale sau închipuite, sunt amplificate.

FALŞII PRIETENI DE PE FACEBOOK

O formă particulară de virtualitate este cea a „prietenilor” de pe Facebook. Termenul trebuie pus între ghilimele din două motive.

Cel dintâi este acela că el e folosit cu bună ştiinţă, în mod ingenios, de cei care au conceput reţeaua, pentru a da impresia că el permite stabilirea de reale relaţii de prietenie, de veritabile comunităţi sau reţele de prieteni. Un argument care nu poate să nu atragă membri într‑o societate în care comunităţile fireşti se dezagreghează, în care tot mai multe persoane au parte de izolare şi de singurătate, şi în care reţelele de socializare par să fie o soluţie ­alternativă.

Al doilea motiv este faptul că noţiunea de prieten şi de prietenie este pe Facebook cu totul demonetizată.

Ştim doar de câtă vreme şi de câtă temeinicie este nevoie pentru statornicirea unei adevărate prietenii; ştim doar câtă rigoare şi migală cer îngrijirea şi dăinuirea ei. După cuvântul lui Isus Sirah (6, 7): „Dacă vrei să‑ţi faci un prieten, fă‑l punându‑l la încercare şi nu te grăbi să te încrezi în el.” Prietenia adevărată este un chip al iubirii întemeiate pe profunda cunoaştere reciprocă, pe potrivirea nu doar de gusturi, ci şi de idei, pe aptitudinea de ascultare şi întrajutorare reciprocă; şi toate acestea nu pot fi nici întemeiate, nici experiate în relaţiile mediatizate, mai întotdeauna grăbite şi superficiale.

Pe Facebook, este de ajuns un clic pentru a‑i spune cuiva că ne place de el sau că îl socotim prietenul nostru. Ce preţ se poate pune pe aceste declaraţii care nu sunt câtuşi de puţin probate?

Nevoia fiecăruia de a fi iubit, de a fi plăcut, homo connecticus caută să şi‑o împlinească printr‑o colecţie de like‑uri, de friends sau de followers. Numărul acestora, pe care îl verifică necontenit, este pentru el o măsură nu doar a cotei sale de popularitate, ci şi a importanţei şi a valorii pe care crede că o are în ochii celorlalţi. Până la urmă, numărul acesta se poate obţine în mod artificial – ca în cazul vedetelor de cinema sau al cântăreţilor, care recurg la clubul lor de fani sau la oficinele comerciale pentru a‑şi mări numărul de like‑uri pe Facebook, numărul de followers pe Twitter, numărul de vizualizări pe YouTube… Şi atunci, ce însemnătate are în fond toată această cantitate, când adevărata măsură a unei prietenii sau a unei aprecieri este calitatea ei?

Fenomenul este bine cunoscut de multe persoane care au sute sau chiar mii de „prieteni” pe Facebook, şi nici un prieten adevărat în viaţa lor…

[…]

NOTE:

9 Pièces et main d’œuvre, Le Téléphone portable, gadget de destruction massive, L’Échappée, Montreuil, 2008, p. 46.

10 Mai mult de o familie din două ia prânzul cu ochii la televizor, iar când e vorba de cină, două din trei…

11 L’Utopie de la communication. Le mythe du «village planétaire», La Découverte, Paris, 1999, pp. 12, 160.

12 Ibid., p. 8.

13 Le Culte de l’Internet. Une menace pour le lien social?, La Décou­verte, Paris, 1999, p. 104.

[…]

15 A se vedea J.‑Cl. Monod, Écrire à l’heure du tout message, Flammarion, Paris, 2015, p. 66 şi passim.

16 Cf. P. Breton, L’Utopie de la communication. Le mythe du «village planétaire», La Découverte, Paris, 1999, pp. 12, 153, 159.

17 Ibid., p. 153.

18 La Machine Internet, Éditions Odile Jacob, Paris, 1999, p. 154.

 

(din: Jean-Claude Larchet, Captivi in Internet, Editura Sophia, 2018)

LEGATURI:

 

Psihiatrul Manfred Spitzer, autorul volumului “DEMENTA DIGITALA”, despre cum utilizarea NOILOR TEHNOLOGII duce la DECLIN MINTAL (Video TVR). SMARTPHONE-ul, printre cei mai periculoși UCIGASI din istorie! In plus: Niciun studiu nu arată că folosirea computerelor în școli e ceva bun. Dimpotrivă!

SCLAVII TEHNOLOGIEI PANA LA PIERDEREA UMANITATII. Izolarea prin supraconectare, pierderea discernamantului prin suprainformare

Avertismentul PS Macarie cu privire la GARBOVIREA OMULUI prin DEPENDENTA de noile tehnologii/ Dependenta de smartphone si DEZECHILIBRELE MENTALE/ Inca un insider de la Facebook: AM CREAT INSTRUMENTE CARE DISTRUG TESATURA SOCIETATII. Exista doar dezinformare si neadevar, iar asta nu este produs de ads-urile rusilor/ Platforma YOUTUBE, acuzata pentru proliferarea EXPLOATARII COPIILOR prin intermediul videoclipurilor

AUTIZAȚI DE TELEVIZOR SI CALCULATOR. Dependenta copiilor si adolescentilor de noile tehnologii are efecte devastatoare (DOSAR ROMÂNIA – REPORTAJ TVR foarte important cu Virgiliu Gheorghe, psihiatrul Raluca Grozavescu s.a). MEDIC NEUROLOG: ”O categorie noua sunt copiii cu autism light, cei care privesc mult la televizor”

GENERATIA AMPUTATA DE DUH. Scrisoare catre elevii dependenti de noile tehnologii/ RETELELE SOCIALE SI ZOMBIFICAREA OMULUI. Interviuri cu Virgiliu Gheorghe. ASALTUL TEHNOLOGIEI SI REPAGANIZAREA LUMII/ Despre distopia revolutiei sexuale (si Video)

Virgiliu Gheorghe despre EFECTELE INTERNETULUI ASUPRA MINTII COPIIILOR [Video]/ Dependenta de internet si viata duhovniceasca

COPIII SI CALCULATORUL – intre necesitate, distractie si DROG PERICULOS

Predica audio a protos. Ioan de la Sihastria Putnei despre IADUL OMULUI CONTEMPORAN, ZBUCIUMAT, INSINGURAT SI AUTO-PECETLUIT PRIN DEPENDENTA DE TEHNOLOGIE: “II citesti rugaciuni de dezlegare, dar dumneavoastra sunteti gata să-l dezlegati de telefon, de televizor, de calculator?” “CU CAT CRESTE IMORALITATEA, CU ATAT SE APROPIE IMPARATIA LUI ANTIHRIST”

VEACUL INSELARII, VEACUL DESFRANARII. Predica Protos. Ioan Buliga (audio + text) despre PROPAGANDA EDUCATIEI SEXUALE si a SODOMIEI, inrobirea economica a tarilor si a familiilor. BUCURIILE PIERDUTE ALE COPIILOR ABANDONATI TEHNOLOGIEI. De unde sa incepem schimbarea in bine?

“Ești ceea ce trăiești”: RĂZBOIUL NEVĂZUT ÎN SOCIETATEA SPECTACOLULUI. “Descătuşarea simţurilor se face lanţ sufletului, iar înlănţuirea simţurilor aduce eliberarea sufletului”

Părintele Sorin Mihalache despre MECANISMELE PLĂCERII ȘI ADICȚIILOR (video, text). “Ai putea crede că TELEFOANELE MOBILE au conexiune directă cu creierele noastre. Puţine lucruri pe care vreodată le-am visat, fumat sau injectat creează o asemenea DEPENDENȚĂ la nivelul creierului nostru precum TEHNOLOGIA”

Să ne întoarcem la VIAȚĂ, să ne (re)venim în FIRE… “Dumnezeu este mult prea important ca să ne mulţumim cu ceva mai puţin decât El”

Presbitera CORINA NEGREANU despre PROBLEMELE IGNORATE ALE NOII GENERATII DE ADOLESCENTI si MAGIA INFERNALA A LUMII VIRTUALE: “Prin acest instrument, puterea demonică și rapiditatea lucrărilor ei devin uriașe. CUTIA PANDOREI A FOST DESCHISĂ, TĂVĂLUGUL S-A PORNIT. Scapă cine poate, cu mila și harul lui Dumnezeu”