MĂRTURISIREA LUI HRISTOS, ASTĂZI (video, text). Părintele GHEORGHE HOLBEA: “E foarte important – şi aceasta ţine de discernământul duhovnicesc – SĂ ÎNȚELEGEM ÎN CE LUME TRĂIM, pentru că altminteri DEVENIM NIȘTE FARISEI, care spunem: „Da, este normal”… Creştinismul nu este dulceag, dovadă martirologiile noastre”

Trinitas TV: Cuvânt pentru Suflet. Mărturisirea lui Hristos, astăzi (26 10 2020)

Invitat: Pr. Conf. Univ. Dr. Gheorghe Holbea, Facultatea de Teologie din București

„Martiriul Sfântului Mucenic Dimitrie se înscrie în ultima perioadă a persecuţiilor romane împotriva Bisericii creştine. O persecuţie care a început mai salbatic în vremea împăratului Nero, atunci când au fost martirizaţi şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, şi care, dintr-o efuziune artistică, pentru că a vrut să-şi închipuie cum ardea Troia, el considerându-se un mare rapsod, atunci a dat foc Romei şi a aruncat vina asupra creştinilor, declanşându-se acea persecuţie sângeroasă în care creştinii erau crucificaţi de-a lungul drumurilor romane şi, mai mult decât atât, erau arşi de vii, ardeau ca nişte torţe şi, după aceea, să ne gândim până în secolul al patrulea, deci vorbim până în perioada Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, care a fost martirizat in secolul al patrulea, în anul 306, aproximativ, această persecuţie a avut diferite stadii.

Mai întâi, de la persecuţiile locale, pe anumite regiuni, apoi persecuţii generale în care chiar s-a interzis pur şi simplu manifestarea creştină şi creştinii au fost chemaţi să se lepede de credinţa creştină, locaşurile de cult au fost dărâmate. A fost o perioadă destul de încercată pentru creştini, în sensul în care – cei care au fost la Roma au vazut, cred – catacombele unde se adunau creştinii pentru a oficia Euharistia, Cina Domnului, dar, în acelaşi timp, Colosseumul şi celelalte amfiteatre romane pastrează sângele martirilor. Deci creştinii erau aruncaţi la fiare sau erau pur şi simplu aruncaţi în luptele gladiatorilor, fiind ucişi. Și s-a ajuns, la un moment dat, încât în vremea unui împărat roman să se spună: „Non licet esse vos” – adică nu este permis ca voi să existaţi!

Aceste scene sălbatice împotriva creştinilor sunt descrise, de exemplu, în romanul lui Henryk Sienkiewicz, roman pentru care a primit şi premiul Nobel. Este vorba de Quo Vadis, în care el descrie aceasă cruzime a romanilor, pentru că plebeii se adunau în marile amfiteatre romane, inclusiv in Colosseum, şi asistau la acest spectacol sângeros. Nu este o ficţiune, ci este întemeiat pe documentele pe care el le-a cercetat la Vatican in martirologiile creştine şi mai ales din istoricii bisericeşti, fie că vorbim de Eusebiu de Cezareea sau de Lactanţiu, care a scris, dacă nu mă înşel, Despre moartea persecutorilor. Sunt scene îngrozitoare în care, pur şi simplu, mamele creştine cu pruncii în braţe erau aruncate în faţa leilor şi descriu o scenă în care leul se apropie si parcă are o sfială în a sfâşia şi începe să lingă capul pruncului, pentru ca, după aceea, instinctul de fiară să se declanşeze şi cu laba sa puternică să transforme în sânge şi carne capul copilului. Deci vorbim despre scene fioroase, despre scene de o cruzime de neimaginat, pedepsele de obicei sunt descrise de istoricii bisericeşti. S-a ajuns până acolo, cum spuneam mai înainte, încât a fi creştin era pur şi simplu o nelegiuire. Chiar în vremea lui Traian, cred că Pliniu descrie acest lucru şi anume îşi pune întrebarea dacă nu cumva a fi creştin este o nelegiuire. Deci, iată, această perioadă care, în loc să înăbuşe simţământul creştin, dimpotrivă, cum spune cred că Tertulian: sângele martirilor – sămânţa creştinismului, pentru că ei, cu cât erau mai mult persecutaţi, cu atât numărul lor creştea. Este, bineînţeles, rodul Duhului Sfânt în Biserică.

Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, care era fiu de voievod al Tesalonicului, aşa cum consemnează sinaxarul său, a rămas voievod al Tesalonicului, după moartea tatălui său. În momentul în care Maximian Galeriu a aflat că este creştin, atunci l-a întrebat şi el nu s-a sfiit să-şi afirme identitatea de creştin. A fost aruncat în închisoare. Am avut această minunată binecuvântare să stau destul de mult la Tesalonic, în preajma Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Catedrala Sfântului fiind pe Bulevardul Aghiou Dimitriou şi aş spune că este un sfânt foarte apropiat sufletului meu. După aceea este un episod în care, fiind în închisoare, a venit la el un tânăr, Nestor, care era indignat de faptul că un păgân, un vandal dacă nu mă înşel, Lie, în luptele de gladiatori sau în acele lupte-spectacole care se dădeau în cinstea lui Maximian Galeriu, ucidea foarte mulţi tineri şi mai ales creştini. Avea un chip înfiorător şi avea o putere herculiană, am putea spune. Nestor a mers şi a luat binecuvîntarea de la Sfântul Dimitrie, care era în închisoare, şi, după cum ştim, l-a biruit pe Lie, invocând pe Dumnezeul lui Dimitrie. Acest lucru a stârnit indignarea lui Maximian Galeriu, care a poruncit sa fie însuliţat. De aceea, Sfântul Dimitrie este înfăţişat cum este ucis, apoi cum i s-a tăiat capul.

Vorbim de o perioadă care, foarte interesant, s-a repetat în decursul istoriei, pentru că asemenea persecuţii asupra creştinilor au existat şi, stăteam analizând, mai ales ocupându-mă de perioada secolului al XX-lea şi din punct de vedere istoric dar mai ales din punct de vedere duhovnicesc, am ramas totuşi surprins de această asemanare [în ceea ce privește] cruzimea de distrugere a omului, tocmai pentru că el este altfel decât sunt ceilalti, cum s-a întâmplat în România în perioada antihristică şi comunistă în care, fie că vorbim de experimentul Piteşti, fie că vorbim despre Aiud, Gherla, despre lagărele şi închisorile în care au fost aruncaţi oameni nevinovaţi, oameni care aveau o anumită cultură şi o ţinută spirituală, şi am rămas surprins de faptul că li se cerea aceeaşi lepădare.

– Părinte profesor, care sunt riscurile atunci când privim situaţia actuală prin prisma marturisirii de acum multe secole, sa spunem, sau cateva secole sau chiar un secol, aşa cum aţi amintit dumneavoastră şi de epoca comunistă?

– Am constatat, tot dintr-o analiză, istorică de data aceasta şi, bineînţeles, dublată de analiza duhovnicească, faptul că atitudinea faţă de credinţa în Dumnezeu, faţă de creştinism, a rămas aceeaşi, adică o atitudine ostilă. Sfântul [Apostol Petru] spune: Staţi treji, privegheaţi, căci potrivnicul vostru, diavolul, umblă ca un leu răcnind, căutand pe cine să înghită. Deci vorbim despre o luptă aici, o luptă a duhurilor, pentru că, aşa cum se spunea şi în primele trei secole de persecuţie romană, încheiate cu Edictul de la Milan din 313 şi apoi, de-a lungul timpului, inclusiv în secolul al XX-lea, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a ideologiei, este împotriva duhurilor începătoriilor puterilor răului.

Există această putere a răului, care este evidentă şi ceea ce trăim noi astăzi este o schimbare de decor, pentru că duhurile sunt cam aceleaşi de aceea, atunci când am mai discutat despre Sfântul Ioan Scărarul chiar la începutul pandemiei, am arătat că ceea ce este important în fiecare timp şi în fiecare perioadă este să înţelegem ce se întâmplă, să înţelegem în numele cui sau în duhul cui se face tot ceea ce se face. Adică e foarte important – şi aceasta ţine de discernământul duhovnicesc – să înţelegem în ce fel de lume trăim, pentru că altminteri devenim nişte farisei care spunem: „Da, este normal… [tot ce ni se întâmplă]”. Avem şi acum panegirişti ai unui fariseism care după părerea mea nu are nimic comun cu duhul creştin şi anume: „Da, ne retragem în noi înşine, ne facem că nu vedem” şi aşa mai departe. Nu! Lucrurile trebuie spuse pe faţă. Pentru că aceşti mărturisitori, cum a spus şi Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, au recunoscut foarte clar: Da, sunt creştin! Cum a fost şi în cazul martirilor Brâncoveni, cînd Mateiaş, cel mai mic dintre copiii lui Constantin Brancoveanu a zis: „Vreau să mor creştin, loveşte!”. Aici este foarte important să avem discernământ şi în acelaşi timp să ştim ce înseamnă mărturisirea credinţei, ce înseamnă laşitate, ce înseamnă pur şi simplu lepădare, pentru că în primele veacuri creştine au existat, după cum ştim, mai multe categorii de căzuţi. Erau unii care au spus: Noi am tămâiat de formă la statuia împăratului sau la statuile zeilor, or nu există tămâiere de formă. Există o atitudine foarte clară în ceea ce priveşte atitudinea creştină, identitatea. Deci discernământul ne spune foarte clar, de la Sfântul Ioan Botezatorul, spre exemplu, care nu se sfieste să spună lui Irod: Nu îţi este îngăduit să ţii pe femeia fratelui tău. Deci există o atitudine care ţine de dimensiunea profetică a creştinului şi care înseamnă, mai întâi, să înţelegi de fapt ce se întâmplă în zilele noastre.

– Părinte profesor, aş vrea să vă întreb cum putem găsi un echilibru între păstrarea credinţei şi respectarea deciziilor autorităţilor în perioada în care ne aflăm noi? Ştiţi de ce vă întreb lucrul acesta? Pentru că ortodoxul niciodată nu a răspuns cu nişte măsuri sociale, nu i-a îndemnat Mântuitorul Hristos pe ucenicii Lui la mitinguri…

– Exact ce am spus, [creștinul] nu este un rebel. Dar, în acelaşi timp, creştinul a ştiut întotdeauna până unde poate să fie această atitudine, adică în momentul în care a simţit că Cezarul îi cere mai mult decât i se cuvine, atunci a avut atitudine – dovadă toate martiriile, fie că vorbim de primele trei secole, fie că vorbim de perioada Evului Mediu sau fie că vorbim de perioada modernă sau mai ales de perioada comunistă. În ceea ce priveşte această perioadă pe care o trăim, trebuie să spunem foarte clar că, noi am trăit, eu, de exemplu, am prins şi perioada comunistă, însă acum, sincer, eu nu umblu pe Facebook, dar primesc tot felul de reacţii la adresa Bisericii, ne vedem facuţi de râs şi de ruşine chiar de mass-media. Adică există această tendinţă în mass-media şi ne vedem făcuţi de râs şi noi şi Biserica in general. Vedeţi, când este un caz din Biserică imediat este mult mai mult mediatizat. Noi observăm că răbdăm şi ocări şi astăzi şi prigoane din afară, dar trebuie să spunem că avem smintiri chiar şi dinlăuntru, adică dintre noi. Nu poţi fi martir atâta vreme cât înlăuntrul tău este întuneric. Deci mărturisirea presupune, aşa cum s-a spus de altfel, o purificare a interiorului ca să poţi vedea cu adevărat, ca să ai discernământ, care este un dar.

– Ajungem la ceea ce vă spuneam, vedeţi, ortodoxul nu răspunde niciodată cu măsuri din astea sociale. Pentru el lupta se duce cu post, cu rugăciune pentru că el îl vede tot timpul pe Dumnezeu. Indiferent de situaţiile în care s-ar afla, Dumnezeu este Cel Care conduce. Vorbim tot timpul despre acest hristocentrism, însă trebuie să înţelegem că Mântuitorul Hristos este în centru în orice fapta a noastră, orice cuvânt al nostru.

– Eu aş cita, dacă îmi permiteţi, un duhovnic contemporan în care am încredere deosebită în ceea ce priveşte discernământul duhovnicesc [Părintele Rafail Noica] şi care spunea la un moment dat că, în zilele noastre, când vedem că trăim într-o lume destul de confuză – deci să nu ne iluzionăm, trăim într-o lume destul de confuză! – acum se va vedea ceea ce este poporul român binecredincios de pretutindeni. De ce? Pentru că sunt vremuri totuşi înfricoşătoare, fie că vorbim de acest virus care ne-a dat peste cap vieţile şi care a devenit de fapt o monedă [curentă] – nu ştim în ce măsură putem să analizăm din perspectivă medicală şi aşa mai departe – dar trebuie să recunoaştem ca viaţa noastră este tulburată, toate sunt pur şi simplu reduse, şcoala şi toate celelalte. Se evadează dintr-un mediu real, din realitate, într-un mediu virtual. Lucrul acesta aduce foarte multe mutaţii la nivelul mentalităţii, la nivelul sufletesc şi atunci nu ne putem face că nu vedem. Spune acest duhovnic că „vremurile pe care le trăim sunt vremuri de încercare dar nu bagându-ne capul în nisip ca struţul ne vom pregăti pentru ceea ce nu vom putea stăvili. Înfricoşătoare vreme, dar dacă de la Dumnezeu îngăduită, mântuitoare”, aşa cum aţi spus şi dumneavoastră. Şi spune la un moment dat, citându-l pe Sfântul Apostol Pavel: „Acum mai aproape este nouă mantuirea decât când am crezut”. Ceea ce vedem totuşi şi trebuie să spunem că a început acea vreme când „cel ce nedreptăţeşte, mai nedreptăţească şi cel ce spurcă, mai spurce”, cum spune Apocalipsa, dar este şi vremea în care şi „cel drept mai facă dreptate şi cel mai sfânt, sfinţească-se”. Deci este o vreme de încercare, fără îndoială. În perioada când bisericile, din cauza condiţiilor, au fost închise de Paşti au fost foarte mulţi care au spus: „Eu am biserica în suflet” şi aşa mai departe. Nu este adevărat! Noi nu suntem ezoterişti în sensul conceptelor orientaliste. Creştinismul şi învăţătura de credinţă ortodoxă se exprimă prin gesturi, se exprimă prin chip, deci această absenţă a chipului, e adevărat, din motive medicale, la un moment dat, în timp poate să provoace reacţii. De ce? Pentru că chipul este esenţial în comuniune.

– Părinte profesor, am vorbit despre viaţa Sfântului Mucenic, despre momentul acela 306, când Sfântul Mare Mucenic marturiseşte şi îşi dă viaţa pentru Hristos şi pentru credinţa sa. Acum s-a vorbit foarte mult şi cu privire la virusul acesta care ne ţine, aşa cum spuneaţi dumneavoastră, departe de Biserică, departe unii de alţii. Am auzit oameni care spuneau că nu trebuie sa ne martirizăm infectându-ne şi infectând pe alţii.

– În virtutea discernământului duhovnicesc despre care vorbeam nu înseamnă că nu trebuie să respectăm igiena, nu înseamnă că nu trebuie să respectăm anumite reguli. Adică nimeni nu este atât de puternic în credinţă încât să devină mărturisitor, dar, pe de altă parte, a cădea în plasa unui comportament care este nefiresc, iarăşi este foarte, foarte periculos.

– Cum putem găsi echilibrul, părinte profesor?

– Putem găsi echilibrul având libertatea aceasta spirituală şi încercând, dincolo de toate astea, să avem comuniune pentru că omul, după chipul lui Dumnezeu, are această pecete a comuniunii. Deci trebuie să fim permanent în comuniune şi, să fie foarte clar, noi nu putem încredinţa nici pe copii unor instituţii care funcţionează în condiţii de criză cum funcţionează acum, ci trebuie un suport sufletesc al părinţilor pentru copii, în primul rând părinţii sunt cei care veghează la creşterea omului din puiul de om, a omului din copil şi, în acelaşi timp, nu-i putem încredinţa nici pe bătrâni doar instituţiilor. Opinia mea este că şi Biserica, adică noi în calitate de clerici, trebuie să avem această atitudine şi să dăruim oamenilor ceea ce nimeni nu poate să dăruiască. E foarte bine că ajutăm, că mergem pe la azile, pe la cămine de copii, dar dincolo de toate acestea să fie foarte clar: Biserica trebuie să dăruiască ceea ce nimeni nu poate să dăruiască şi anume încrederea puternică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în pronia Lui Dumnezeu, credinţa în Dumnezeu, forţa aceasta care ne recreează dinlăuntru. Lucrul acesta trebuie să-l spunem foarte clar: Biserica nu poate să lase mijloacele sale sfinţitoare la o parte, căzând într-o ispită a celor care spun că Biserica este anacronică, nu poate să le pună în paranteză şi, în acelaşi timp, să recurgă la mijloacele lumii acesteia. Ea are un alt cuvânt. Ea poate sa dăruiască oamenilor de astăzi acest antidot împotriva fricii, împotriva acestei terori la un moment dat, teroarea virusului şi a morţii. Or, aici cred ca este de fapt misiunea noastră principală. Nu suntem idealişti, evident. Noi suntem suflet şi trup, însă, în acelaşi timp, trebuie să spunem că puterea aceasta a credinţei este cea care biruieşte orice frică şi singura frică ce ne este îngăduită nouă creştinilor este frica de Dumnezeu, care nu este angoasă, ci este, de fapt, frica de a nu fi lăsat din braţele lui Dumnezeu.

– Părinte profesor, pentru că vorbim despre mărturisire în ziua de azi, aş vrea să vă mai dau un exemplu, acela al Sfântului Cuvios Dimitrie, care şi-a pus viaţa în mâinile Domnului Hristos, rugându-se. Vedeţi, el este omul acesta discret, care se roagă şi care primeşte daruri de la Dumnezeu. De aceea vă spuneam că este un duh al ortodoxiei ce mărturiseşte prin post, prin rugăciune, prin toată viaţa lui şi, ca dovadă că aceasta este calea cea dreaptă, Dumnezeu l-a învrednicit de nestricăciune, trupul lui este nestricăcios, binemirositor şi binefăcător. Şi v-aş mai pune înainte un exemplu al unui om de sfântă pomenire, mă refer la părintele Paisie Olaru de la mănăstirea Sihastria şi Sihla, care propunea şi el un model de mărturisire, repet, mergând tot pe aceeaşi cale ca cea a Sfântului Cuvios Dimitrie pe care îl şi pomenim, în sensul că el vorbea despre milă. S-au împlinit, pe 13 octombrie, 30 de ani de la trecerea părintelui Paisie Olaru şi chiar a scris ziarul Lumina destul de mult pe tema aceasta. În acelaşi timp cu părintele Paisie trăia părintele Iustin Pârvu, care propunea modelul muceniciei şi vorbea despre vremea muceniciei. Sfântul Siluan Athonitul vorbea despre vremea iubirii vrajmaşilor şi părintele Paisie Olaru, părintele nostru, care vorbea despre milă. V-aş da un exemplu din viaţa părintelui Paisie, momentul acela în care împuternicitul, „tovarăşul” din vremea respectivă, vine să-i scoată din mănăstire pe părinţi şi el, părintele, ducându-se în faţa lui, cere milă, de fapt o să vedem că arată milă şi către el, către acest tovarăş, şi-i spune: „N-ai vrea să mă însoţeşti să vezi unde stau eu, cum arată chilia mea?” Sigur că la început îl persiflează, însă, văzând stăruinţa bătrânului, merge şi vede chilia şi îi arată: „uite aici patul sărăcăcios”, chilia aceea sărăcăcioasă, simplă, a părintelui Paisie şi modul în care prezintă: „Uite sărăcia mea aici, sunt un om bătrân, bolnav, lasă-mă şi pe mine să rămân aici”. Şi sigur că se înduplecă şi îl lasă şi modul acesta, care nu a fost niciodată dat la o parte, adică şi părintele Iustin Pârvu care a mers pe calea aceasta a muceniciei n-a spus niciodată despre părintele Paisie că a fost un laş, că a fost un indiferent, că a fost pasiv, că n-a luat atitudine. Dar, vedeţi, părintele n-a luat atitudine în momentul acela, că i-a şi fost milă de celălalt. Asta face de fapt sfântul care trece dincolo, rupe gardul cum s-ar spune. Sigur, este foarte bun şi eroismul, eroul care se luptă pentru ai lui, dar sfântul care îl îmbrăţişează pe cel care îi face rău s-a gandit şi la sufletul celui care venise să-i prigonească şi atunci cere mila aceasta pe care o primeşte. Mă gândesc, modelul acesta nu ar fi oarecum definitoriu pentru noi, ortodocşii din ziua de azi? Şi de ce vă spun lucrul acesta? Am întâlnit o familie care a mers la Sfânta Cuvioasa Parascheva şi sigur că nu s-a dus în sensul acesta să se lupte cu autorităţile şi nimeni nu le-a zis nimic, au trecut, s-au închinat la racla Sfintei Cuvioase Parascheva. S-au întors acasă şi mi-au zis, de-asta m-am gândit la exemplul părintelui Paisie: Părinte, am cerut voie şi ne-au zis „Hai, măi, treceţi şi voi!”, adică în ideea aceasta a duhului pe care îl propune părinele Paisie, a acestei cuminţenii, de fapt. Cum consideraţi?

– Mie mi-a ajutat Dumnezeu să-i cunosc pe ambii duhovnici. L-am cunoscut pe părintele Paisie Olaru când era la schitul Sihla, care aparţinea de mănastirea Sihastria şi locuia la un moment dat chiar la căsuţa care este pe poteca ce duce spre pestera Sfintei Teodora. M-a impresionat întotdeauna, vedeţi lucrul acesta Dumnezeu îl lucrează în fiecare potrivit firii lui. Spre exemplu, părintele Cleopa avea harisma cuvântului, îl ascultai la Sihastria, părintele Paisie Olaru avea harisma aceasta a milei şi a blândeţii, aşa cum spuneţi, avea acea binecuvântare, acea blagoslovenie minunată, părintele Elefterie Mihail, care era la mănastirea Agapia Veche, era şi medic. Fiecare avea harisma lui. Acuma pentru că aţi amintit de părintele Iustin, eu am stat în preajma părintelui Iustin la mănăstirea Bistriţa cam vreo şapte veri. Am petrecut vacanţele la mănăstirea Bistriţa cu părintele Ioanichie Bălan şi cu părintele Iustin şi cu ceilalţi părinţi care erau în vremea aceea şi vreau să vă spun că aceşti oameni care au trecut prin închisorile comuniste – părintele Iustin nu ştiu câţi ani a făcut dar probabil vreo cincisprezece- şaisprezece ani, părintele Arsenie Papacioc, de asemenea. Părintele Arsenie spunea un lucru şi aici nu cred că experienţa aceasta este foarte importantă, părintele Arsenie stând de vorbă cu un alt părinte duhovnicesc şi care povestea, trecuse şi dumnealui, dar mai puţin timp prin închisoare, părintele Arsenie spunea: Ehe, părinte, este foarte uşor să vorbeşti despre flacără că este albăstruie, că este roşie, dar ştii când poţi să dai un răspuns adevărat? Când arzi, când eşti în mijlocul flăcării. […] Am spus de la început, creştinii nu sunt nişte rebeli, dar, în acelaşi timp, creştinii sunt nişte oameni care au discernământ şi ferească Dumnezeu, aşa cum spune părintele Nicolae Steinhardt, să fie confundată atitudinea creştină cu prostia. Nu! Creştinismul nu este dulceag, dovadă martirologiile noastre. Avem atâţia martiri şi-n perioada primelor secole, dar şi în perioada secolului al XX-lea, când fibra creştină a poporului român a fost pusă la încercare, după cum este pusă şi astăzi. În toate vremurile fibra creştină este pusă la încercare. Există încercări şi se schimbă doar registrul încercărilor, adică decorul. Decorul se poate schimba într-o lume supertehnologizată, în care Facebookul şi toate celelalte mijloace de comunicare sunt foarte penetrante în mintea copiilor, în mintea tinerilor.

– Voiam, părinte profesor, să ajungem la sfinţirea vieţii noastre, pentru că în momentul în care noi ne luptăm, că de fapt aici ajungem la ce spune Patericul: Vezi-ţi, măi, de păcatele tale, vezi-ţi de păcatele tale!, cel care ajunge să-şi vadă propriile păcate şi începe şi el, intră pe drumul acesta al sfinţeniei, vede altfel toate lucrurile şi Îl vede pe Dumnezeu.

– Da, cel care îşi vede propriile păcate, cum spune Sfântul Isaac Sirul este chiar mai vrednic decât cel care înviază morţii. Sigur că da, a-şi vedea propriile păcate este una dintre stările cele mai înalte din punct de vedere duhovnicesc…

– Ziceam ca şi în momentele în care trecem noi prin această pandemie să vedem prezenţa Lui Hristos…

– Evident, aici este problema. Vremurile pe care noi le trăim sunt vremuri mântuitoare. Un mare martir al neamului românesc spunea la un moment dat: „Vremurile care vin nu sunt vremuri de triumf pentru Biserică, ci sunt vremuri de încercare”, cum n-au fost nici cele care au trecut. Sunt vremuri de încercare, dar sunt vremuri mântuitoare. Aici este marea încredere. Nu înseamnă că trăim acum vremuri mai încercate decât cele care au fost. Nu! Trăim vremuri mântuitoare, însă, adaugă acest mărturisitor: să ferească Dumnezeu să intri în acest ev naiv, fără să ştii ce te aşteaptă. Aici este problema. Fără îndoială, modelele sunt multe. Părintele Iustin Pârvu este un model, părintele Paisie Olaru este alt model, părintele Cleopa este alt model, părintele Elefterie de care am povestit, părintele Arsenie Papcioc, la fel. Deci de la fiecare putem lua ceva. Părintele Arsenie Papcioc spunea, de exemplu, că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea.

– Părinte profesor, ideea era aceasta: că toate sunt îngăduite de Dumnezeu, dar El este Cel Care ne conduce şi, în momentul în care am ajuns la sfinţenia vieţii, te încredinţezi cu totul lui Dumnezeu. Dovadă viaţa Sfântului Antonie, ştiţi că veniseră diavolii să-l tulbure şi să-i facă tot felul de stricăciuni în ce cultiva şi el şi a zis: „dacă v-a trimis Hristos, faceţi ce vreţi, dacă nu, plecaţi!” şi au plecat.

– Şi pentru că aţi amintit de viața Sfântului Cuvios Dimitrie, sfântul ocrotitor al Bucureştiului, Dimitrie cel Nou. Ceea ce este fascinant la Sfântul Dimitrie, el a trăit într-adevăr, viaţa lui – nu ştim prea multe despre ea, doar atât că la un moment dat era păstor şi că a călcat peste un cuib şi după aceea şi-a pedepsit piciorul, s-a retras întru viaţă cuvioasă, a trecut la Domnul ca un anonim, pentru că trupul său a fost descoperit în râul Lom… Însă aici este, de fapt, lecţia sfântului, un sfânt care are o viaţă aproape anonimă şi care după trecerea sa la Domnul începe să-şi scrie o istorie a lucrării şi a sfinţeniei. Aici este fascinant. De altfel şi viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva, sfinţi cu moaşte reprezentativi pentru România şi nu numai, pentru întreaga Ortodoxie, dar şi viaţa Sfintei Cuvioase Parascheva la fel, a plecat la Constantinopol, a mers la Ierusalim, a fost în pustia Iordanului, s-a întors şi tot aşa a trecut la cele veşnice ca o anonimă, nimeni n-a ştiut. S-au descoperit sfintele sale moaşte prin vedenie şi după aceea a scris istorie. A străbătut toată lumea ortodoxă de la Epivat apoi la Târnovo, la Vidin, la Belgrad, s-a întors la Constantinopol şi a ajuns la Iaşi şi iată că face minuni. Aceasta este de fapt puterea sfinţilor.

– Şi vor face istorie până la sfârşitul veacurilor.

– …Si vor face istorie până la sfârşitul veacurilor şi de aceea credincioşii au evlavie deosebită: pentru că simt în mod concret, aici nu e vorba de iluzie, aici este vorba de o realitate pe care au trăit-o şi bunicii mei, şi părinţii mei care mergeau la Sfânta Cuvioasa Parascheva şi o trăim şi noi astăzi. Este o realitate care nu poate fi explicată doar raţional. Adică nici nu poate fi explicat raţional cum un sfânt cu o viaţă aproape anonimă, Dimitrie cel Nou, scrie istorie după ce trece la cele veşnice prin sfintele sale moaşte, prin prezenţa sa în cetatea Bucureştiului.

– Părinte profesor, ce putem face, din punct de vedere spiritual, ca să compensăm absenţa fizică de la pelerinajul şi de la sărbătoarea Sfântului Cuvios Dimitrie, ocrotitorul Bucurestilor?

– Putem să fim în comuniunea cu sfinţii, în comuniunea cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, cu Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou prin rugăciune, prin slujire, prin Sfânta Liturghie, conştienţi fiind ca suntem in comuniune, suntem împreună, nu suntem individual, adică nu suntem izolaţi, ci suntem în deplină comuniune cu sfinţii şi, în acelaşi timp, cum spunem noi, dacă vrei să vezi cât de minunat este Dumnezeu, minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi! Acest mare simţământ nu poate nimeni să ţi-l ia, indiferent de orice măsură s-ar lua”.

Legaturi: