PR. CONSTANTIN COMAN – conferința de la Iași despre POCĂINȚĂ ca VEDERE ȘI ASUMARE A NEPUTINȚEI PROPRII vs. “LOGICA” ÎNDREPTĂȚIRII DE SINE: “Cei care au construit un edificiu personal în care să se simtă bine, în care să se justifice, se plasează într-o stare de nepregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu” (I)
PĂRINTELE CONSTANTIN COMAN la Conferința ASCOR IAȘI, „Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal” – 28 Noiembrie 2017:
Transcriere fragmentară a primei părți a conferinței:
Cum, prin efortul personal, se poate cultiva darul lui Dumnezeu, şi anume pocăinţa?
Pocăinţa este o temă foarte importantă, centrală din Dumnezeiasca Evanghelie, pentru credinţa noastră şi pentru noi înșine. De fiecare dată când în ultimii ani mă invită tinerii ascorişti la o astfel de conferinţă, le spun un lucru care este foarte adevărat, şi anume că eu mi-am pierdut foarte mult entuziasmul comparativ cu cei tineri – care sunt mai entuziaşti. Dar poate este nevoie şi de o mărturie mai puţin entuziastă. De altfel, ceea ce încerc să fac este ca întâlnirile acestea să fie mai curând întâlniri decât transfer de informaţii, de cunoştinţe, fiindcă mă tem că avem cu toţii destul de multe cunoştinţe, în toate direcţiile, încât nu cred că ceea ce ne lipseşte sunt cunoştinţele, ci poate ne putem transmite unii altora un pic de mişcare, de mobilizare, de încurajare, de proiectare. Mizez foarte mult pe lucrul acesta şi vă propun şi dvs. ca în această seară să punem accentul pe această dimensiune: întâlnirea personală. Eu voi încerca atât cât pot, cât pot scăpa cenzurii minţii, voi încerca să mă descopăr, să mă propun prin această întâlnire şi aştept ca şi din partea dvs. să se întâmple acelaşi lucru.
O să spun câteva gânduri pe care mi le-am sistematizat pe acest subiect şi, după aceea, după cum înţeleg că există economia întâlnirii, să stăm de vorbă pur şi simplu. Încerc să spun lucruri care ţin, cum spunem, de experienţa mea, de frământările mele, care sunt la un punct însemnat în viaţa mea, şi anume spre sfârşitul carierei universitare şi chiar spre sfârşitul activităţi pastorale. Activitatea preoţească nu se sfârşeşte, dar activitatea consacrată, pastorală, concretă, se sfârşeşte şi ea odată cu pensionarea. Sunt spre sfârşit, aşadar, şi acest lucru îşi pune pecetea asupra vederii mele, asupra înţelegerii mele, asupra frământărilor mele; de aceea spuneam că nu mai sunt atât de entuziast, pentru că entuziasmul era hrănit şi de optimismul care de obicei caracterizează tinereţea, de speranţa care atunci e mult mai proaspătă, pentru că ceea ce nu reuşeşti astăzi să faci, nici mâine, nici la anul, speri că vei reuşi în anii următori. Când te afli la sfârşit, această speranţă se domoleşte.
Pocăinţa este o temă foarte importantă, centrală, a predicii Mântuitorului Hristos. Vă amintiţi, probabil, că şi Sf. Ioan Botezătorul şi Înaintemergătorul, prin excelenţă dascăl al pocăinţei, şi Mântuitorul Hristos, îşi încep propovăduirea cu un îndemn foarte ferm, stăruitor, la pocăinţă. Amândoi spun aceeaşi frază, cel puţin aşa ne-o consemnează şi ne-o păstrează dumnezeieştile Evanghelii: “Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Pocăinţa, aşadar, este invocată în perspectiva iminenţei venirii Împărăţiei lui Dumnezeu, în perspectiva apropierii întâlnirii cu Dumnezeu. Primul lucru pe care vi l-aş supune atenţiei este tocmai acesta: pocăinţa nu este un demers omenesc unilateral, ci este o atitudine personală care-L are în vedere pe Dumnezeu, se declanşează în om în măsura şi în situaţia în care acesta se apropie de Dumnezeu sau acceptă provocarea că Dumnezeu este aproape. De aceea este un subiect bun pentru un vârstnic ca mine, să spun, pentru că la vârstnici este mai prezentă întâlnirea cu Dumnezeu, întâlnirea finală, este mai presantă nevoia de a-ţi regla într-un fel anume lucrurile în perspectiva acestei întâlniri. Oricum, riscăm de foarte multe ori să tratăm pocăinţa numai dintr-o perspectivă unilaterală omenească, să spunem că-i un lucru bun, că ne pare rău de lucrurile greşite pe care le-am făcut, ne pare rău şi cerem lui Dumnezeu iertare pentru rătăcirile noastre, pentru amăgirile noastre, pentru micile sau mai marile noastre fărădelegi, păcate, ş.a.m.d. Oricât ni s-ar părea nouă că se întâmplă acest lucru, şi insist asupra acestui aspect, pocăinţa este vie, adevărată, autentică atunci când este provocată de întâlnirea cu Dumnezeu. De altfel, vestea pe care o aducea Mântuitorul Hristos şi Sf. Ioan Botezătorul era cea a apropierii Împărăţiei lui Dumnezeu.
Împărăţia lui Dumnezeu e tema centrală a Evangheliei, e tema centrală a propovăduirii Domnului şi vestea cea bună, vestea cea mare pe care o aduce Mântuitorul Hristos. Ne va spune, ne va detalia în Dumnezeieştile Evanghelii ce este Împărăţia lui Dumnezeu şi ne va spune un lucru foarte important: că Împărăţia lui Dumnezeu presupune o apropiere extraordinar de mare, de intimă a omului cu Dumnezeu, până într-acolo încât se proclamă adevărul esenţial că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul omului – vă aduceţi aminte de cuvântul acesta al Mântuitorului Hristos, în contextul în care Mântuitorul spune: Nu căutaţi în afara voastră, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru. Acest cuvânt subliniază această apropiere, această intimitate. Venirea lui Dumnezeu prin Mântuitorul Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, către oameni, este una care-l surprinde pe om extraordinar. Şi-l surprinde pentru că nu-i mai rămâne exterior. Nu mai rămâne între om şi Dumnezeu niciun pic de distanţă. Atât timp cât era un pic de distanţă, omul se ascundea. Se amăgea pe sine, încerca să-L amăgească şi pe Bunul Dumnezeu şi pe toţi ceilalţi. Nu-i întâmplător faptul că Domnul Hristos îi mustră pe contemporanii Săi şi pe conaţionalii săi pentru ipocrizie, pentru faptul că sunt ceva înăuntru şi arată în afară altceva, pentru faptul că pledează în întâlnirea lor cu Dumnezeu şi cu semenii pentru o imagine cosmetizată, falsă, crezând că nimeni nu poate pătrunde înăuntru, în inima, în mintea lor şi, mai ales, în adâncurile inimii lor. Ei bine, iată-i surprinşi!
De altfel, această apropiere a lui Dumnezeu a şi stârnit un fel de nervozitate printre iudei, pentru că ei se obişnuiseră, ca şi noi, de altfel, cu un dumnezeu care era departe, care le dăduse legi şi învăţături, le rânduise toată viaţa, dar nu era lângă ei, nu era în casă cu ei, nu era pe stradă cu ei. Atunci când vine Mântuitorul Hristos şi le spune că este Fiul lui Dumnezeu sunt tare stârniţi. Atât de mult refuză această eventualitate, încât nu se zbat de niciun fel să găsească argumente că, într-adevăr, poate fi aşa, ci se zbat cu tot dinadinsul şi cu toate puterile să găsească contraargumente, că nu este aşa, că Hristos nu este ceea ce spunea Fiul lui Dumnezeu. Îi irita foarte mult apropierea de Dumnezeu. Cu cât mai mult, aşadar, să spunem, cu cât Hristos, în postura Lui istorică printre oameni, încă nu pătrunsese înlăuntrul omului. Avea sa pătrundă odată cu Pogorârea Duhului Sfânt prin botez, întreaga Treime: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Persoanele Sfintei Treimi fiind nedespărţite şi unde este Una dintre Ele sunt şi celelalte Două. Această intimitate, aşadar, această apropiere a lui Dumnezeu – până când? Până la sălăşluirea lăuntrică, este cea care determină şi motivează chemarea aceasta la pocăinţă, Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor: Dumnezeu va veni înlăuntrul vostru.
Ce înseamnă acest “pocăiţi-vă”? Este mult mai mult decât ne spune cuvântul acesta nouă. Originalul grecesc, iar în vocabularul românesc a şi intrat cuvântul grecesc, pentru că a tot fost invocat, din cauză că românescul “a se pocăi” nu reuşeşte şi a și fost uzat din mai multe motive, e şi folosit excesiv şi unilateral şi de o manieră absolutistă de unii fraţi creştini care-şi zic “pocăiţi”, dar n-a salvat în el sensul etimologic pe care-l exprima originalul grecesc, metanoia – adică schimbarea cu totul a minţii, a perspectivei, a mentalităţii, a direcţiei, căci mergeţi pe un drum amăgit, greşit, rătăcit, vă îndepărtaţi de Bunul Dumnezeu. Sigur, şi toate celelalte fapte pentru care noi ne pocăim decurg din această îndepărtare de Dumnezeu, din această rătăcire a noastră.
Mântuitorul Hristos avea să arate foarte clar şi insistent, prin exemple la care El Însuşi participă, pe care El Însuşi le instrumentează, ce înseamnă pocăinţa. Şi avem cazuri celebre în dumnezeieştile Evanghelii pe care le invocăm de fiecare dată când vorbim despre pocăinţă şi pe care le invocă Biserica lui Hristos în rugăciunile sale, în rugăciunile de la spovedanie, în rugăciunile de la Împărtăşanie şi în toate rugăciunile sale. Aproape că nu este rugăciune în care să nu fie pomenite cazurile exemplare de pocăinţă: fiul desfrânat şi risipitor, vameşul Zaheu, tâlharul de pe cruce, Pavel Apostolul, chiar şi Petru Apostolul, femeia cea desfrânată şi multe alte situaţii. Tema, aşadar, este în centrul preocupării Mântuitorului Hristos. Evangheliile punctează un adevăr smintitor pentru contemporani, şi anume că Mântuitorul Hristos se îndreaptă cu oarecare simpatie şi deschidere spre categoria aceasta a oamenilor păcătoşi şi nu ocoleşte de niciun fel pe marii păcătoși. Dimpotrivă, reţinerea şi antipatia Sa se manifestă la adresa celor care se credeau drepţi, a celor care prin raportare la morala timpului, la morala religioasă, dar, mai ales, prin raportare la o tradiţie impusă în societatea lor, se confirmau pe ei înşişi ca aparţinând categoriei drepţilor, categoriei virtuoşilor.
Şi avem în mod special, la Evanghelia după Luca, cele două exemple care sunt grăitoare şi dramatice: pilda vameşului şi a fariseului – fariseul, exponentul oamenilor drepţi dpdv religios, moral, aşa cum spune, respectând toate rânduielile, iar vameşul, exponentul oamenilor păcătoşi, al oamenilor care se scaldă în păcate; la vremea aceea ştiţi foarte bine că vameşii făceau parte dintr-o categorie care asuprea foarte mult, care era asociată cu corupţia, cu asuprirea, cu hoţia, cum se întâmplă şi astăzi foarte mult. Ei bine, Mântuitorul Hristos ne spune că vameşul s-a dus la casa sa mai îndreptat decât fariseul.
Imediat, în acelaşi context, avem parabola cu fiul risipitor şi cu fiul cel mare. Nu este suficient faptul că situaţia unui păcătos care se pocăieşte este pusă în lumină pozitivă, ci Mântuitorul Hristos ne propune şi contrastul dreptului care nu primeşte legitimare, validare, evaluare pozitivă din partea lui Dumnezeu, dimpotrivă. Fiul cel mare al tatălui, cumintele, harnicul, care nu ieşise niciodată din cuvântul tatălui, sfârşeşte dureros, lamentabil, împietrit în ceea ce priveşte o fărâmă de simpatie şi de emoţie că se întoarce fratele pierdut, dar şi învârtoşat, supărat că tatăl procedează în aceste condiţii. Vă amintiţi şi de Evanghelia tânărului care se arată a fi foarte frumos poziţionat, cum se întâmplă şi cu mulţi dintre noi, fiind preocupat de viaţa cea veşnică; închipuiţi-vă un tânăr de astăzi interesat la modul foarte serios de viaţa cea veşnică. El Îl întreabă pe Mântuitorul Hristos: Ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?, iar Mântuitorul îi spune să respecte poruncile, pe care el declară că le respectase din tinereţile sale. Toate poruncile! Pe care le şi enumeră Mântuitorul Hristos. Şi, în ciuda acestui fapt, un singur pas îi mai rămăsese şi nu-l poate face! Şi în asta se vede că tot ceea ce făcuse până atunci, tot edificiul său personal clădit pe împlinirea poruncilor, era greşit. El era într-o stare de îndreptăţire se sine; împlinise poruncile şi în sinea lui cred că a fost foarte surprins că Mântuitorul nu a spus: “Bravo, iată, vei intra în Împărăţia Cerurilor!“ Mântuitorul evident că nu l-a bruscat în niciun fel, deşi ştia care avea să fie urmarea. I-a apreciat împlinirea poruncilor, însă i-a spus că mai are de făcut un pas, pe care n-a reuşit să-l facă şi, repet, pasul acela pe care n-a reuşit să-l facă era în legătură cu ceea ce făcuse până atunci.
La fel cu femeia cea păcătoasă, cu tâlharul, cu Pavel şi câte alte exemple extraordinare care ţin capul de afiş, au ocupat locul central ca personalităţi. Dacă aţi face o retrospectivă a personajelor care apar în Sfintele Evanghelii, acestea sunt în primul plan. Ceilalţi se pierd pe undeva. Este, aşadar, atât de importantă această stare de pocăinţă, această pocăinţă, şi vă amintesc de cuvântul Mântuitorului Hristos, lămuritor pentru cei care se sminteau, martori fiind ai acestei simpatii fată de păcătoşi. Hristos a spus un lucru care a rămas peste veacuri, la fel de smintitor şi probabil că nu este citat la fel de frecvent pentru că cei mai mulţi dintre noi ne smintim auzindu-l. Dar, dacă ne smintim auzindu-l, înseamnă că nu ne aflăm de partea celor fericiţi prin acest cuvânt, ci de partea celorlalţi. Anume:
Aşadar, pocăinţa este pusă de Mântuitorul Hristos faţă în faţă cu îndreptăţirea de sine. Acesta este al doilea aspect pe care vreau să vi-l propun să-l luaţi aminte. Mântuitorul Hristos nu ne propovăduieşte convenţii, ideologii, ci ne descoperă adevărul lucrurilor. N-a făcut El ca să fie lucrurile aşa, ci El ne arată cum stau lucrurile pe care noi nu le vedem. Iată că cei care au construit un edificiu personal care să le dea dreptate, în care să se simtă bine, în care să se justifice – tot de la a-ţi da dreptate vine şi justificarea – care să alimenteze îndreptăţirea de sine şi care să spună, în cele din urmă “Mulţumesc lui Dumnezeu că nu sunt ca ceilalţi oameni“, această îndreptăţire de sine te plasează într-o stare de nepregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu, într-o stare în care, dacă Dumnezeu ar veni la tine, ai intra în aceeaşi nervozitate în care au intrat contemporanii Mântuitorului Hristos. Dimpotrivă, ai fi bucuros când ţi s-ar vesti că vine Domnul la tine, chiar înlăuntrul tău, atunci când eşti copleşit de mulţimea păcatelor.
Îndreptăţirea de sine este opusul stării de pocăinţă. Ea este logica pe care ne-o cere Mântuitorul Hristos s-o schimbăm, mecanismul care funcţionează în mintea noastră, în simţirea noastră, în inima noastră, pe care Mântuitorul Hristos ne cere să-l schimbăm: Pocăiţi-vă, adică schimbaţi-vă mintea!
Vă rog insistent, nu rămâneţi numai la o întâlnire sau la un dialog de informare, ci încercaţi mici experimente. În seara asta sau mâine, sau când aveţi vreme, faceţi un experiment de o zi sau de o jumătate de zi, la o întâlnire cu semenii dumneavoastră, cu colegii, cu profesorii, cu superiorii, cu subordonaţii, cu copii, cu părinţii, cu bunicii, cu soţul sau soţia şi veţi vedea că în 99% dintre situaţii logica ce susţine şi care determină atitudinea dumneavoastră faţă de ceilalţi este logica îndreptăţirii de sine. Ei bine, logica aceasta nu numai că este strâmbă, ci este potrivnică voii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu a făcut lumea să funcţioneze în logica iubirii, nu în logica îndreptăţirii de sine. Logica îndreptăţirii de sine este alimentată de şi alimentează egoismul, egocentrismul. Logica pocăinţei este cea care alimentează capacitatea noastră de dragoste reală. Cel care se îndreptăţeşte pe sine și nu poate să iasă din această capcană se amăgeşte crezând sau declarându-le celorlalţi că îi iubeşte. Îndreptăţirea de sine te închide, te învârtoşează, te împietreşte şi, evident, te omoară sufleteşte. Lucrul acesta este esenţial şi degeaba am enumera argumente dacă cineva nu se analizează pe sine. Nu e mult efortul nici să puneţi mâna pe o hârtie şi la un răstimp după întâlnirile noastre să scrieți: M-am întâlnit cu cutare, cum a fost, ce am zis eu, ce a zis el, cum e, de unde a ieşit atitudinea mea, de unde a ieşit poziţionarea mea… și veţi vedea că a ieşit dintr-un reflex al îndreptăţirii de sine. Ca să nu mai zic că atât de uşor ne putem da seama de lucrul acesta din faptul că ne certăm toată ziua pentru a ne impune dreptatea. Toată ziua ne cert am cu toată lumea, discuţii interminabile. Ei bine, atât timp cât ne aflăm pe această poziţie şi e această logică, să ştim ca ne aflăm potrivnici stării de căinţă. Starea de căinţă începe atunci când începi să înregistrezi răspunderile tale faţă de tine și faţă de ceilalţi, responsabilităţile tale.
Nu mai spun de faptul că părinţii care se retrag în pustie şi în mănăstiri, dacă vor fi întrebaţi ce fac, care-i zbaterea lor şi care-i lupta lor, vă vor spune toţi, fără excepţie: Pocăinţa. Că se străduiesc să se aşeze într-o stare de pocăinţă. Aceia niciodată nu-şi vor căuta dreptatea lor la întâlnirile cu cineva şi nu numai asta, ci şi în greşeala celuilalt, în păcatul celuilalt, al aproapelui său, îşi vor căuta propria responsabilitate şi vor spune: “Nu m-am rugat suficient pentru el; dacă mă rugam, nu cădea în păcat. Iartă-mă, Doamne“. Astăzi sunt părinţi pe care, dacă îi provoci să discuţi despre lumea de astăzi, despre căderile oamenilor, nu vor cădea în ispita în care cădem cu toţii, de a arăta cu degetul pe ceilalţi, ci vor spune despre ei înşişi: “Din pricina netrebniciei mele, care m-am retras în pustie să mă rog pentru toată lumea, şi mă rog şi plâng toată noaptea, dar degeaba. Căci din pricină că nu-mi aude Dumnezeu rugăciunile lumea e în aşa cădere. Nu voi vorbi de păcatele celorlalţi“. Noi vom vorbi, însă, toţi, aproape fără excepţie, de păcatele celorlalţi. Şi acesta e un punct asupra căruia vreau să mă opresc, vreau să vă provoc, ca români ortodocşi, vizavi de o boală generalizată astăzi şi anume: fiecare îi judecă pe toţi ceilalţi, fiecare judecă pe toată lumea. Din clipa în care ne-am întâlnit cu cineva, discuţia alunecă foarte repede spre a judeca pe ceilalţi: pe politicieni, pe preoţi, pe episcopi, pe doctori, pe profesori, pe şoferi, pe drumari, pe toţi, pe toţi. Până acolo încât, într-adevăr, nu cred că ne mai putem ascunde, este o chestie patologică, oricine ne poate diagnostica ca neam, să ne spună că suntem bolnavi. Căci, cum se poate ca toţi să stăm să-i judecăm pe ceilalţi de dimineaţa până seara? Evident, sunt și excepţii, poate unele chiar în sala aceasta; eu nu mă număr printre excepţii. Deşi sunt conştient e lucrul ăsta, deşi mi-am propus de foarte multe ori. Ştiţi care-i ispita? Dacă nu s-a produs schimbarea aceea de care vorbeam şi vedem că avem dreptate…? Cum o fi, atunci când ai dreptate, să nu-l judeci pe celălalt? Când vezi că celălalt fură, cum să spui că nu fură? Paradoxul este că toţi cădem în acest păcat şi pare că toată lumea e complice la acest păcat generalizat şi, dacă ne-am aduna ca cei care judecăm, toţi suntem bine!; dacă ne-am aduna ca cei care suntem judecaţi, toţi cădem examenul. Ăsta e marele paradox.
Oricum, cine judecă pe celălalt să ia aminte că nici n-a auzit de pocăinţă. Sau, dacă a auzit, nu l-a atins de niciun fel. Pentru că pocăinţa înseamnă vederea propriilor tale păcate, iar judecata celuilalt este o unealtă a diavolului atât de puternică încât te împiedică, prin ea, să-ţi vezi propriile păcate. Căci, ce facem noi când îi judecăm pe ceilalţi? Tocmai ascunderea propriilor noastre neputinţe. Căci este atât de evident că sunt mai bun decât cei care fură?! E foarte probabil ca eu să nu fur. E atât de evident să fiu mai bun decât cei care mint şi amăgesc?! E foarte posibil ca eu să fiu. Şi iată-mă îndreptăţit cu furatul, iată-mă îndreptăţit cu minţitul, îndreptăţit cu lăcomia, poate, şi cu o mie şi una de alte speculaţii. Şi mă aşez în postura de îndreptăţit, funcţionând cu logica îndreptăţirii de sine. Şi starea generală, marasmul general moral, mă ajută să mă menţin în această situaţie. Numai că eu sunt mai rău decât toţi ceilalţi! Fiindcă în această firavă îndreptăţire de sine mă pierd pentru că nu-mi văd propriul păcat.
Părinţii ştiţi ce răspund la întrebarea “Care este cel mai mare păcat?” Foarte înţelept: “Al meu“. Noi, însă, ne evaluăm păcatele prin raportare și comparaţie la păcatele celorlalţi şi ale noastre sunt prea mici ca să le luăm în seamă. Numai că, neluându-le în seamă, nu ne pocăim, nu ne aşezăm în faţa lui Dumnezeu cu stare de căinţă, de părere de rău. Părinţii spun, Sfântul Ioan Scărarul şi alţi Părinţi înaintea lui, că cel ce îşi vede păcatul este mai sus decât cel ce vede îngeri. Lucrul acesta este extraordinar. Dar iarăşi mă întorc să vorbim un pic despre păcat, pentru că perspectiva asupra păcatului este una foarte exterioară, obiectivată; păcatul este o mărime, poate fi mai mare, mai mic, e o chestiune a mea, mă duc la preot şi mă spovedesc… Totuşi, nu este adevărat, fiindcă şi păcatul şi pocăinţa se înscriu în spaţiul relaţiei mele cu Dumnezeu. Păcatul meu afectează relaţia mea cu Dumnezeu. Păcatul este un gest, o atitudine de necuviinţă la adresa lui Dumnezeu, dacă vreţi. Păcatul, cum spun Părinţii, este un gest, un cuvânt, o faptă, un gând cu care eu Îl supăr pe Dumnezeu. Dacă, însă, Dumnezeu nu-mi este aproape, nu iau în considerare acest aspect, ci număr păcatele ca pe ceva care ţin de mine şi de lumea cealaltă, de obiectele din jurul meu, de persoanele pe care le supăr ş.a.m.d. De aceea insist să vă provoc în direcţia asta: pocăinţa nu este decât în legătură cu Dumnezeu şi prin raportare la Dumnezeu. În măsura în care te raportezi la Dumnezeu, în măsura în care Dumnezeu îţi apare din cei în ce mai prezent, mai viu, în măsura în care funcţionează o relaţie a ta cu Dumnezeu, când Îi zici: “Dă, Doamne, ajută-mă, Doamne, milostiveşte-te, miluieşte-mă, Doamne” şi simţi că este lângă tine, atunci simţi un pic şi ce înseamnă păcatul şi ce înseamnă pocăinţa.
Dilema pe care o exprimă întrebarea iniţială, dacă pocăinţa ca dar a lui Dumnezeu şi ca efort personal, este o dilemă falsă într-un fel, pentru că întrebarea asta ne-o punem legat de orice altceva, cum ar fi cât face Dumnezeu din lucrurile bune şi cât facem noi, Părinţii ne spun că toate lucrurile bune sunt de la Dumnezeu, omul nu face nimic bun şi eu tind să cred acest lucru. Care este, atunci, contribuţia omului la starea lui de pocăinţă? Vrerea! Să vrea. Şi reţinem de la Părinţii Patericului, foarte categoric şi ferm, că Dumnezeu de la oameni nu aşteaptă decât un singur lucru: să vrea. Vrerea. Determinarea. Şi aproape că am zice: “Păi cum, nu ştie Dumnezeu că vreau? Nu vreau eu să mă pocăiesc, să fac binele?” Ei bine, vrerea aceasta trebuie exprimată. Şi eu le spun tinerilor, de când am aflat aceasta taină, când mă întreabă ce să facă, le spun că primul pas spre rezolvarea respectivei probleme este să vrei. Pentru că vrerea este expresia libertăţii tale şi este pasul care deschide relaţia cu Dumnezeu. Dumnezeu atât ne respectă, pentru că ne-a făcut asemenea Lui, liberi, şi pentru că o relaţie interpersonală cum este relația cu Dumnezeu nu se poate construi decât în termenii mişcării libere dintr-o parte şi din alta, nu poate să ne ajute decât dacă vine dinspre noi vrerea, expresia libertăţii. Iar vrerea noastră către Dumnezeu, în orice direcţie sau orice problemă, se exprimă în rugăciune. Rugăciunea, dacă luaţi aminte la ea, este exact acest lucru. În rugăciune ne exprimăm lui Dumnezeu, Îi spunem că vrem să nu mai păcătuim, că vrem să ne împăcăm cu părinţii, cu soţul sau soţia şi aşa mai departe. Vrerea aceasta este foarte importantă.
Am aici o carte pe care v-o propun, ultima carte apărută a părintelui Simeon Kraiopoulos. Dânsul este un foarte mare duhovnic al veacului nostru, a trecut la Domnul acum nouă ani, un părinte din ceata marilor părinţi duhovniceşti ai veacului 20-21, cu care ne-a dăruit Dumnezeu pe noi, ortodocşii, şi a avut un dar extraordinar al dialogului, al întâlnirii cu tinerii. Această carte chiar reproduce dialogurile dânsului purtate cu tineri, studenţi în cea mai mare parte, în anii 1976-77. Un părinte care a ghicit foarte bine lucrurile în esenţa lor și care era preocupat, aşa cum şi tinerii sunt preocupaţi, de libertate, de mişcarea liberă. El spune un cuvânt, vi-l spun insistent: “Adevărul să-l spui de o mie de ori, dar să nu-l impui niciodată“. Şi în dialogurile sale cu tineri studenţi nu propunea niciodată el tema, ci discutau şi cădeau de acord să discute despre o temă sau alta.
Apropo, s-a întâmplat să deschid cartea şi să dau peste o frază care cred că se potriveşte foarte bine ca răspuns la această întrebare despre echilibrul dintre darul lui Dumnezeu şi efortul personal. Scrie părintele aşa:
“Când începem să ne apropiem de Dumnezeu şi să căutăm mila Lui, Dumnezeu începe să ne curăţească. Prima lucrare a lui Dumnezeu pentru curăţirea noastră este să salte un pic vălul care ne acoperă, vălul care acoperă existența noastră. Şi Dumnezeu începe să-l dea la o parte, să ne arate pe noi înşine în proprii noştri ochi, ca să începem să vedem cine suntem. Aşa ajungem la simţământul păcătoșeniei noastre. Nu prin argumente, raţionamente sau, pur şi simplu, auzind vorbindu-se despre asta sau dorind să ajungem aici. Dacă Dumnezeu nu trage numai puţin acoperământul, vălul de deasupra noastră şi face să intre puţină lumină, lumină dumnezeiască, nu poate nimeni să vadă cine este cu adevărat şi, mai ales, nu se convinge că este neputincios. Nu ştiu câţi oameni aţi aflat până acum care să se fi convins înlăuntrul lor, în adâncul fiinţei lor, că sunt cu totul neputincioşi. Sunt între noi cei care au sentimentul inferiorităţii şi simt foarte puternic această inferioritate. Dar una este complexul de inferioritate şi altceva adevăratul simţământ al stării de păcătoşenie. Cele două nu sunt compatibile. Cel care are sentimentul inferiorităţii suferă foarte mult. Cel care simte cu adevărat păcătoşenia se va umili, va suferi, dar dinlăuntrul lui va izvorî în acelaşi timp o siguranţă, o credinţă în bunătatea lui Dumnezeu, în mila lui Dumnezeu. În acesta nu există niciun strop de sentiment de inferioritate.“
Pocăinţa, cum vedeţi, este legată de starea de smerenie, care înseamnă să-ţi cunoşti neputinţa, că nu eşti în stare. Părinţii ne spun că omul, că să pună început bun, trebuie să ajungă să spună despre sine şi să creadă că nu este nimic, că e nimicnicia întruchipată. De aici se deschide perspectiva asupra pocăinţei, a stării de pocăinţă, şi de aici se schimbă mecanismul de care vorbeam.
Această lecţie a pocăinţei este cea pe care o aşteaptă lumea de la noi, creştinii ortodocşi. Lecţia aceasta a pocăinţei o aşteaptă confraţii noştri români, compatrioţii care nu sunt atât de apropiaţi Bisericii, slujbelor, Liturghiei sau conferinţelor şi care se uită la noi, cei care suntem în biserică, care slujim sau mergem la biserică, cei care suntem preocupaţi de teologie, cei care citim, cei care discutăm. Din păcate, concluzia mea este că, în ultimii 30 de ani, nu a apărut la suprafaţă mulţimea asta de creştini ortodocşi din România cu lecţia pocăinţei ca să o predea şi celorlalţi. Adică să iasă cineva să spună, dintre cei mai mari sau dintre cei mai mici, dintre cei care au o postură oarecare, dintre cei care au amvonul la dispoziţie sau presă sau orice altă tribună şi să reuşească să-i convingă pe ceilalţi de această lecţie a pocăinţei, mărturisind propria sa păcătoşenie, recunoscând-o şi mărturisind propria sa neputinţă sau invocând-o ca şi cauză că ne ceartă Dumnezeu, ne mustră, ne lasă în acest marasm al acestei neputinţe.
[…]
Dacă deschidem istoria bisericească în expresia ei cea mai adevărată, vom întâlni – dar ce spun istorie? La Ştefan cel Mare şi Sfânt, în urma bătăliei pierdute de la Războieni, i se păstrează mărturia lui, se duce la mănăstire şi îngenunchează şi spune: “Doamne, pentru păcatele poporului, dar mai vârtos pentru păcatele mele, ai făcut să fim biruiţi de păgâni.“ O aşezare extraordinar de frumoasă şi reală, în care nu vedem pe celălalt de vină, ci vedem vinovăţia mea. Dacă Dumnezeu este Stăpânul şi Domnul, cum mărturisim, nimeni nu ne poate birui! Dacă, însă, ne biruie cineva, înseamnă că Dumnezeu ne lasă pentru păcatele noastre.
Aşteaptă lumea de la noi, nu numai România, căci acum au căzut graniţele şi suntem ca un sat mare, toţi, ştirile circulă instant; lumea toată ar fi trebuit să înveţe de la noi lecţia pocăinţei, care înseamnă invocarea stării de netrebnicie personală şi de cădere personală ca principală cauză a stării rele din lume. Păi putem noi să spunem noi, preoţi şi monahi şi cler superior, ierarhi, şi credincioşi că n-avem nicio răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat în România ultimilor 30 de ani, pentru faptul că sute de mii de avorturi încă se mai fac, pentru faptul că nu reuşim să ieşim din logica asta a corupţiei şi a influenţei, toţi o folosim, de la a te descurca cu un act până la marea corupţie. Păi putem spune că nu avem o răspundere?! Cum, dacă suntem atât de credincioşi, cu slujbele, cu paraclisele, cu acatistele, cu Dumnezeiasca Liturghie, nu ne ajută Dumnezeu să punem punct? Ne-ar ajuta Dumnezeu dacă am spune: “Doamne, pentru păcatele noastre, ale celor credincioşi, ale preoţimii şi ale călugărimii şi ale episcopilor este starea asta de cădere a neamului.” Dar vedeţi că e mai uşor să o spui în numele celorlalţi şi în numele propriu. Aţi văzut că mi-a ieşit chestia asta, că i-am scos pe ceilalţi vinovaţi? Dar să ştiţi că nu mă exclud, pentru că am mai spus-o, sunt şi aş începe, dacă n-aş sminti, cu propriile mele păcate şi neputinţe. Pentru că asta trebuie să înveţe lumea de la noi. Asta-i cea mai frumoasă lecţie şi deodată se îmblânzeşte Bunul Dumnezeu.
Cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu este îndreptăţirea de sine. Şi cel mai mic lucru pe care-l faci, dacă-l agoniseşti pentru a te îndreptăţi, ai pierdut. De aceea starea de pocăinţă este atât de frumoasă. Şi ne va iubi lumea nespus dacă vom ieşi şi ne vom mărturisi păcatele. Vă aduc aminte din istoria bisericii de un episcop care a căzut în păcat mare şi s-a cunoscut, s-a adus la cunoştinţă şi a vrut să plece. A recunoscut, şi-a cerut iertare şi poporul a zis: “Nu pleci. Aşa cum eşti, eşti episcopul nostru.” Şi el a acceptat, cu o singură condiţie: “Mă aşez la uşa bisericii şi călcaţi toţi peste mine. Şi atunci rămân.” Se duc toate răutăţile atunci şi lucrează harul lui Dumnezeu despre care vorbea părintele.
Suntem într-o inerţie, din păcate, inversă: când ne întâlnim cu adversarii noştri de altă credinţă sau chiar necredincioşi, încercăm să ne apărăm calitatea noastră, nepăcătoşenia noastră, vrednicia noastră, tocmai ceea ce nu place lui Dumnezeu.
[…]
M-aş bucura să reţineţi provocarea aceasta, lecţia pocăinţei, care e lecţia asumării stării de neputinţă. Dar trebuie să te cerceteze un pic Dumnezeu ca să reuşeşti, cum spune părintele Simeon, şi trebuie să vrei lucrul acesta. Şi caută păcatul tău, nu al celuilalt. Să nu mai transfer situaţia într-o zonă care-mi este foarte la îndemână, cea a relaţiilor dintre soţi şi unde îndreptăţirea de sine este piedica majoră în realizarea căsniciei, de altfel. Căci se deschid rechizitoriile din prima zi de nuntă sau dinainte, mult, şi nu se mai închid până la moarte, fiecare pledând pentru propria dreptate. Niciunul nespunând: “Măi, eu sunt neputinciosul, eu sunt păcătosul“, ci fiecare pledând pentru dreptatea sa şi pentru greşeala celuilalt. Evident că amândoi sunt păcătoşi, evident că amândoi sunt neputincioşi, e o stare foarte reală, numai că abordarea este una potrivnică, contrară celei pe care ne-o predă Domnul Hristos şi, în consecinţă, este ineficientă. Deci numai dacă ar schimba rolurile, în loc să arate păcatele celuilalt, ci fiecare să şi le arate pe ale sale şi să nu se mai îndreptăţească nimeni, atunci am ajunge la pace instantaneu. Dar nu putem, pentru că nu vrem, pentru că vrem mai mult dreptate decât pace, decât dragoste, decât pe celălalt. Cu sacrificiu, cu crucea în mână, cu semnul Sfintei Cruci pecetluindu-ne neîncetat, care este simbolul şi recapitularea credinţei noastre în sacrificiul de sine, altfel nu putem să sacrificăm nici o aserţiune în care credem, adică un enunţ, nici măcar la asta nu putem să renunţăm.
[…]
Acestea au fost câteva gânduri, dar nu ştiu dacă am reuşit să impun gândul cel mai important: suntem datori către lumea dinafară cu lecţia propriei noastre pocăinţe. Atât timp cât nu reuşim s-o dăm, să stăm cu capul plecat şi să nu-i mai învăţăm nimic pe ceilalţi. Dacă nu-i învăţăm asta, nu-i învăţăm nimic. Ne batem cu ceilalţi să ne îndreptăţim unii în faţa altora. Mântuitorul Hristos, cercetaţi Evangheliile de la început până la sfârşit, nu Se îndreptăţeşte în faţa nimănui, nu-Şi caută dreptatea. Ar fi fost şi penibil. Adică erau lucruri evidente, pentru ce să te lupţi? Numai noi, în logica aceasta, cu logica îndreptăţirii de sine, a trufiei, a mândriei, toate sunt în partea cealaltă de pocăinţă.
[va urma]
Nota: Am sarit, deliberat, peste acele pasaje din discursul parintelui pe care le consideram cel putin discutabile, dar care se pot audia in inregistrarea video.
INDREPTATIREA DE SINE – izolatorul cel mai puternic intre om si Dumnezeu
Luarea Crucii si urmarea lui Hristos: LOGICA OMENEASCA versus “LOGICA” LUI DUMNEZEU
“NU-ȚI ȚINE RĂNILE INIMII DOAR PENTRU TINE!”/ “Binecuvântată fie neputința mea!”
Doneaza pentru filmul "Scrum"
6 Commentarii la “PR. CONSTANTIN COMAN – conferința de la Iași despre POCĂINȚĂ ca VEDERE ȘI ASUMARE A NEPUTINȚEI PROPRII vs. “LOGICA” ÎNDREPTĂȚIRII DE SINE: “Cei care au construit un edificiu personal în care să se simtă bine, în care să se justifice, se plasează într-o stare de nepregătire pentru întâlnirea cu Dumnezeu” (I)”