Parintele Dimitrios Gagastathis, ajutorul viu al sfintilor si MINUNILE SFANTULUI GHEORGHE: “Ce ziceti, este Sfantul Gheorghe aici, sau nu este?”

Minuni alese din viata Parintelui Dimitrios Gagastathis

„Sunt Gheorghe. Iti amintesti de mine?”

Toata viata a fost un slujitor evlavios, drept, simplu, smerit, milostiv, plin de mare credinta si dra­goste pentru Dumnezeu si aproapele, rugandu-se neincetat pentru intreaga lume. A fost si un inva­tator duhovnicesc pentru toti, prin cuvinte, scri­sori si mai cu seama prin sfanta sa viata, precum si un pastor al oilor celor cuvantatoare. Fusese in­zestrat cu multe harisme, cu multa ravna, avea cu­ratie a constiintei si credinta tare, care ii uimea pe toti cei din jur, smerenie adanca si deplina dragoste fata de Dumnezeu si de aproapele.

Parintele Dimitrie nu a facut studii. Cu mari greutati a terminat scoala primara in satul sau. Apoi a fost pastor de oi. Oriunde s-ar fi aflat, avea neincetata pomenire a lui Dumnezeu. Isi inchidea oile in stana si mergea cu lacrimi la biserica. Cand nu putea ajunge, ingenunchea acolo unde se afla, in munti, si plangea, cerand milostivirea lui Dumnezeu. Citea cu multa zdrobire de inima vieti de sfinti,  incredintat fiind ca Sfintii ii sunt pazitori, binefacatori si aparatori. Avea simtirea vie a prezentei lor. Iar Sfintii erau totdeauna alaturi de el, pentru curatia vietii lui. Si, asa cum insusi intarea, “canti­tatea” ostenelii aduce si calitatea. Simtea ca are nevoie de apararea Sfintilor si nu se apuca de ni­mic daca nu incepea cu Dumnezeu si nu sfarsea cu Dumnezeu. Adica, daca pleca de dimineata ca sa pazeasca oile, trecea mai intai pe la biserica Sfintilor Arhangheli – o biserica din anul 1600, aflata undeva aproape de casa lui, cu o atmo­sfera tainica, evlavioasa, cu fresce minunate.

A invatat despre Dumnezeu si de la foarte evlavioasa lui bunica, iar de la credinciosii lui parinti a invatat Sfintele Scripturi si cele ale lui Dumnezeu. Spunea Sfintilor:

„Sa ma aparati, sa ma paziti, ca sa ma intorc din nou in casa voas­tra, sa va spun multumesc”.

Mai intai mergea in casa lui Dumnezeu si apoi la treburi si, cand se intorcea, din nou in casa lui Dumnezeu si apoi acasa. Acesta era programul vietii lui.

Mai tarziu a trecut prin incercari grele, in perioada razboiului civil din Grecia (este vorba despre razboiul civil din anii 1943-1949, cand comunistii au omorat o multime de preoti si dascali de biserica). Pentru ca el vorbea despre Hristos, despre patrie, familie, l-au luat in vizor, l-au ame­nintat, l-au injosit si de multe ori au incercat sa-l omoare, dar de fiecare data a fost izbavit in chip minunat.

“Gloantele imi gaureau rasa, dar nu ma atingea nici unul”

O sa pomenesc una dintre multele intam­plari minunate. Sunt toate consemnate in jur­nalul pe care il tinea de mic copil, pe care mi l-a dat in manuscris, in care se vadeste a fi plin de bucurie, cu simplitate, dar si cu maretie de suflet si cuget eroic:

„Am venit Duminica de dimineata la biserica. Abia am apucat sa ter­min slujba, am iesit din biserica. Erau zece calareti, si cu seful lor – unsprezece, si m-au fugarit pe camp. Satenii din satul nostru pri­veau dintr-o margine, iar cei din celalalt sat, care si ei iesisera de la slujba, se uitau din cea­lalta parte. Calaretii injurau groaznic, nici nu pot spune – «Ţap de popa ce esti! – si alte ase­menea mizerii – si trageau intruna cu armele. Gloantele imi gaureau rasa, dar nu ma atingea nici unul. Cand au ajuns la cincizeci de metri de mine si m-au inconjurat, atunci am inge­nuncheat. Am ridicat mainile la cer si am stri­gat din adancul sufletului meu:

«Arhanghele Mihail, sunt in primejdie, ajuta-ma!».

De in­data, cei unsprezece au incremenit ca niste statui! Seful lor cazu jos de pe cal si-si rupse coloana. Vazand eu ca au ramas asa nemis­cati, I-am multumit lui Dumnezeu, Sfintilor Arhangheli, si le-am spus calaretilor:

«Sa va pocaiti, sa va faceti oameni buni, sa spuneti adevarul, sa Il aveti pe Dumnezeu de ajutor!».

Apoi, dupa ce i-am binecuvantat – fara ca ei sa-mi faca ceva rau – am mers de cealalta parte, in celalalt sat, unde ma asteptau oame­nii, si am intrat cu tot poporul in biserica si am dat slava lui Dumnezeu, Care a facut as­tazi aceasta minune”.

Toata viata lui a fost plina de asemenea intamplari, fara ca pentru aceasta el sa capete vreo parere de sine.

Si, cu adevarat, Dumnezeu ii acoperea si-l pazea:

„Eu Il am pe Hristos chivernisitor al vie­tii mele. Oamenii nu L-au bagat bine in inima lor pe Hristos, ca sa Ii simta maretia. Este dulce. Nu-L schimb pe Hristos pentru nimic din lume! O viata am. si Il rog sa ma invredniceasca sa imi vars si cu sangele pentru El. Dorm atat de fara grija, precum pasarea pe creanga – si toate le randuieste El ca nimeni altul!”.

„Credinta noastra este vie, fiii mei!”

Parintele Dimitrie avea harisma credintei vii, harisma rabdarii, a smereniei, a dragostei – si adu­cea roade bogate. Cand primesti in tine dragostea lui Hristos este ca si cum ai primi maica tuturor virtutilor, lucru pe care nu-l aveau cei mai mari intelepti ai lumii. Sa va mai spun o intamplare.

Odata am mers cu un autocar in mai multe locuri de inchinare, printre care si la Sfantul Nectarie. Parintele a facut slujba Sfantului cu multa zdrobire de inima. Atunci i-am spus: „Nu plecam daca nu ne spui cuvantul lui Dumnezeu!”. S-a impotrivit, spunand: “..Sunt analfabet, nu stiu sa vorbesc, mi-e greu…”. S-a inrosit. “Daca nu vrei sa ne vorbesti, Parinte, mai bine alunga-ne de aici!”. Atunci si-a deschis gura si ne-a vorbit ore in sir. Nimeni nu a spus: „E de-ajuns!”. O ora. doua, trei… Toti eram muti de uimire. Iar el, in zdrobirea inimii, in lacrimi, ne spunea:

„Credinta noastra este vie, fiii mei! Vedeti aceasta Sfanta Masa? Cand liturghisesc, se umple de o buna-mireasma pe care nici credinciosii nu o simt. L-am adus aici pe Parintele Filothei (Zervakos) si mi-a spus:

«Aceasta este o harisma aparte, pentru prigoanele prin care ai trecut pentru numele lui Hristos, ca sa te mangaie».

Si vin aici si ma «imbat». fiii mei! Nu stiu ce se petrece. Nici nu stiu daca am facut Liturghia. Pentru asta, sa ma ier­tati! E ceva de negrait! Orice obiect pun pe Sfanta Masa se umple de mireasma… Stiti, fiii mei, o simt la «Ale Tale dintru ale Tale» sau la «Cuvine-se cu adevarat». Atunci se pogoara harul. Toata lumea de v-ar da-o, sa o socotiti ca pe nimic!”…

Si tot din jurnal:

„Eram prigonit in munti, necajit. Ma urmareau ca sa ma omoare. M-a luat Zervas, apoi m-a parasit. Nu aveau nevoie de popa. Dar Dumnezeu nu m-a parasit. M-am trezit intr-un loc plin de ceata, iar raul era revarsat. Nu puteam trece pe cealalta parte, plangeam ca un co­pil mic si spuneam: «Dumnezeule, fie scoate-ma de aici. fie ia-ma la Tine! Sunt in primejdie, foame, frig…». Acolo unde ma rugam eu, vine un tanar cu un cal – si, pana mi-am venit in fire, m-am po­menit ca eram deja de cealalta parte a raului! Imi spun: “Ce s-a petrecut cu mine. pacatosul?». L-am slavit pe Domnul si il tot cautam pe binefacato­rul meu. Intr-o seara, dupa multa vreme, mi se infatiseaza un tanar si-mi spune: «Parinte Dimitrie, m-ai uitat!».

“Nu, fiule, eu ii caut pe binefacato­rul meu».

-«Sunt Gheorghe. Iti amintesti de anul cutare, in locul cutare, cand plangeai langa rau… Cine te-a scapat?»

-«Nu stiu», ii zic.

«Eu te-am sca­pat. Si nu ai venit nici macar o data sa slujesti in bisericuta mea!-».

Ma trezesc, bat clopotul de la biserica satului, adun tot satul, postim cu totii si mergem la bisericuta Sfantului Gheorghe.

Acest loc era plin de minuni. Un copac avea o ramura uscata si, de ziua Sfantului, de-acolo izvora apa. Doar de ziua Sfantului! Si aceasta apa era folosita ca aghiasma. Apoi, pentru ca lu­mea a ajuns asa de pacatoasa, a incetat aceasta minune. Pentru ca minunea cere credinta!

Astfel, am mers si am slujit Liturghia. Si le-am spus satenilor:

«Ce ziceti, este Sfantul Gheorghe aici, sau nu este? Este viu Dumnezeu, si impara­teste, si apara lumea? Veniti aici cu totii!».

Si s-au adunat.

«Sfinte Gheorghe, nu ti-o cer din necredinta, nici din curiozitate, ci pentru a intari cre­dinta oamenilor. Te rog sa vii aici si sa misti lemnul cel uscat, ca sa curga aghiasma ca pe vremuri!».

Si acolo, unde ma rugam, a inceput incet-incet sa picure apa… Dar nu eram multumit, vo­iam mai mult, si-am inceput sa cer si mai staruitor. I-am spus: «Vreau mai mult!» – si atunci a curs atata aghiasma, ca s-au umplut sticlele si s-a udat pamantul. Aceasta este credinta noastra, este vie!“.

Stelianos Kementzetzis

Traducere de Tatiana Petrache

(din revista “Familia ortodoxa”, nr. 4 (51)/aprilie 2013)

Cititi si:

***