PARINTELE STARET IUSTIN MIRON despre “Raiul” si “Casa” tinerilor de la Manastirea Oaşa, despre DRUMUL GASIRII LUI DUMNEZEU, despre NEVOINTA DE A IUBI “IMPUS” si despre CRESTEREA-IMPREUNA: “Rugandu-ne unii pentru altii ne adancim tot mai mult unul in celalalt si incepem sa ne iubim. TREABA BUNA E IMPREUNA, TREABA REA E-N IZOLARE” (interviul integral VIDEO + TEXT)

1/2 – Interviul integral cu staretul Iustin…

2/2 – Interviul integral cu staretul Iustin Miron de la Man. Oasa, de Alex Dima on Vimeo

***

[sursa video originala AICI]

Din acelasi interviu, realizat de Alex Dima (ProTV) in primavara acestui an, vezi extrasele noastre:

“Mulţi dintre [tinerii care vin la mănăstirea Oaşa – n.n.] mi-au spus că aici şi-au descoperit casa, şi-au descoperit adevărata familie. I-am întrebat: “De ce veniţi?”, pentru că suntem oameni obişnuiţi și noi. Suntem călugări obişnuiţi, nu facem nimic deosebit faţă de alţi călugări, n-avem conştiinţa că suntem mai buni decât alţii, dimpotrivă. Şi atunci, de ce la noi şi nu la alţii, oriunde? Unii au spus că aici au reuşit să-L găsească pe Dumnezeu, alţii că aici s-au regăsit pe ei înşişi.

O fată, ieri, spre exemplu, am întrebat-o – ea e clasa a noua şi a venit iarăşi de la Târgu Mureş- şi eu am întrebat-o:

“Te-au lăsat părinţii să vii iarăşi?”

“Da!”

“Dar cum i-ai convins? Ce le-ai zis ca să te lase?”

Şi ea a zis:

“Păi simplu, nu trebuie să-i conving, le-am spus doar că aici e raiul și că merg în rai. Cum să nu mă lase părinţii în rai? 🙂 “

Dar [o spun] cu atâta nevinovăţie şi curăţie şi dragoste totodată, încât te dezarmează. Și aici se regăsesc şi între ei, aici au legat multe prietenii, mulţi s-au căsătorit aici, în sensul că şi-au găsit partenerul de viaţă aici, la mănăstire.

Şi, până la urmă, cred că secretul e Dumnezeu, nu e altceva. Adică Dumnezeu a ales locul ăsta şi lucrează în locul ăsta mai mult decât în alt loc. E un loc care a fost iubit de mult. Am început şi eu să mă mai preocup de istoria noastră mai apropiată şi mai depărtată acum, mai la bătrâneţe, şi am descoperit că şi strămoşii noştri, dacii, iubeau foarte mult locul ăsta. De la noi se poate ajunge direct, pe jos, la cetăţile dacice. Se merge până la Şureanu şi de la Şureanu se coboară spre cetăţi. Și ei urcau de acolo aici, şi zona asta era o zonă preferată a lor. Și numele de Oaşa vine tot de la ei, se pare că ei cultivau aici o plată pe nume “asa“. Deocamdată nu s-a stabilit care plantă este aceea, cea pe care o numeau aşa. Este un loc al frumuseţii, nu întâmplător îi spune şi Valea Frumoasei, e o întâlnire aici de frumuseţi naturale și, aş zice şi supranaturale şi umane. Adică toată lumea vine aici să dea ce-i mai bun, ce-i mai frumos, să-şi arate frumuseţea, în sensul bun al cuvântului.

Mi-am pus problema de mai multe ori de ce Sadoveanu a ales locul acesta. Dacă o să vă uitaţi în scrierile lui despre Valea Frumoasei o să vedeţi că el nu le-a scris pe toate aici. O să vedeţi, de exemplu, că el a scris pe marginea unui lac, la pescuit, în Franţa. Scria din ce-şi amintea el de la Oaşa. Deci nici acolo nu se putea concentra la ce făcea acolo, că era furat de Oaşa, de valea Frumoasei, chiar în Franţa fiind. Și era locul pe care-l iubea cel mai mult, deşi a fost un om umblat, a fost şi în China, şi în multe locuri pe planeta asta. Şi, din tot ce a văzut, asta i-a plăcut cel mai mult, locul acesta. Chiar şi părintele Stăniloae venea în locurile acestea. Avea un prieten la Orăştie şi cu el urca la Oaşa. Și Lucian Blaga, filosoful nostru, venea des aici.

– Am văzut că îi îmbrăcaţi în costume populare, că îi îndemnaţi să le îmbrace, să poarte portul popular. Ce vreţi să faceţi cu treaba asta?

– În niciun caz nu vrem să creăm o mişcare exterioară, ci, mai degrabă, una lăuntrică. O mişcare către valorile noastre, către identitatea noastră, către trecutul nostru. Fiecare om este un rezumat al vieţii sale, viaţa sa care a fost în trecut, deci este un rezumat al trecutului. Aşa este şi un popor. Noi facem parte dintr-un popor și poporul nostru este familia noastră mare. Moștenim trăsături caracteristice de la familia noastră mare, de la neamul nostru, de la poporul nostru, moştenim diferite valori, tot ce am realizat noi ca popor, până la urmă. Or, noi trebuie să avem conştiinţa moştenirilor noastre, conştiinţa valorilor noastre, ca să ne realizăm la modul cel mai profund şi autentic personal. Nu putem să facem abstracţie de trecutul nostru, de identitatea noastră ca şi popor, şi să ne realiză la nivel personal în mod profund. Nu putem, dacă nu ne cunoaştem poporul şi familia din care ne tragem, pentru că a-ţi cunoaşte poporul din care eşti este identic cu a te cunoaşte pe tine însuţi.

Uitaţi, și în familia noastră mai mică. Fiecare are o familie după trup. Dacă-i studiezi foarte bine pe cei din familie, o să te găseşti şi pe tine foarte bine. O să vezi că trăsăturile mamei, o parte din ele, sunt și la tine. O parte din trăsăturile tatălui sunt la tine. De la bunicul, de la străbunicul… Deci vezi că tu n-ai apărut din nimic. Tu eşti produsul lor, cum ar veni. Eşti din ei. Ei te-au născut. La fel și cu familia noastră mare. Şi, atunci, este fundamental să avem o memorie a trecutului, şi o cunoaştere a trecutului, ca să ne putem realiza personal la modul profund. Dacă facem abstracţie de asta, avem toate şansele să murim. Cum ar fi o celulă din corpul nostru care face abstracţie de restul corpului şi nu e interesată de corp? Toate caracteristicile corpului se reflectă în fiecare celulă – pe ea n-o interesează treaba asta, ea vrea să fie independentă. Păi ce se întâmplă cu ea? Moare! Ea de aici, din corpul ăsta îşi trage seva, viaţa. În corpul ăsta îşi găseşte sensul, rostul.

Noi avem fiecare în poporul nostru un rost, un sens. Avem o misiune de când ne naştem în poporul ăsta şi pentru poporul ăsta, pentru familia noastră.

– Dar ce părere aveţi despre vremurile astea pe care le trăim? DNA-ul mai are puţin şi atinge Biserica în încrederea românilor. Cum suntem? E o curăţire? A ieşit răul la suprafaţă? Sau am ajuns la fundul sacului, îl tăiem din rădăcină? Cum…?

– Nu cred că suntem cu toţii aşa răi şi că suntem chiar un popor slab, de hoţi, şi că toată lumea e hoaţă. Nu vreau să apăr sau să acuz pe nimeni, că nu cunosc, și nu e de competenţa mea. Cu toţii greşim, asta e clar. Dar fapte bune nu facem? Dacă ne uităm la pătura politică, vedem lucruri negative, că fură şi fac tot felul de rele. Dar oamenii ăştia au făcut și fapte bune. De ce nu se vorbeşte de binele pe care l-a făcut fiecare? Începând cu domnul Iliescu şi terminând cu domnul Băsescu. Ce fapte bune a făcut fiecare? Și o să vedeţi că au făcut mult bine. Dar fiecare, fiecare de acolo, dacă-l luăm, o să vedeţi că a făcut multe fapte bune. Cum e vorba în popor: Cele rele să se spele, cele bune să se adune. Noi, [în schimb] spălăm cele bune şi adunăm cele rele. Tot răul îl adunăm pur şi simplu. Şi eu, personal, nu sunt cu totul de acord cu ce se face. Adică, ca să ne îndreptăm – că trebuie să ne îndreptăm şi trebuie să terminăm cu furatul, că nu mai merge aşa – însă, totuși, să se pună problema într-un mod constructiv şi educativ, nu într-un mod distructiv.

Zicea Mircea Vulcănescu că noi, românii, nu facem că “se poate”, ci facem că “nu se mai poate”. Şi aşa este. De la Revoluţie până acum, că s-a putut, n-am făcut. Acum, că nu se mai poate şi că am ajuns că nu se mai poate, acum facem. Facem că nu se mai poate, nu pentru că se poate, cum fac alte popoare. Dar, mă rog, asta este situaţia.

– Mi-aduc aminte că într-un interviu vorbeaţi de Herodot, care a vorbit despre traci că sunt slabi.

– Da, zicea în secolul V î.Hr. despre traci că, dacă ar fi uniţi sub un singur rege, ar fi cel mai puternic popor din lume. Dar ei niciodată nu vor putea fi uniţi sub un singur rege, de aceea ei vor rămâne de-a pururi slabi.

– N-am moştenit ceva de la ei?

– Ba da, ba da. Pe fond, ca şi defecte, avem lipsa de unitate şi de organizare. Şi acum ducem lipsă de ele. Uitaţi-vă în diaspora căt sunt de unite celelalte popoare: ruşii, grecii, sârbii, toţi. Şi românii, la capitolul unitate, stau cel mai prost. Fug unii de alţii. Şi la organizare la fel.

Noi am încercat aici, în mănăstire, un pic mai multă organizare şi mai multă unitate şi am văzut rezultate extraordinare. Adică, prin asta, rezerve de putere care erau în fiinţa noastră şi de care nu eram conştienţi s-au activat. Puteam, spre exemplu, să facem tabere cu tinerii, noi 20 şi ei 200. Şi fără să ne deranjăm foarte mult, fără să ieşim din rânduiala noastră. Dar asta presupunea o organizare. Însă organizare atât cât poate firea noastră românească să ducă. Ştiţi?! Că putem să încercăm şi mai mult, dar ieşim cumva din firescul nostru.

– Câţi călugări sunteţi?

– Cu cei de la schit, că avem şi un schit lângă Ocna Mureş [Găbud], suntem vreo 40.

– Şi, din 40, câţi au studii superioare?

– Acum nu ştiu, aproape toţi, peste 95%, oricum. Câţiva nu au.

– Să ne întoarcem puţin în timp. Dumneavoastră aşa aţi pornit, de la un grup de studenţi, nu?

– Da. Am plecat la Timişoara, eu eram anul I la Electronică în Timişoara în ’89, când a venit Revoluţia. Şi am prins-o acolo. După aceea, din ’90 – eu eram ateu la momentul ăla – am ajuns singur la conştiinţa că există Dumnezeu.

– Cum?

– Logic. Raţional. Mie mi-a plăcut aritmetica de la grădiniţă. De mic copil îmi plăcea să număr ştiuleţii de porumb, animalele, oile… Eram mic şi nu ştiam încă să vorbesc şi îmi zice taică-miu: “Auzi, câte capre are cutare om din sat?” Şi el avea trei capre şi un ţap. Şi eu nu puteam să pronunț bine nici cuvântul “trei“, nici cuvântul “ţap“, că eram mic, eram la grădiniţă, dar ştiam, mă interesa, şi ziceam: “Are trei crapre şi-un ţapăn :)”

De mic mi-a plăcut asta. Am făcut liceul la Reşiţa şi acolo am stat la sora mamei, care era farmacistă, şi avea prieteni intelectuali, care erau atei, şi am devenit și eu ateu stând cu ei acolo. Eu am crescut la oi, tata a fost cioban, până în clasa a şasea, când am plecat la Reşiţa, am fost tot la oi. Şi după aceea am ajuns la facultate la Timişoara. Bineînţeles, în toate demersurile pe care le făceam plecam de la premisa clară că nu există Dumnezeu. Eram pe partea tehnică orientat, om practic, partea ştiinţifică, asta mă interesa. Astea umaniste nu m-au atras niciodată, în schimb m-a atras filosofia în clasa a XII-a, că am făcut şi filosofie, am făcut un liceu tot de natură tehnică, dar am făcut şi filosofie. Şi mi-a plăcut. Am zis că-s oameni profunzi, oameni care gândesc. Nu-mi plăcea la literatură faptul că trebuie să citesc o carte de 400 de pagini pentru două idei. Şi aici, la filosofie, am văzut că era totul gândit, concentrat, profund, şi asta m-a atras. Şi am început să problematizez existenţa mai mult. Altfel, până atunci, v-am zis, eram cumva liniştit în ateismul meu, mergeam cu tinerii, cu rockerii, erau trupe serioase de rock în Reşiţa pe vremea aceea, în Timişoara, erau mai aproape de Occident şi se puteau aduce discuri la negru de afară, se comunica mai bine şi atunci puteai să audiezi diferite trupe şi aşa mai departe.

Am ajuns la Timişoara şi, tot problematizând eu acolo lucrurile, nu eram obișnuit să am neclarităţi înăuntrul meu, ca la matematică să lucrezi cu necunoscute, necunoscutele trebuiau identificate şi eu tot timpul aveam lucrurile clare în minte. Şi acum au început să-mi fie neclare cum a apărut Universul, care e rostul vieţii, care e sensul vieţii, dacă eu dispar după ce mor, pentru ce am mai apărut, ce e viaţa mea în viaţa Universului, de când există Universul şi cât va mai exista, ce e viaţa mea aici dacă a apărut şi a dispărut? Nu mai găseam sensul şi chiar eram în prima sesiune pe Semenic cu băieţii şi cu fetele la chef, după sesiune. Şi mă urmărea treaba asta iarăşi: totuşi, dom’le, care e sensul nostru? Care e sensul vieţii, până la urmă? Şi eram frământat și nu participam la atmosfera care era acolo prea mult şi m-au întrebat prietenii:

“Ce-ai, ce e? Eşti supărat?“

“N-am nimic, dar nu mai găsesc rostul, nu mai găsesc sensul.”

“Ce sens?”

“Sensul vieţii.”

“Oooh…! Băi, tu n-auzi muzica, nu vezi fetele? Tu eşti cu sensul vieţii?”

Şi au început să râdă de mine:

“Altă dată vino cu sensul vieţii, nu acum!”

Dar nu, eram ardelean încăpăţânat, dacă-mi intra ceva în cap trebuia să mă lămuresc. Am şi plecat de acolo, n-am mai stat cu ei. Pentru că nu eram lămurit. Şi, până la urmă, am studiat, să văd cum a apărut Universul. Teoria big bang-ului, darwinismul, evoluţionismul, că la început a fost un haos de particule care s-au ciocnit, s-au unit, au explodat… Nu m-a mulțumit teoria asta. Mă rog, nu intrăm noi în detalii, dar eu atunci am intrat în detalii, că eram foarte interesat să aflu. Era o problemă vitală, existenţială pentru mine. Deci, până la urmă, că din haos s-a născut totul – bine, dar particulele alea, care au fost, cum au apărut şi alea? De unde au apărut? Şi că din haos s-a născut totul. Adică haosul a generat legi. Păi acum vedem că totul e guvernat de legi, dacă studiem o plantă, spre exemplu, dacă vedem sămânţa ei, cum se dezvoltă, cum creşte, creierul omului, păi ce ordine e! Cum a apărut toată ordinea asta? Nu mai vorbim de macrounivers. Cum a apărut totul aşa şi se ţine? Hai să presupunem, prin absurd, că au apărut. Dar de ce se menţine ordinea? Cum a apărut ordinea? Și legile? Din nimic?!

Şi atunci, fiind eu de la sat, hai să-mi imaginez grădina mea că aş lăsa haos în ea, şi când ar apărea porumbul semănat pe rânduri şi prăşit? Adică o formă organizată. Când ar apărea la mine în grădină dacă eu îl las aşa şi nu intervin acolo? Lăsăm totul aşa, la întâmplare. Apare vreodată ordine la mine acolo sau nu apare? Păi în vecii vecilor nu apare ordine dacă nu intervii. Şi atunci am tras eu concluzia clară: deci există o Fiinţă până la urmă, Care a creat totul, că nu se poate altfel! Astea erau gânduri la nivelul minţii mele, aşa am gândit, și am tras concluzia raţional că există Dumnezeu, deci nu se poate altfel.

Mă rog, până la urmă, dacă am acceptat asta, fiind un om organizat, atunci au venit şi celelalte, și mersul la biserică… Până atunci mă deranjau cei care mergeau la biserică crunt. Cum treceam pe lângă catedrală şi vedeam că ies de la slujbă, cu capetele plecate, mi se părea că în capetele alea e toată prostia universului, nu puteam să-i accept. Şi am ajuns să merg şi eu la biserică, să merg să plec capul frumos acolo, înaintea lui Dumnezeu. Mă rog, și am ajuns să cred, după aceea am ajuns, automat, repede şi la cei care credeau, la tineri credincioşi.

La ASCOR, era o sete, o sete care există şi a existat dintotdeauna, pentru că toţi oamenii se nasc cu setea de absolut, de adevăr, de Dumnezeu, până la urmă, toţi o avem în noi, cu asta ne naştem. Însă, acum, tinerii nu mai simt setea asta, sau o simt și încearcă să şi-o satisfacă cu tot felul de lucruri trecătoare, pentru că sunt foarte bombardaţi informaţional. Noi nu eram aşa în ’90, nu eram aşa de atinşi de lucrurile astea, eram mai profunzi, deosebeam mai bine esenţialul de neesenţial. În vremurile astea, acum, ei sunt ameţiţi de cap. Nu-şi dau seama, nu prind. Ei, şi atunci m-am angajat între cei însetaţi de adevăr, între tineri, am ajuns pe la mănăstiri, să mergem, ne plăcea foarte mult, vedeam că aici se trăieşte cu adevărat, că se trăieşte mult mai autentic, mai profund Ortodoxia. Ne plăcea. Eram primiţi peste tot cu bucurie, dar eram tot oaspeţi, până la urmă, acolo. Şi mă gândeam eu:

“Măi, dacă am avea o mănăstire a noastră, măi! Noi, tinerii! Clar, să aibă călugări, să fie cu călugări, normal, dar să fie a noastră, să fim noi gazdele. Câţi nu ne-am întoarce, câţi nu s-ar întoarce la Dumnezeu dacă ar avea o mănăstire!”

Mă gândeam eu aşa. Şi, peste ani, ajungând eu aici, mi-am dat seama că mănăstirea noastră a ajuns mănăstirea lor, a tinerilor, deşi am uitat de gândul ăsta între timp, m-am luat cu cele ale călugăriei. Dar acum chiar aşa s-a ajuns, ca mănăstirea noastră să fie a tinerilor. Ei aşa se simt, se simt acasă, ei vin acasă.

Chiar ne-a întrebat fratele Iona într-o sărbătoare, de Crăciun – pentru că e bătaie pe locuri atunci, nu putem decât până în 200 să cazăm, dar ei ar putea fi şi 400, şi 600, la câţi vor să vină de Crăciun aici. Şi a întrebat fratele Iona:

“E o sărbătoare în care se merge în familie, toţi copiii merg în familie, voi de ce nu mergeţi acasă?”

Şi ei au zis:

“Păi, Părinte, aici e casa noastră, noi am venit acasă! Asta-i familia noastră, cum să mergem în altă parte? Asta-i adevărata noastră casă.”

Si au şi între ei [un cod], când îşi trimit mesaje, când zic “merg acasă“, înseamnă că merg la Oaşa. Dacă se referă la casa lor părintească, zic “acas‘”.

– V-aţi călugărit la ce vârstă?

– 27 de ani. Am făcut facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii, am terminat-o, şi după aceea Teologia. Teologia am început-o în paralel.

– Practic din facultate s-a făcut trecerea.

– Da, am ajuns la o unitate între noi, acolo, în ASCOR – am şi condus ASCOR-ul din Timişoara între ’93 şi ’95 și atunci, în ’95, am venit la mănăstire – o unitate din care parte dintre noi nu ne-am mai putut despărţi.

– Dar cum e trecerea? Adică gândul ăsta al călugăriei. Nouă ni se părea că, practic, v-aţi rupt de ce făceaţi înainte, aţi intrat într-o altă viaţă.

– Da, dar intrai, adică păşeai mai adânc în viaţa ta. Pentru că e vorba de o chemare şi de o vocaţie, de o misiune, cu care te naşti. Tu nu-ţi produci vocaţia – adică să-ţi propui tu să mergi, să zicem, la mănăstire, dar tu nu eşti de mănăstire, dar te motivezi şi te remotivezi şi tot aşa, până te fac călugăr. Nu poţi. Chemarea, vocaţia, este sămânţa din care răsare călugăria. Dacă nu ai sămânţa călugăriei în tine, aruncată de Dumnezeu, pusă de Dumnezeu de la început, nu răsare nicio călugărie, poţi să stai o mie de ani în mănăstire. Ei, şi aşa că ne-am apropiat şi mai mult unii dintre noi pentru că aveam şi aceeaşi chemare, fără să ne dăm seama neapărat că şi asta ne leagă atât. Si era modul în care puteam să rămânem o familie până la capăt, toată viaţa. Şi aşa am plecat.

– Şi câţi aţi fost?

– Păi am fost câţiva, vreo 5-6, cred, la început, numai că n-am terminat toţi odată. Alţii au terminat după doi ani, după trei ani, şi n-am mai ajuns toţi aici. Unii au mers în Athos, alţii la alte mănăstiri.

– Din trupa de atunci e cineva aici, la mănăstire?

– Da, părintele Pantelimon.

– Câţi ani avea atunci?

– Era tânăr. El a terminat Artele. El n-a venit atunci, a venit în ’99. Și eu în ’95. Cu patru ani mai târziu. Şi părintele Moise. Părintele Moise a fost preşedinte la ASCOR după mine. Şi părintele Pantelimon a fost președintele ASCOR-ului in Timişoara. Din ASCOR-ul din Timişoara au plecat cei mai mulţi la mănăstire şi mulţi preoţi, şi maici, şi preotese. Și ne şi numeau ceilalţi din ţară, din celelalte ASCOR-uri, “ASCOR monahal“, că de aici se merge la mănăstire. Dar nu era neapărat, însă aşa s-au regăsit acolo mulţi. Şi doi episcopi a dat ASCOR-ul din Timişoara, ceea ce n-a dat niciun alt ASCOR. E vorba de episcopul de la Oradea, preasfinţitul Sofronie, și preasfinţitul Paisie, care este episcop vicar la Timişoara.

– E posibil să trăieşti în viaţa de civilie şi să ai satisfacţiile pe care le are un călugăr?

– Da, bineînţeles. Chiar mă mir, şi câteodată mă şi supăr pe cei căsătoriţi că nu se iubesc mai mult. Și că nu investesc mai mult în dragoste.

– Dumneavoastră aţi avut o prietenă?

– Da, am avut.

– De ce vă supăraţi pe ei?

– Că nu se iubesc mai mult. Adică se poate trăi în familie excepţional. Pot să se ia la întrecere cu noi şi să ne întreacă. Atât de frumos se poate trăi şi în familie. Dar nu se investeşte în frumos. Nu se investeşte în virtute. Nu se investeşte în iubire, care tot virtute e, până la urmă. Şi se merge pe alte lucruri, exterioare, în viaţa de familie şi nu se realizează mare lucru. Dar se poate, oricare ar fi condiţiile. Pentru că prin credinţă poţi să întorci totul în favoarea ta. Ăsta e marele avantaj al credinţei. Că totu-i în favoarea ta. Şi răul vine numai din interior, răul exterior nu poate să te afecteze decât dacă are corespondent interior. Altfel nu te afectează cu nimic. Şi atunci de mine depinde ca eu să anulez orice rău care-mi vine prin faptul că scot patimile din mine. Zic şi Sfinţii Părinţi:

Cei care au biruit patimile, l-au biruit pe diavol.

Adică diavolul, ca forţă exterioară, nu poate să mai facă nimic înăuntrul tău odată ce tu nu mai ai patimi. Dar chiar mai mult: poţi să întorci totul în favoarea ta. Uitaţi [cum]: punând gândul bun în faţă şi raportându-te duhovniceşte. Un frate trecea pe lângă două chilii care erau deschise, unde locuia câte un călugăr. Şi într-una era multă mizerie şi într-una era foarte curat. Deci două realităţi opuse. Şi el, raportându-se cu credinţă, deci duhovniceşte, la fiecare situaţie, a găsit folos din fiecare. Adică, când a văzut-o pe cea murdară, a zis:

“Ce duhovnicesc trebuie să fie părintele ăsta! El are mintea numai în cer, din moment ce nu vede mizeria asta, care e în jurul lui, că altfel ar face curat, dacă ar vedea-o. Deci el n-o vede, pur şi simplu, atât e de duhovnicesc! Că-i stă mintea la Dumnezeu”.

Şi s-a folosit! Şi a văzut şi chilia cea ordonată şi a zis:

“Dacă în chilia asta e atâta ordine și curăţenie, câtă o fi în sufletul călugărului ăstuia care întreţine chilia asta!”

Şi iarăşi s-a folosit! Deci vedeţi cum poţi să ai folos din orice realitate! […]. Şi, până la urmă, şi [demonii] sunt lăsaţi să ne ispitească tocmai ca să ne facă bine. Un părinte, nu-mi vine în minte acum, din Sfântul Munte, la un moment dat avea atâta putere încât vedea şi demonii şi a început să-i scoată afară din Sfântul Munte. Şi i s-a arătat Maica Domnului:

“Ce faci?”

“Păi îi scot afară pe demoni!”

“De ce?”

“Că fac rău călugărilor! Câte ispite le fac! Să nu le mai facă rău!”

“Dacă îi scoţi afară, nu se mai mântuieşte niciunul!”

Deci vedem că răul e pus în slujba binelui. Si atunci, prin credinţă, tot răul se valorifică în bine, se poate întoarce în bine.

Şi de-asta, se poate face şi în familie foarte mult. Foarte mult se poate face. E drept că contextul e tot mai greu. Acum parcă e invers de cum era înainte. Înainte era mănăstirea pentru oameni de excepţie și oamenii comuni rămâneau în lume, acum pare invers, adică mănăstirea e pentru oricine şi lumea numai pentru oameni de excepţie. Condiţiile sunt atât de grele, tot mai grele, adică oamenii îşi fac viaţa atât de grea şi de urâtă încât trebuie să fii foarte puternic ca să poţi să-ţi realizezi o familie şi din punct de vedere duhovnicesc, și material, şi cultural, şi să-ţi păstrezi copiii, şi să nu ţi se drogheze, și din toate punctele de vedere, trebuie să fii aproape un erou, aproape un campion acum ca să reuşeşti în condiţiile alea aşa de grele care sunt acum. Dar, când era societatea tradiţională, era foarte uşor, aveau rânduielile lor, aveau legile lor. Şi binele era la guvernare. Acum parcă răul e la guvernare şi, oricum, binele e mai mult restricţionat decât răul.

– Am citit undeva că spuneaţi că viaţa ne-a fost confiscată şi că undeva şi criza asta e un…

– Acum să ştiţi că răul, în general, confiscă. Răul robeşte. Ne-o spune şi Domnul Hristos:

Cel ce săvârşeşte păcatul devine rob al păcatului.

Păcatul te robeşte, te confiscă. Până la urmă îți devine o închisoare păcatul. Păcatul tău! Şi devii un închis al păcatelor tale. Pe când binele eliberează, te face liber. Cum se aude acum că religia îndoctrinează, că nu-ştiu-ce… Păi oamenii ăştia…, cum, nu vezi cât bine face? Păi ia să vedem, un călugăr. Sunteţi în mănăstirea asta. Ei, feţele lor, ce vă zic? Că sunt nişte îndoctrinaţi? Nişte îndobitociţi religios? Aşa arată? Dar alţi credincioşi, aşa arată? Păi nu, dimpotrivă! Vezi oameni liberi, oameni luminaţi, nici vorbă de îndoctrinare! Asta spun oamenii care habar n-au ce înseamnă credinţa şi Biserica. Aşa cum se opun construirii Catedralei toţi cei care nu construiesc, toţi cei care nu merg la Biserică şi nu fac nimic şi n-au făcut nimic pentru Biserică, comentează. Dar cei care face ceva și care merg la Biserică şi pe care chiar pică greul construirii, ei nu zic nimic, dimpotrivă! Adică cum că am fi putut face şosele cu banii de pe Biserică – nici vorbă! Astea sunt vorbe ale unor oameni incompetenţi care sunt pe dinafară de subiect.

– Ce e pentru dumneavoastră Dumnezeu?

– Ce-a fost până acum și este în continuare, în primul rând Viaţa. Asta simţeam când mergeam la ASCOR, o altă viaţă. Nu era vorba de ideologie acolo, că nu ne ideologiza nimeni, şi, oricum, orice ideologie e un substitut al vieţii, chiar ideologia religioasă. Se poate ajunge și la un ateism religios, adică la o religiozitate fără Dumnezeu. Se poate asta. Dar eu asta am simţit: Viaţă. O nouă viaţă. Şi chiar spune Domnul Hristos în Evanghelie:

Eu am venit ca lumea să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug.

Sigur că ştim cu toţii că Dumnezeu e Persoană, e o singură Fiinţa în trei Persoane, fără nicio discuţie. Deci nu mergem spre cine ştie ce forme de panteism sau energie care înseamnă pentru mine viaţă, ci vă zic cum L-am simţit eu pe Dumnezeul Cel personal. L-am simţit mai întâi ca Viaţă, ca o altă viaţă care începea să clocotească în inima mea, viaţa pe care lumea asta nu putea să mi-o dea niciodată. Ei, după aceea, participând tot mai mult la comuniunea cu Dumnezeu, vedeam că şi Iubirea. O altă iubire, Iubirea cea adevărată. Mai nou, în prezent, acum mă marchează mult smerenia lui Dumnezeu. Până la urmă, toate virtuţile îşi au fiinţa în Dumnezeu. Adică Dumnezeu, Domnul Hristos, este fiinţa oricărei virtuţi. Dacă practicăm virtuţi fără Dumnezeu, atunci rămânem tot la nivelul nostru omenesc.

– Păi şi pe cel care să zicem că îl străbate ideea de Dumnezeu, de unde ar trebui să pornească? Pentru că noi, dacă-i vorbim despre virtuţi, deja e din altă poveste asta.

– Eu vă zic din povestea mea, dacă vreţi. Am ajuns teoretic să accept că există Dumnezeu. Teoretic. Practic, eu aveam aceleaşi înclinaţii în continuare, să merg cu aceiaşi prieteni, să fac aceleaşi lucruri. Şi mi-am dar seama că eu nu pot să-mi schimb viaţa şi că îmi trebuie puterea să pot să fiu cum vrea Dumnezeu. Eu ştiam teoretic, eu am citit, dar ca să fac asta îmi trebuia putere; eu, cu puterile mele, nu puteam să fac aşa ceva. De unde să iau eu puterea asta, să lepăd păcatul ăla sau patima aia? Și mi-a venit răspunsul simplu: De la Biserică! Şi am început să merg la Biserică.

Şi pe tinerii care vin aici, viaţa îi convinge. Ei aici nu vin într-un sistem doctrinar, într-un loc în care li se predă. Şi de-asta și insistăm în relaţia cu ei foarte mult pe experienţa de viaţă, nu pe conferinţe, nu pe sinaxe. Le facem și pe astea, dar nu punem accent pe ele. Mergem cu ei pe munte, mergem cu ei la muncă, mergem cu ei să înveţe să lucreze împreună, îi aducem în contact cu viaţa, cu realitatea. Lor asta le lipseşte: viaţa. Viaţa asta firească le lipseşte, plus cea suprafirească.

– Avem o problemă noi, ca Biserică, pentru că nu ştim să ni-i atragem, să comunicăm cu ei? Adică avem pe de-o parte nişte reguli pe care le punem în faţa lor deodată, avem nişte dogme pe care le punem în faţa lor şi nu le înţeleg, avem nişte rigori… Nu-i asta o problemă? Văd că aici îi găsiţi rezolvarea.

– Este o problemă, dar ei nu sunt în situaţia în care sunt din cauza problemelor din Biserică, ci din cauza problemelor din societate. Deci societatea îi face praf. Praf și pulbere îi face. Ei, şi acum Biserica încearcă într-un mod bun sau mai puţin bun să-i salveze, totuşi, și în mare parte reuşeşte, nu ne putem plânge de Biserică; dar s-ar putea lucra mai mult la societate! Adică îi tot dăm înainte cu “societatea laică“…

Hai să vedem cum au ajuns demonii demoni. Prima dată au fost îngeri buni, da? Şi au vrut să fie, într-un fel, laici. Lucifer, care era cel mai frumos înger creat de Dumnezeu şi arhanghel, a vrut fără Dumnezeu, exact cum vrea societatea laică, fără Dumnezeu. Exact cum vrea societatea laică. Şi a atras după el încă o treime din îngerii din cer să trăiască fără Dumnezeu. Nu împotriva lui Dumnezeu, ci fără Dumnezeu! Au avut libertatea asta, de a fi şi fără. Şi de la “fără Dumnezeu” au ajuns balauri toţi.

De ce trebuie şi noi, oamenii, s-o luăm pe acelaşi drum, să facem aceeaşi experienţă? Nu putem învăţa din experienţa lor? Păi acolo ajunge omul fără Dumnezeu! Balaur! Nimic altceva. Demonizarea, asta îl aşteaptă fără Dumnezeu. Nicio şansă. Nu ne-a spus Domnul Hristos, adică Dumnezeu:

“Fără Mine nu puteți face nimic”?

Ne-a spus foarte clar. Şi acum ni se pare că a fi laic, a construi o societate laică, deci fără Dumnezeu, e un lucru superior. Asta e greșeala fatală, greşeala greşelilor, greşeală mai mare decât asta nu poate fi! Cum spunea şi părintele Teofil:

“Nu există păcat mai mare decât necredinţa în Dumnezeu.”

Pe ce se întemeiază, până la urmă, societatea laică? Pe necredinţa în Dumnezeu! Biserica dată la margine, la periferia societății, adică Dumnezeu dat la margine, că e Dumnezeu acolo, da? Păi asta te aşteaptă, ce i-a aşteptat pe demoni, ce-au ajuns ei asta ajungi și tu, ca societate laică.

– Şi ce ar trebui să facă societatea să-şi rezolve problemele?

– Păi de aici trebuie să înceapă, să-şi rezolve problema cu Dumnezeu. Revenind la cazul meu, la povestea mea, eu cum am ieşit din criză? Lămurindu-mi relaţia cu Dumnezeu. De legătura cu Dumnezeu atârnă tot. Dar vedeţi, nu-şi pune problema societatea laică: oare sunt pe calea cea bună? Tinerii sunt tot mai distruşi, ajung tot mai rău. Nu cumva nu mergem bine? Oare nu trebuie să facem ceva? Nu-şi pun problema. Uite, ne-am pus problema comunismului, că e bun sau că nu e bun. Bine, dar problema democraţiei nu ne-o punem? Forma asta de democraţie e bună sau nu e bună? Dar democraţia însăşi, e bună sau nu e bună?

Nu ne punem problema pentru că acum se satisfac patimile foarte mult şi, aşa cum se prefigura cumva pe vremea Imperiului Roman, se dădea pâine şi circ la plebe ca să fie liniștită şi se ardeau creştinii… Nero, spre exemplu, punea păcură pe creştini și le dădea foc în diferite puncte ale grădinii lui ca să-i lumineze grădina. Şi atunci plebea era ţinută aşa, într-un fel, cu tot felul de lucruri pătimaşe. Si cumva aşa suntem şi azi. Şi acum patimile sunt aceleaşi. Nu mai e pâinea şi circul de atunci, e circul de la DNA cu care tu hrăneşti plebea. Toţi acum aşteaptă, cum aşteptau atunci, să vadă dacă-l omoară pe creştin animale peste oameni, și ei aveau o satisfacţie din chestia asta. Acum se cultivă aceeași satisfacţie a oamenilor în rău, cu rău, prin DNA, e o formă superioară, dar aceeaşi patimă, în acelaşi fel se face.

– Da, dar DNA-ul face o treabă bună…

– Ei, face o treabă bună, dar într-un duh rău. N-o face într-un duh constructiv.

– Poate greșim noi că ne lăsăm atraşi de duhul ăsta, pentru că ei îşi fac datoria. Ei îşi fac datoria, dar pe noi ne fascinează asta.

– Da, îşi fac datoria, dar e prezentată într-un fel. Intr-un fel fascinant, ca să dea satisfacţie patimii. Pentru că ei ar putea să facă treaba asta mult mai discret. De ce trebuie să facă ca un spectacol treaba asta? Că se face spectacol din treaba asta, oamenii aşteaptă treaba asta zilnic, să vadă pe cine au mai închis. Şi au o satisfacție. Dar nu e bine, nu e constructiv, nu e educativ pentru societate să se prezinte astfel. Da, să-și facă treaba! Nu zice nimeni să nu şi-o facă! Dar să şi-o facă în alt duh şi în alt mod, într-un mod constructiv.

– Credeţi că Biserica ar putea să facă ceva ca în România să existe mai puţini oameni care fac rău? Ce poate face?

– Ceea ce a făcut dintotdeauna! Şi face, să ştiţi. Dacă am scoate Biserica din ecuaţia poporului nostru, ar fi dezastru! Faptul că încă existăm ca popor, că încă se mai face ceva, în primul rând se datorează Bisericii. Câţi se roagă pentru oameni! Câţi oameni se întorc! Dar la fiecare biserică la care mergeţi, oricare biserică, o să vedeţi câţi oameni se curăţesc de rău, câţi se leapădă de rău, câţi se întorc către Dumnezeu, către bine! Extraordinar. Dar ce altă instituție mai ştiţi care să facă atâta bine oamenilor şi să producă oameni buni? Care? Nimeni. Se mai chinuie psihologii, psihiatrii… Psihiatrii nu ştiu ce mai pot scoate din cazurile pe care le au. Deci face Biserica, face! ÎNSĂ Biserica suntem noi, toţi! Adică să nu credem că Biserica egal clerul. Clerul plus credincioşii egal Biserica. Plus Dumnezeu, bineînţeles, că fără Dumnezeu nu se poate face nimic. Până la urmă, Biserica este realitatea care cuprinde totul, Dumnezeu și creaţia, tot ce există e Biserica.

– Fericirea ce este? Se poate atinge aici, pe pământ?

– Bineînţeles. Este o stare de împlinire în Dumnezeu. Poţi să fii fericit cu o fericire trecătoare, cu o fericire omenească. Aşa cum poţi să fii şi bucuros, să ai o bucurie. Dar una este să ai o bucurie trecătoare şi alta este să ai o bucurie netrecătoare, veşnică. Şi sunt trepte şi în fericire și în bucurie. Este o fericire naturală, cumva, firească, şi este și una suprafirească. Şi aia rămâne. Şi se poate în orice condiţii. Și un om bolnav în cărucior poate să fie fericit. Dar asta presupune credinţă şi presupune Dumnezeu, ca să aibă fericire autentică. Adică, până la urmă, fericirea noastră naturală e doar o capacitate de a participa la fericirea supranaturală a lui Dumnezeu. O capacitate de a participa şi de a o asimila cumva. De a aduce în tine totul. Pentru că e o singură sursă de valoare în tot universul ăsta: Dumnezeu. Şi la El trebuie să ne cuplăm, ca să folosesc un termen tehnic, toţi. Fără El sunt astea trecătoare, la nivelul nostru, dar cu astea nu rezolvăm mare lucru.

– Pentru mulţi credinţa e speranţa că Cineva cu puteri nelimitate îi va ajuta, că Dumnezeu îi va ajuta. Mulţi speră că se va întâmpla necondiţionat, alţii, mai cu frică de Dumnezeu, speră că vor fi ajutaţi dacă vor fi cuminți şi nu vor face rele. Nu aşteptăm noi, românii, prea mult ajutorul ăsta divin sau din altă parte? N-ar trebui la un moment dat să ne scuturăm şi să ne apucăm şi de treabă şi să ne asumăm şi consecinţe şi decizii şi să mergem înainte?

– Îmi amintesc de un român care lucra în Germania, a venit pe aici, pe la mânăstire, şi, bineînţeles că departe de credinţă, de Biserică, cu duhul occidental, ne sfida, ne lua de sus, ne vedea ca pe oameni proveniţi din maimuţă. Apropo, ştiţi vorba domnului Dan Puric, când l-a întrebat copilul lui:

“Tată, am auzit ca omul se trage din maimuţă. e adevărat?”

Şi el:

“Nu, tati, cum să se tragă din maimuţă? Pe om l-a făcut Dumnezeu, e creat de Dumnezeu. Totuşi, sunt unii care se trag din maimuţă şi ţi-i arată tata diseară la televizor” 🙂

Deci omul ăla aşa se uita la noi. Şi duminică dimineaţă pleacă din mănăstire. Venise cu cineva sau nu mai ştiu contextul, dar i-am zis:

“Uitaţi, e Sfânta Liturghie, e păcat să călătoriţi în timpul Sfintei Liturghii duminica.”

“Lasă, părinte, că trebuie să mai muncim şi noi! Cineva trebuie să muncească în lumea asta! Nu merge aşa, stăm toţi aici gură-cască…!”

Bine, s-a dus. Când a ajuns pe la Tăul pe aici i-au sărit două roţi la maşină, praf şi-a făcut maşina. Şi a ales munca şi a muncit după aceea, să-şi repare maşina, să nu-ştiu-ce, numai că a muncit degeaba. Dacă tot ne-a sfidat. Nu-i aşa un credincios adevărat. Este şi un om al muncii.

Uitaţi, dumneavoastră aţi stat aici, la noi, şi m-aş bucura să staţi şi mai mult, să vedeţi cum stăm noi aici. Adică noi stăm?! A venit odată un inginer şi a zis – era ateu, dar ne aprecia cumva – şi a zis:

“Voi staţi şi pierdeţi vremea aici, voi nu munciţi, nu faceţi nimic!”

“Dom’le, dacă aşa crezi, vino două zile şi stai cu noi!”

– Şi a venit?

– A venit. La sfârşitul săptămânii a venit. Vineri dimineaţa la ora 3 l-am trezit pentru slujbă.

“Stați, că eu nu-s ca voi…!”

“Nuu, aţi zis că veniţi să trăiţi ce trăim noi!”

A venit la slujbă. A stat vreo 2-3 ore şi auzim o bubuitură în biserică la un moment dat. A picat din strană. A adormit şi a picat. L-am ţinut cu forţa până s-a terminat Liturghia, pe la 8, după aceea repede să fugă să se culce.

“Nuu, staţi, că noi mergem la treabă acum! Până la 1 avem program, muncim!”

Nici nu a ajuns ora 1 şi a plecat. N-a putut să ducă o zi de program! N-a mai deschis gura niciodată să zică ceva.

– Deci un creştin e şi un om harnic, e şi un om care munceşte. Noi nu suntem un popor harnic? N-am făcut noi atâtea? Păi dacă ne uităm în istoria poporului nostru, cât munceau ţăranii noştri, de dimineaţa până seara munceau!

– Dar nu ne organizăm.

– Da, suntem mai slabi aici, la capitolul ăsta. Dar vreau să vă zic că cei credincioşi sunt şi harnici. Deci cei care nu sunt harnici şi sunt puturoşi, ăia sunt necredincioşi! Şi de acolo le şi vine, pentru că lenea e o patimă. Și ea lucrează mână în mână cu alte patimi, cu restul, că toate patimile sunt legate între ele şi îşi transferă energie şi putere. Şi atunci nu se pune problema să stăm prea mult în contemplaţie. [Zic unii] cum că am fi prea contemplativi, atunci cine şi când mai lucrează, dacă noi ne tot rugăm atât? Nu se pune problema aşa.

Uitaţi-vă aici, vedeţi ce-i în mănăstirea asta! Asta e făcută în ’90. Am început cu mâinile goale. Şi s-a ajuns la cât vedeţi, de la mâinile goale. Ca să vedeţi puterea credinţei. Aici nu ştiu dacă să evaluăm tot ce e aici, or fi câteva milioane de euro, probabil. Dar cum s-a realizat asta? S-a realizat cu mâini goale.

Gândiți-vă, dar poporul nostru, dacă ar fi mers pe linia credinţei, a Bisericii, şi să fie credincios şi să-şi asume? La nivel de popor! La startul pe care l-am avut noi în ’90, unde eram acum? Eram în vecinătatea Germaniei, vă spun eu. Dacă eram credincioşi. Dacă eram credincioşi, eram şi avuţi, aveam tot ce ne trebuie. A fi credincios nu înseamnă a fi sărac, şi a fi izolat, şi a fi rupt de tot! Nu! […] Dar nu avem în plan material pentru că nu avem nici în plan spiritual. Cu cât suntem mai bogaţi în plan duhovnicesc, în Dumnezeu, cu atât suntem mai bogaţi şi în plan material. Pentru că ne binecuvântează şi ne dă El. Cu efort mai puţin facem mult mai mult. Noi, când ne alegem să facem fără Dumnezeu, asta-i problema noastră. Alegem bogăţie, alegem bunăstare, dar fără Dumnezeu.

– Când vă vin 200 de copii – aţi avut 200 de copii aici…

– Şi 300!

– De unde vă vin resurse?

– Acum avem, ne-am creat şi metocul acela, schitul acela lângă Ocna Mureş, de fapt numai cu scop administrativ l-am creat, pentru că aici nu poţi să ai mare lucru din grădină, aici suntem la 1350 m. altitudine, nu creşte mare lucru, şi cultivăm acolo.

– Credeţi că ăsta e unul din secrete, când vă uitaţi la tot ce se întâmplă aici, că nu sunteţi călugării aceia cu capul în pământ, care se ţin după nişte reguli foarte vechi şi de neînţeles în ziua de azi?

– Acum, unul dintre secrete pentru faptul că suntem aici, şi suntem cum suntem, este părintele Teofil, bătrânul nostru, care acum este în cer, nu mai este pe pământ. Cu el am început lucrarea cu tinerii, am făcut 14 ani tabere consecutiv cu părintele – câte o tabără pe an făceam -, şi lui îi datorăm deschiderea asta şi raportarea asta şi modul ăsta de a ne trăi călugăria. Lui, în primul rând. Aşa era părintele. Și el, bineînţeles, nu ne-a impus, nu ne-a formatat, dar ne-am orientat după el. Era un părinte excepţional, o realizare a călugărului român dusă sus de tot. Adică el a şi salvat felul nostru românesc şi felul nostru ţărănesc, totul era salvat în el şi încălugărit. Era un călugăr reprezentativ pentru noi, românii. Pentru că, prin încălugărire, firescul pe care-l ai nu se anulează, se călugăreşte, se transfigurează, se ridică pe alte niveluri. Dar nu se desfiinţează. Şi atunci părintele – că noi tot încercăm să luăm din import, de la greci, din Athos, de la ruși, din alte părţi, din diaspora; s-au împrumutat tot felul de moduri de a trăi ortodoxia; or noi îl avem, pe al nostru! – părintele a realizat călugăria în modul nostru românesc exemplar.

Chiar am avut o experienţă foarte bună, după ce a murit, cu părintele. Ne-am pus problema aşa: dacă părintele a murit, mai facem tabere cu studenţii sau nu mai facem? Pentru că părintele îi atrăgea, practic, nu că-i chema, prin ceea ce era. Dar, dacă părintele nu mai este, doar ei nu cred că vin pentru noi şi nu cred că mai vin. Şi dacă, până atunci, veneau în medie cam 50 de tineri, nici nu aveam noi condiţii prea bune pentru foarte mulţi, deci cam aşa veneau, şi am zis, totuşi, să încercăm. Noi, din obşte, facem, ţinem cuvântări, cum ştim noi, cum putem… Şi în primul an, în loc de 50, câţi veneau de obicei, au venit 150. De trei ori mai mult. Şi, în următorul an, 250, de cinci ori mai mult. Şi după aceea a trebuit să punem restricţii, să ne luptăm cu ei să nu mai vină atâţia. Şi ne-am dat seama că tot părintele îi atrăgea, dar, de data asta, din cer şi că era şi e mai prezent acum, în lucrarea asta, din cer decât atunci când era pe pământ.

– Câţi vin pe an?

– Oricum, mii. Nu-i putem număra.

– Nu vă sperie gândul că năvălesc atâtea mii?

– Nu, pentru că-i iubim. Ei sunt mult mai mulţi în sufletele noastre decât sunt în afara noastră. Noi, înăuntrul nostru, avem mai mulţi decât vin într-un an. Şi atunci ăştia care vin sunt puţini în raport cu câţi avem noi în rugăciuni şi în suflete.

– Am văzut că dimineaţă citeau pomelnice. N-am mai văzut nicăieri. Părinţii la strană luau teancul de pomelnice și le citeau.

– Da, noi ne-am orientat şi după Athos, dar nu ca să imităm, ci ca să asimilăm şi de acolo cât am putut. Şi am luat practica asta de acolo – şi la noi se face, dar mai discret, numai călugării mai bătrâni, preoţii mai mult, nu ştiu exact cum fac. Noi o facem frumos, organizat, la Psaltire, cu binecuvântare, fiecare își ia binecuvântare și în momentul acela luăm toate pomelnicele și le pomenim. Între timp, preotul face Proscomidia şi se roagă pentru cei pomeniţi la proscomidiar. O treabă care, până la urmă, ţine tot de organizare, şi noi terminăm repede. În alte mănăstiri durează 5-6 ore, se chinuiesc călugării pe acolo.

Dar toţi odată. Asta facem în toate: toţi odată mergem la muncă, toţi odată la pravilă, la slujbe, toţi împreună odată. Îţi devine firesc. Am ajuns să ţinem slujbele tot timpul la fix. Şi acum, dacă începem la şi un minut, ne deranjează, avem un disconfort, minutul ăla deja ne sâcâie. Deci ne-a devenit firesc treaba asta. N-o facem aşa, ca în armată, să ne simţim obligaţi. Îţi vine dinlăuntru. Şi, când lucrezi cu Dumnezeu, orice rigori ai avea te simţi liber şi tot mai liber. Nu le mai simţi, le depăşeşti; le simţi dacă nu le respecţi. Dacă le respecţi, nu le simţi. Asta e depăşită prin trăire.

– Care e rostul călugărului?

– Să se roage pentru lume, în primul rând. Deşi fuge de lume, el vine tot pentru lume; și eu am venit cu gândul la lume, de dragul lumii am venit la mănăstire, nu pentru că am urât lumea. Una dintre definiţiile călugărului este: cel despărţit de toţi şi unit cu toţi. Ăsta este călugărul. Este cel care trăieşte pentru toţi. Deci nu se poate vorbi de singurătate la noi. De singurătate vorbim în lume; acolo sunt oameni singuri, nu se cunosc, nu se salută. Aţi văzut pe aici, pe la noi, pe vreun om să se simtă singur? Nici vorbă! E unit cu ceilalţi și cu alţii, care nu sunt aici. Deci prin călugărie tu te uneşti la modul cel mai profund cu lumea, nu te desparţi de lume. Devii una cu Dumnezeu. Dar Dumnezeu e una cu lumea, cu toată creaţia lui. N-a ieşit din creaţie. Şi le-a lăsat pe toate a fi una. Cu cât eşti mai aproape de Dumnezeu eşti mai aproape și de oameni şi de toată creaţia lui Dumnezeu. Devii un întreg. Întregul se reflectă tot mai mult în tine și tu te adânceşti tot mai mult în întregul pe care l-a creat Dumnezeu, căci Dumnezeu le-a făcut pe toate una; păcatul e separat. Şi te adâncești tot mai mult. Un călugăr să ştiţi că nu e ce pare la nivel de performanţă. E un creştin bun. Atâta tot. Faptul că trăieşte fără femei, păi aşa a fost făcut omul de la început, asta nu-i ceva nou, asta ţine de normalitate. Faptul că trăieşte omul cu femeia e un accident, păcatul a adus treaba asta. Dar dacă nu cădeau Adam şi Eva în păcat, ei erau în feciorie şi în ziua de azi. Şi atunci îţi trăieşti firescul tău uman, nu simţi că faci ceva deosebit prin faptul că eşti călugăr. Dimpotrivă. Intri în normalitate, în firesc.

[…]

Vin să postească tinerii cu noi în prima săptămână, când se posteşte negru. Primele trei zile, post negru. Fără nimic, numai cu oxigen şi ce-o mai fi prin aer. În loc să-i îndepărteze extrema asta, că e o extremă, dintr-o dată intri la post negru, îi apropie. Ei, atunci vin de nu mai putem face metanii de ei în biserică, că nu încăpem. Şi biserica asta mare, pe care o vedeţi, ne-am apucat s-o facem pentru ei. Pentru că nu mai încap în biserica cealaltă. Şi un ateu laic, necunoscător, vine şi zice: “Uite biserica! Iară construiesc, iar nu-ştiu-ce…!” dar el habar n-are că noi nu încăpem în biserică aici, el nu vine să vadă că e biserica plină şi că nu încăpem! Nu construiesc biserici ca să iau banii pentru şosele sau de nu-ştiu-unde se iau banii, că nu se fac cu banii ăia! Nu vine să vadă că chiar nu mai încăpem în biserică! Şi sunt convins că toate bisericile s-au construit aşa. Dar cei care vorbesc aşa nu merg la biserică! Ei nu cunosc realitatea din Biserică. Nici nu ştiu cum s-a făcut şi cât zbucium. Păi în ăştia trei ani simt că mi s-au şters 30 de ani de viaţă. Nu mai pot să urc; acum trei ani, când am început, urcam cu tinerii pe munte, făceam. Acum nu mai pot să urc. Extrem de greu. Deci simt c-am îmbătrânit cu 30 de ani. Atât m-a consumat. Nu-s bani, nu-s alea, chinuie-te, vai de capul meu. Şi ei cred că aşa, pică bisericile din cer. În loc să ne bucurăm că uite, mergem înainte…

Ştiţi că în plan monahal suntem numărul 1 în lume, în sensul că suntem ţara cu cei mai mulţi călugări din lume, raportat la numărul populaţiei. Şi suntem, ca şi ţară, la nivel de populaţie creştină, în procente, a doua în Europa. Malta e prima ţară, adică ţara cu cel mai mare procent de populaţie creştină. Deci, practic, ca şi procent de populaţie creştină de pe continentul european, iarăşi suntem cei mai mulţi.

– Asta în scripte.

– În scripte, da, procentual. Şi ca Biserică, nu ca să ne lăudăm, dar eu consider că suntem mai buni şi decât grecii, şi decât bulgarii, şi decât ruşii. Deci, după comunismul ăsta…

– Ce ne califică?

– Rezultatele, viaţa, mersul, realizările. Faptul că, după comunismul ăsta, am ajuns să avem cei mai mulţi călugări din lume. Asta spune ceva, chiar dacă e o dimensiune cantitativă aici.

– Dar nu poate fi şi o problemă a societăţii, adică societatea le-a dat de gândit multora, aşa încât, la un moment dat, mulţi dintre ei au zis: “Rămâneţi voi aici, că eu plec la mănăstire?”

– Aaa, nu. Poţi să ajungi dintr-un eşec la mănăstire, dar nu…

– Nu mă refer la un eşec, că poţi să ajungi dintr-un eşec sentimental sau de viaţă, dar eu nu mă refer la asta.

– Da, poţi să ajungi din orice motiv la mănăstire, dar nu rămâi la mănăstire dacă n-ai chemare. Dacă n-ai vocaţie, nu stai nici bătut. Nici dacă te roagă cineva frumos. Nu stai! Că nu e locul tău aici. Nu-ţi ajută Dumnezeu. Păi, dacă Dumnezeu are alt plan cu tine, altă misiune pentru tine, păi nu te-a făcut pentru aici, nu pentru asta. Deci aici poţi să vii oricum, dar nu rămâi. Păi dar uitaţi-vă, din câţi tineri vin aici, câţi rămân la mănăstire? Poate niciunul într-un an. Şi nici nu încercăm să facem din asta o pepinieră monahală, să-i atragem către monahism, nici vorbă. Fiecare trebuie să fie atras către propria lui vocaţie. Atunci te împlineşti, când îţi urmezi vocaţia. Dar să ştiţi că cred că majoritatea oamenilor nu-şi descoperă vocaţia. Nu monahală, ci oricare ar fi ea. Nu şi-o descoperă, nu se apropie de Dumnezeu, nu se descoperă nici pe ei cum trebuie. Abia într-o apropiere mai consistentă de Dumnezeu te vezi cum eşti cu adevărat şi spun părinţii că numai călugărului îi îngăduie Dumnezeu să se cunoască cu adevărat pe el însuşi. Mireanului nu, pentru că el cade în deznădejde dacă se vede.

Eu, când am venit aici, în mănăstire, am fost dezamăgit de la început de mine însumi. Când m-am cunoscut şi am făcut cunoştinţă cu adevărat cu mine însumi, nu-mi venea să cred cât stau de prost. Eu aveam păreri bunicele despre mine, aşa, că fac aia, că nu-ştiu-ce, că am adus mii de tineri la credinţă, câte am făcut, de ce să mă văd rău? Şi, când am văzut cum stau la capitolul mândrie, la aia, la aia, am zis: Ăsta-s eu?! Da!

– În afară de mândrie ce mai era?

🙂 Erau multe! Ştiţi cum zic ciobanii pe aici, când îi întrebi câte oi au?

“Bade, câte oi ai?”

“Păi am…!”

“Câte?”

“Păi no, îs câteva…!”

Nu ştiu de ce au o superstiţie că li se întâmplă ceva oilor dacă spun câte oi au.

– Deci aveaţi multe probleme.

– Ei, de atunci s-au mai rezolvat, dar încă avem de lucru. Toată viaţa. Pe măsură ce se face mai multă lumină înlăuntru se vede mai bine mizeria. Ştiţi că urcuşul duhovnicesc e cu conştiinţa coborâşului. Tu te luminezi cu har dumnezeiesc, dar, făcându-se lumină, tu vezi tot felul de rele acolo, de mizerii. Şi tu ai impresia că eşti tot mai rău, văzând şi aia, si aia, şi aia şi-ţi vine să zici că mai bine te laşi de credinţă. Tu nu-ţi dai seama că e un plus de lumină acolo care-ţi arată relele, şi care erau şi atunci! Chiar zicea părintele Sofronie de la Essex, l-a întrebat un călugăr care era de 20 de ani călugăr:

“Părinte, ce să fac, pentru că eu, după 20 de ani de călugărie, simt că sunt mai rău decât înainte?”

Şi-i zice:

“Nu eşti mai rău, eşti mai conştient!”

Aşa şi aici. Devii din ce în ce mai conştient, nu mai rău, pe măsură ce te adânceşti în fiinţa ta, că tu ești al suprafaţa fiinţei tale, dar de tot felul pe acolo şi mereu ai de făcut curat. Mereu. Cum era avva Sisoe, care, înainte de a muri, a zis:

– Adevărat, nici început de pocăință n-am pus.

– Avva, tu zici? Păi tu n-ai nevoie de pocăinţă!

-Nu mă ştiu să fi pus început.

Şi la moartea lui s-a făut o lumină la un moment dar și zice avva Sisoe:

Iată ceata Proorocilor a venit!

Şi s-a intensificat lumina şi mai mult în chilia unde era el cu călugării şi a zis:

Iată, ceata Apostolilor a venit!

Şi după aceea:

Iată, Domnul a venit!

Şi s-a făcut o lumină orbitoare cu totul, nu puteau să mai privească de lumină. Şi el zice: Nici început n-am pus…

Deci vedeţi, cu cât creşti, cu atât ai o conştiinţă mai profundă a păcătoşeniei tale. Asta te ajută foarte mult și nu numai că te ajută, dar e, poate, și un produs al smereniei. Asta nu prea vedeţi în altă parte, smerenia. Toţi apar “supermeni” prin religia X sau Y, care de care în Nirvana, în aia, în aia, care de care e mai mândru pe acolo. Nu prea vezi prin alte religii să zică că sunt păcătoşi. Cum zicea părintele Cleopa: “Hârb legat cu sârmă, ăsta sunt“.

Dumnezeu e şi absolut în toate, desăvârşit în toate, dar şi în smerenie. Deci El Se vede una cu noi. El nu Se vede Dumnezeu din cer, Care ne conduce pe noi, ci Se smereşte în faţa noastră, ne slujeşte nouă. Zice şi în Psalmi Proorocul David că Dumnezeu face voia celor ce se tem de El. Adică tu te temi şi cauţi voia lui Dumnezeu şi El caută voia ta. Dumnezeu face voia celor ce se tem de El. Adică face voia omului. Ăsta e Dumnezeu, Care caută voia omului şi nu Se vede mai sus decât omul, Se vede una cu omul. Vă daţi seama acolo smerenie, să te consideri una cu ceea ce ai creat tu. Să nu te consideri mai bun decât ceea ce ai creat. Smerenie.

– Ce e cel mai greu în ce faceţi dumneavoastră?

– Cel mai greu de la început mi s-a părut dragostea cu forţa. Asta mi s-a părut cel mai greu. Adică să zicem că tu eşti fratele de mănăstire aici, la noi, şi eu sunt eu. Dar tu-mi eşti un om antipatic la maximum. Şi eu trebuie să te iubesc. În lume, dacă noi ne eram antipatici, ne feream, probabil, unul de altul şi ne dădeam fiecare cu cercul lui de prieteni şi aşa mai departe. Dar aici se impune! Nu eu te-am adus pe tine, ci tu ai venit, cum ai venit. Altul vine cum vine. Şi trebuie să ne iubim cu toţii cu forţa. Iubirea cu forţa. Asta mi s-a părut lucrul cel mai greu. Cum să-l iubesc eu pe el acum, că eu n-am nicio treabă cu el, nu mi se potriveşte, deci cum? Dar e vorba de iubire, nu de simulare a iubirii! Că aşa poţi simula…

– Şi cum ajungi să iubeşti?

– Cel mai mult te ajută în planul iubirii rugăciunea. Toate virtuţile produc iubire, se finalizează în iubire. Dar, cel mai mult, rugăciunea. Rugându-ne unii pentru alţii şi aşa mai departe ne adâncim tot mai mult unul în celălalt şi începem să ne iubim. Şi, prin iubire, te întrepătrunzi, chiar ajungi să te înlocuieşti. Cum e în familie, e o înlocuire de euri acolo, adică atunci când îi spui că “Tu eşti viaţa mea“, păi chiar e viaţa ta! Adică tu nu mai trăieşti prin tine, ci trăieşti prin ea şi pentru ea şi fără ea eşti mort. Asta ar trebui să se adâncească tot mai mult, relaţia de iubire. Dar e la început un foc de paie şi după aia gata, fiecare cu egoismul lui, cu părerile lui, separat cumva. Prin iubire îl aduci pe celălalt înlăuntrul tău şi îl pui în locul tău. Asta face iubirea. Dar numai iubirea face treaba asta. Și e extraordinar să ajungi până la urmă să-l iubeşti pe cel pe care nu l-ai fi iubit niciodată. E extraordinar. Dar vă zic, pentru că m-aţi întrebat, asta mi s-a părut cel mai greu. Nu să postesc sau altele, ci sa iubesc. Să iubesc impus. Eu n-am fost obişnuit să iubesc impus, ci am iubit liber, mi-am ales eu prietenii…

– Impus tot de dumneavoastră, pentru că aţi vrut.

– Da, altfel înseamnă că nu ţi-ai asumat la modul autentic călugăria. Eu n-am venit aici să pierd vremea sau să simulez, să-mi fur căciula singur în vârful muntelui, să mă păcălesc pe mine. Nu, am venit să iau lucrurile cât se poate de în serios. Am venit să-mi fac treaba şi în planul călugăriei. Să facem treabă bună. Treaba bună e împreună, să ştiţi. Treaba rea e în izolare. Creşterea îl implică şi pe celălalt. Şi căderea nu mai implică pe nimeni, numai pe tine. Adică atunci când cazi eşti singur şi când te ridici, când creşti, eşti împreună. Nu te poţi ridica decât împreună, nu te ridici singur. Alea-s numai ridicări aparente, cum e în yoga când stai singur, n-ai treabă tu cu nimeni, [chipurile] tu singur te îndumnezeieşti, nu ştiu ce tot faci pe acolo – aparenţe. Împreună ne ridicăm şi singuri cădem. Adică drumul către mine trece prin tine. Eu nu ajung la mine fără tine. Adică ajung să mă cunosc cu adevărat pe mine abia atunci când te-am adus pe tine în mine. Şi când îţi trăiesc viaţa ta ca pe viaţa mea, atunci mă întâlnesc cu adevărat cu mine, încep să mă întâlnesc. Şi drumul către Dumnezeu trece, bineînţeles, prin mine, adică înainte de a te întâlni cu Dumnezeu te întâlnești cu tine însuţi. Dacă nu te-ai întâlnit cu tine, nu te-ai întâlnit nici cu Dumnezeu, să fie limpede treaba asta.

Şi de-asta vă zic că e împreună creşterea. Şi cei din noi sunt mai mulţi decât cei din afara noastră. Nu ne temem de miile de tineri din noi, că sunt mult mai multe mii, zeci de mii înlăuntrul nostru, sau nu ştiu câţi sunt, dar mult mai mulţi sunt cei din noi decât cei dinafară.

– Să zicem că din mănăstire dintr-o dată pare mult mai uşor ridicarea asta împreună. În afară cum îi găseşti pe partenerii de ridicare?

– Nu-i uşor, să ştiţi. Păi gândiți-vă, noi suntem o familie, dar în familia noastră avem preoţi, avem diaconi, călugări, fraţi, avem biserica în curtea noastră aici. Cum ar fi o familie să aibă ea biserica ei, preotul ei, tatăl preot, toţi acolo, ar fi extraordinar să trăiască frumos acolo, împreună. De-asta în parohie trebuie realizată comuniunea cu cei care sunt, trebuie realizată comunitatea. Şi ăsta e lucrul cel mai greu. Şi spunea şi părintele Arsenie Boca treaba asta, că cel mai greu lucru e să faci unul din mai mulţi. Aşa, să gestionezi la modul exterior pe acolo lucrurile, aia e puţin. Trebuie să-i faci fraţi, trebuie să se descopere ca fraţi unii pe alţii, cei care sunt acolo. Şi mai poţi să-ţi găseşti parteneri de comuniune între fraţii tăi duhovniceşti. Adică aşa cum sunt familii după trup, sunt și familii după duh. În sensul că toţi cei care se spovedesc la un duhovnic şi au acelaşi duhovnic sunt fraţi duhovniceşti, adică au un părinte duhovnicesc şi ei sunt fraţi, sunt o familie. Şi duhovnicul duhovnicului tău e bunicul tău duhovnicesc. Şi în plan duhovnicesc ai rude. Deci faci parte dintr-o familie duhovnicească. S-o cunoşti şi să ţi-o asumi.

– Comunitate. Nouă ne cam lipseşte ca naţie termenul ăsta de comunitate.

– Da, suntem aşa, un pic mai de sine, suntem neam de ciobani şi ciobanii ştiţi cum sunt, fiecare cu oile lui şi cu păşunea lui şi cu locul lui. De-asta nici n-am excelat în plan monahal în comunităţi foarte mari. Uitaţi, la greci, la ruşi, găseşti mănăstiri mari, cu mult personal. În Rusia, la Sf. Serafim de Sarov am înţeles că sunt vreo 500 de maici. Şi la noi, la Agapia şi Văratec sunt sute de maici, dar sunt de sine, nu de obşte. Dar să faci obşte dintr-o mie de călugări, să zicem, la noi în ţară, e foarte greu de realizat, nici nu cred că se va realiza vreodată. A făcut Sf. Paisie Velicicovschi obşte din sute de călugări, dar a venit cu altă orientare, cu alt duh din Rusia, nu era ceva specific românesc, noi nu ne regăsim. Și, dacă o facem, nu durează mult. Şi în Athos, vedeţi, am ţinut Athosul în jur de 400 de ani, noi, românii, cu dări date la turci ca să lase Athosul în pace, s-au refăcut mănăstirile cu banii noştri. De la căderea Constantinopolului până în secolul XIX, când s-a eliberat Grecia de sub turci, noi am ţinut Athosul, Moldova şi Ţara Românească. Şi acum noi nu avem mănăstire românească în Athos, avem schit. Dar noi puteam să ne luăm orice mănăstire de acolo, că erau pe mâna noastră toate.

– Teoretic.

– Şi practic! Uitaţi, Cutlumuşul. S-au băgat românii să le salveze, prin părintele Dometie Trihenea, mănăstirea bulgarilor. A rămas pustie şi s-au băgat românii în ea până au venit alţi bulgari şi le-au lăsat-o după aceea. Nu le-a fost poftă pe mănăstirea lor; acum putea să fie a lor, ei au salvat-o, era a lor. Şi se băgau români şi asta este, a devenit românească mănăstirea bulgărească. Dar nu s-au regăsit. Nu s-au regăsit în comunităţi mari. Ei nu pentru asta au mers acolo. Ei au mers pentru linişte, pentru viaţă mai retrasă, viaţă mai înaltă, pe care ei n-o realizează neapărat în comunităţi mari.

– Asta ar trebui învăţată în Biserică şi în şcoală, comunitatea şi comuniunea.

– Da, da. Păi uitaţi, vedem la tinerii care vin aici, sunt foarte individualişti când vin. Şi când pleacă, pleacă împreună. Deci vin separat și pleacă împreună. Ei, chiar dacă vin într-un grup, ei sunt separaţi, separaţi de interese, de individualismul lor. Şi, între timp, ei aici se apropie foarte mult unii de alţii şi pleacă ca fraţii de aici.

– V-a lipsit ceva sau vă lipseşte din viaţa de dinainte?

– Din viaţa din lume? Nu. Absolut nimic. Nimic. Eram și un pic patriot, recunosc, fiind crescut şi aici, în Ardeal, aici eşti prin definiţie patriot, şi acum mă mai pot manifesta, chiar dacă unii mă fac naţionalist, dar, când mi-e drag cu tinerii să cânt un cântec patriotic, îl cânt cu toată dragostea şi fără nicio rezervă. Deci nu-mi lipseşte absolut nimic dinainte, nu regret dinainte decât păcatele pe care le-am făcut, în rest, nimic. Ai lipsuri când nu-L ai pe Dumnezeu. Noi căutăm atât prin occident și peste tot şi nu găsim pentru că nu-L avem pe Dumnezeu. Nu-ţi mai trebuie mare lucru odată ce te-ai umplut de Dumnezeu, odată ce L-ai găsit pe Dumnezeu.

Mi-a plăcut de Petre Ţuţea – eu cu Petre Ţuţea am început credinţa mea și cu Nicolae Steinhardt. Adică pe ei i-am citit la început şi, când ne întâlneam cu studenţii, eu numai de la ei ştiam, de la Petre Ţuţea şi de la Nicolae Steinhardt. Şi mi-a plăcut când era la spital şi acum, după ’90, era încă în spital şi l-a întrebat cineva:

“Ştiţi că sunteţi numit Socrate al neamului românesc?”

Şi era deranjat omul ăsta pentru că Petre Ţuţea nici măcar n-a făcut filosofia, a făcut dreptul. Şi Petre Ţuţea zice:

“Dom’le, ştiţi care e diferenţa între mine și Socrate? Socrate L-a căutat toată viaţa lui pe Dumnezeu şi nu L-a găsit şi eu L-am găsit.”

Deci nici vorbă de complexe la Petre Ţuţea că ştiţi, că de fapt, nu eu, exageraţi… Nu, mai mult decât Socrate!

[…]

Continuarea la:

• IADUL ROMÂNILOR – un “banc” spiritual, tragic de adevărat, spus de PĂRINTELE IUSTIN DE LA OAŞA: “Când vrea unul să se ridice, ăilalţi imediat îl trag de picioare în jos. Şi aşa rămân toţi acolo jos, în iad”

[…]

– Anul trecut am făcut un interviu cu un părinte de la mănăstirea Crucea, undeva în Dobrogea, fost economist, fost vameş, şi acum e preot şi călugăr. Era foarte dezamăgit de ce se întâmplă în societate şi zicea că doar o treabă foarte serioasă ar putea să ne trezească. Ceva foarte grav să se întâmple ca pe noi să ne mişte, că, în rest, nu ne mai mişcă nimic.

– Păi acum noi tot ne-am luat după străini, asta e şi partea bună de afară, că ei ne vor pune la punct. Asta va fi partea bună. Noi am intrat în Comunitatea Europeană, îi încurcăm. Vor fi obligaţi să intre şi să înceapă, că ce face DNA-ul acum nu cred că e acţiune iniţiată de români, e iniţiată de afară şi comandată de afară. Fără niciun comentariu. Nu mă îndoiesc de treaba asta. Tot străinii ne dau comenzi şi ne vor aranja.

Dar spunea cineva că alte popoare pot fără Dumnezeu, dar noi niciodată n-am putut. Noi, românii, n-am putut fără Biserică, fără Dumnezeu în istorie. Asta-i şi o virtute și o neputinţă cumva. Noi n-am putut, nu putem. Românilor, dacă le-ai luat Biserica, i-ai terminat. Uitaţi, diaspora; hai să anulăm toate bisericile de acolo și preoţi şi episcopi, să nu mai fie nimic, să se retragă de acolo. Ce s-ar întâmpla cu românii de acolo? Ar dispărea pur şi simplu, ar fi asimilaţi toţi, vai de capul lor. Noi n-am putut fără Biserică.

Ar trebui să ne apropiem mai mult, să înţelegem, de-asta v-am spus că noi, cu tinerii, încercăm cu hainele astea româneşti, nu numai să poarte nişte haine, ci să-i trimitem către trecut, către valori, către ce avem noi. Dacă nu ne cunoaştem valorile, cum să le asimilăm, cum să le avem, dacă nu le ştim? Sunt acoperite toate de uitare, de neştiinţă.

– Treaba e şi de laşitate, combinată cu prostia.

– Nu vreau să intru în logica răului :).

– Dar te revoltă că îi arăţi alb în faţă şi se uită în partea cealaltă.

– Da, da. Însă eu sunt încrezător. Biserica are două părţi: Biserica luptătoare – cea de pe pământ – şi Biserica triumfătoare, învingătoare – cea din cer. Că e şi în cer şi pe pământ Biserica, nu numai pe pământ. Ei, eu am încredere şi în cei de pe pământ, de la noi, și în cei din cer, mai ales de la noi. Eu cred că ne vom ridica şi vom face treabă bună ca şi popor. Cred asta. Nu am argumente vizibile, e un simţ lăuntric. Eu am încredere. Și cred că ar trebui, în general, să avem încredere mai multă în valorile noastre. Noi tot privim cu neîncredere şi oamenii noștri de valoare şi valorile noastre. Să avem mai multă încredere şi mai mult curaj. Cumva mai ofensivi chiar în raport cu valorile noastre. Parcă atât suntem de defensivi încât ne ascundem şi de noi înșine, de valorile noastre ne ascundem. Ne ascundem în curte la noi de ai noştri. Să ne deschidem către valorile noastre, să le descoperim.

– Sa speram ca se intampla. Aici se intampla, clar. Turati motoarele la maximum…

– Sa stiti ca in spate sunt 20 de ani de munca. Nici astea nu s-au realizat asa, din prima sau pocnind din degete… S-a investit mult si in calitatea calugarilor… E o munca serioasa in spatele a tot ceea ce se vede…

[…] Se pot face foarte multe. Oamenii de la sat nu sunt impresionati atata cu ce stii, ci cu ce faci. Poti sa-i spui toata Evanghelia pe de rost, sa-i spui filosofie cata vrei, dar se uita la tine: “saracul de el, nu vede si ma-nvata el pe mine…” In schimb, daca ai vaci mai bune decat el, i-ai starnit interesul, l-ai terminat, ala da 🙂 Am fost odată cu Aro şi cu remorca pe aici, pe aproape. Şi acolo, străzi înguste, nu puteam să întorc Aro cu remorca. Si erau doi bătrânei, stăteau şi se uitau. Şi am găsit eu o bifurcaţie undeva şi încercam şi am făcut tot felul de manevre şi am întors, până la urmă, Aro acolo. Şi, cum eram cu geamul deschis să văd, să întorc, după ce am plecat îi aud zicând unul către altul: <Ăsta da popă, mă! Ai văzut cum a întors aici, mă?> 🙂

[…]

Cu ei acolo impreuna, hai sa curatim o groapa anul asta, sa nu mai avem spini aicea… Raman terenurile nelucrate… Hai ma, frate, sa ne punem aicea. Hai, macar la parohie pune o livada si ce creste acolo vinde si mai facem ceva la biserica! Ce tot cersim, numai sa cersim ajutor? Pai putem noi sa facem mult mai mult! Dar nu suntem gospodari. La sate nu mai e nimic, nu mai e biblioteca. Fa tu ca preot, pune la punct biblioteca primariei. Ce stai si te uiti? Biserica intotdeauna a avut deschidere fata de cultura, fata de scoala. Hai si-acuma sa facem ceva. Numai sa stai inchis la biserica, incuiat in casa parohiala? Pune, ma, mana, ma! Vine apa pe un drum si spala drumul. Pai du-te tu ca preot, ia sapa si harletul si trage apa, sa nu mai ia drumul acolo. Sa te vada oamenii ca faci gesturi de genul asta, credeti-ma ca predica mai tare decat asta nu exista. Ar veni aia la biserica, stiti cum?

Noi am avut, cand eram la Poşaga, un sat care a rămas fără preot. Era chiar la munte de tot, veneau lupii de te întâlneai cu ei pe drum, era chiar sub munte. Segarcea îi zicea satului. Aveau o biserică vai şi amar și nu voiau să-şi facă biserica. Ne-am apucat noi, mănăstirea, şi le-am refăcut biserica. Le-am făcut iconostas, le-am făcut strane… Le-am zis: <Uitaţi, sunt brazi aici, daţi câte o scândură să facem stranele, numai câte o scândură daţi, ca voi staţi pe ele!> <Nu. Nu dăm.> Atunci am pus noi, de la mănăstire şi le-am făcut şi le-am aranjat. Dar, după ce am făcut treaba asta, în fiecare duminică venea lume la biserică ca la Paşti. Nu găseai pe nimeni duminica prin sat, era pustiu satul, toţi s-au întors şi veneau la biserică. Au aşteptat ceva de la noi. Şi noi am dat, nu ne-am uitat!

Aşa se întâmplă cu orice preot! Dacă se pune acolo şi zice: <Hai, ce nevoi aveţi? Hai, mai, frate, să facem acum, să rezolvăm!>, pe viaţă i-a câştigat preotul ăla. Dacă te vede că ești comod și tu doar dai lecţii cu <Faceţi…!> şi <Să ne iubim!…> şi tot moralizezi la ei acolo și nu faci nimic, doar zici: <Daţi bani pentru biserică…!>… Dar pune și tu mâna acolo şi fă şi implică-te acolo cu ei! Să vedeţi cum vin şi banii și tot. Sunt bătrâni la sate, au copii bogaţi, au copii cu bani, sunt părăsiţi, ai nimănui. Hai fă o echipă, biserica, să-i ajutăm pe ăia! La rândul lor, copiii lor vor ajuta şi ei când văd că ai grijă de mama. Preotul să aibă iniţiativa. Hai să facem cât putem! Dar nu, suntem săraci pentru că suntem puturoşi şi necredincioşi. De-asta suntem săraci. Am avea tot ce ne trebuie, sunt atâtea rezerve!

Am fost la conferinţe la sat. Am refuzat să merg la Iaşi de n ori și nici n-am fost niciodată la o conferinţă, în schimb am fost în vreo trei comune. Nu vă vine să credeţi ce sete de viaţă e acolo. Am fost în comuna de unde mă trag eu într-un post al Crăciunului. Păi a durat de până seara nu ne-am mai putut despărţi. Au venit din nouă sate cete de colindători să colinde și ei pe oamenii din satul respectiv, că au aflat că ne-am adunat acolo. Alţii au venit cu covrigi, cu de toate, să mâncăm. Până târziu nu ne-am mai putut despărţi. Ia uite câtă sete e! Şi noi stăm. Deci Biserica ar putea să facă infinit mai multe decât face.

– Satul e viu.

– Da, și reacţionează. Dar când mergi acolo, ca preot, trebuie să cam fii de pe la sat, să simţi un pic satul, şi trebuie să te integrezi. Nu mergi tu să-i încolonezi pe ei. Ăia au o conştiinţă comunitară acolo, cine eşti tu să faci rânduială în sat? Lumea imediat se sesizează. Dar ia fă-te una cu ei acolo şi să vezi ce nevoi au: <Hai, măi, să vă ajut!>”

Vedeti si:

Legaturi: