Parintele Melhisedec Ungureanu (Man. Lupsa) – raspunsuri esentiale (1): CUM SA NE LARGIM INIMA? DE CE NU IL GASIM PE DUMNEZEU, CU CE SA INCEPEM?

“Daca omul nu se intalneste cu el insusi, nu se poate intalni cu Dumnezeu…”

*

“Daca starea ta duhovniceasca reala este la parter si tu Il cauti pe Hristos la mansarda, n-ai cum sa-L gasesti…”

*

“Primul pas spre smerenie este SIMTUL REALITATII. Sa pornim cu ABC-ul!”

***

***

Intrebari si raspunsuri din conferinta organizata de ASCOR Bucuresti, 18 martie 2012

(AUDIO SI TEXT):

(prima parte)

– Obisnuința da, obișnuirea nu. De asta spuneam că formalismul este un cerber și un vameș nemitarnic, pentru că uitarea fericirii adică trăirea asta inconstienta este o trăire formală, formalistă, în care duhul se împuțineaza, nu se înmulțește. E o mare provocare pentru noi să conștientizăm acest prag, (această ispită – am numit-o eu ispită, că n-am știut cum s-o numesc) a(l) formalismului, pentru că noi ne obișnuim cu lucrurile și credem că-i gata. Acuma știu cum e Liturghia, îmi este cunoscut în detaliu tipicul bisericesc – nu-l știu pe dinafară, dar un pic dacă ma uit la indicatiile tipiconale pot să fac orice slujba sau așa mai departe și intru intr-o zona de relaxare. În momentul in care sufletul “se relaxeaza” iese de pe fagasul dinamismului, de pe fagasul devenirii, al obisnuirii cu Duhul Sfant si intra in obisnuinta. De-asta am facut aceasta distincție intre obișnuinta si obisnuire, pentru ca asta e trairea mea. Eu ma pot insela, în sensul că lingvistii pot spune că n-am dreptate, dar trăirea inimii mele asta este ca, obisnuinta parca are ceva încheiat in ea, obisnuirea are in sine o miscare, înca o neîmplinire.

Parintele Sofronie spunea ca pocainta omului nu se incheie pe pamant, ea se incheie dincolo de moarte. Pentru ca omul cat traieste pe fata pamantului, are aceasta – Apostolul Pavel o numește – “epectaza”, sau nu stiu cum s-o pun eu in cuvinte… adica: tinzand catre cele dinainte si uitand pe cele dinapoi [Filipeni 3, 14, n.n.]. Zice Apostolul Pavel: tindem tot mai mult si tot mai mult catre Dumnezeu. Lucrul acesta daca stai asa si-l gandesti intelectual, zici: “pai bine, nu mai ai nicio clipa de ragaz, sa fii tot incordat, tot incordat…”. Dar incordarea asta, tensiunea asta duhovniceasca nu este asa cum ne-o inchipuim noi, ea are un alt caracter, pe care incepe omul incet-incet sa-l desluseasca. Dar in momentul in care omul pica in obisnuinta, ramane cenzurat de vamesul formalismului si nu depaseste acel prag si nu ajunge sa se impartaseasa intr-un chip mai constient si mai deplin cu Sfintele Taine. Uite, la dumnezeiasca Liturghie, o minte neobisnuita cu lucrurile aceastea ar putea sa fie smintita cand zice preotul acolo:

“O, Pastile cele mari si preasfintite, o, Înțelepciunea si Cuvantul lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim cu Tine mai adevarat…[in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale, n.n.]”.

O minte care nu-i obisnuita (zice): “Pai cum, dar nu te-ai impartasit cu Sfintele Taine? Cum? Ce? Cum sa traiesti asa?”. Dar biserica, in cugetul ei cel tare, cel dumnezeiesc, ne invata pe noi sa traim aceasta tensiune, adica m-am impartasit astazi cu Hristos, bineinteles ca m-am împărtășit, si nu ma indoiesc de faptul ca am tinut în mainile mele Trupul lui Hristos, si m-am împartasit cu Sangele Lui la dumnezeiasca Liturghie. Dar undeva traieste in om aceasta constiinta, ca impartasirea de Dumnezeu poate sa fie mai deplina și mai adevarata și va fi desavarsita doar in Imparatia Cerurilor. Si atunci miscarea aceasta, dinamismul acesta nu se incheie in lumea aceasta, si atunci nu se incheie nici pocainta, nu se incheie nici cautarea catre Dumnezeu.

Daca omul incepe sa devina static este prins de acest “vames nemitarnic”, care se cheama formalism si el ramane acolo. Daca ramane un rastimp mai indelung, Dumnezeu ingaduie, in pronia Lui dumnezeiasca, sa traiasca tot soiul de crize, incepe rugaciunea sa nu mai aiba aceaiasi (putere) – cum spuneai -, incepe sa fie uitarea bunatatilor si a harului lui Dumnezeu, si incepe omul sa creada ca Dumnezeu l-a parasit, ca lui Dumnezeu nu-I pasa de el, sau asa ma departe. Toate lucrurile acestea sunt crize duhovnicesti in care Pronia lui Dumnezeu ne baga pe noi ca sa invatam sa depasim constiinta noastra, sa creasca, sa se largeasca si sa putem sa depasim formalismul, sa putem sa depasim in viata noastra limitele pacatului care ne stramtoreaza pe noi.

– Dumnezeu este cel care confirma, în inima omului, când omul se smerește. Sfantul Isaac Sirul spune că smerenia e haina lui Dumnezeu, că Hristos, când s-a intrupat și a luat firea noastră omenească s-a smerit pe Sine și s-a îmbrăcat în neputințele noastre. Si, totdeauna, când omul se smerește, trăiește ceva din smerenia lui Hristos. Cuvionsul Siluan Athonitul spune că este o smerenie ascetică și smerenia lui Hristos, care este de negrăit. Când suntem cu adevarat smeriti? Când începem să atingem smerenia lui Hristos, îmi vine să zic, dar mi-e rușine să vorbesc despre lucrul acesta pentru ca nu l-am trait…

– Asta este undeva o ispita. În realitate, nu apropierea de biserică iți mărește depresia. Realitatea duhovniceasca este cu totul alta. Zice proorocul Isaia ca: “lumina sunt poruncile Tale pe pamant” și când omul se roagă, prezența Duhului Sfânt este o lumină care luminează și atunci când te apropii de Biserică, apropierea de Biserică e o lumină care te luminează și începi să-ți vezi cu alti ochi, mai adanci, mai adevarați, adevarata stare duhovniceasca, care e o depresie mai mare. Dar daca pășești cu pași șovăielnici în această apropiere de Biserică, atunci duhurile răutății profită de lucrul acesta și îți sugerează aceste ganduri: “uite, când ma rog parcă mi-e rău”. Câți oameni nu am auzit eu zicând: “Părinte, nu mă mai rog”. “De ce?”. “Păi, când mă rog, atunci am ispite, atunci am necazuri, atunci mi-e mai rău, atunci intru in depresie, atunci traiesc toate starile astea”. Spuneam : “Nu-i adevarat, rugăciunea e o lumină care îți luminează mai mult cele ale tale”.

Dar, cum spuneam că noi trăim așa de înstrăinați de noi înșine, noi nu ne cunoastem pe noi înșine și atunci, când începem să ne apropiem de Biserică, când începem să trăim “în ale Bisericii”, de fapt începem să trăim în firesc, începem să ne cunoaștem pe noi. Dar dacă omul fuge de el însuși, nu se poate întalni niciodată cu Dumnezeu, pentru că adevarata întalnire a mea cu Dumnezeu este în adâncul inimii.

Spune Hristos: “Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru”. Si Hristos, pentru că El este smerit, trăieşte această stare duhovnicească, ne așteaptă la măsura în care suntem noi cu adevarat. De multe ori spun celor care zic: ”părinte,  Il caut pe Dumnezeu cu disperare și parcă nu-L găsesc”. Și le zic: “dacă starea ta duhovnicească reală este, să spunem, la parter și tu Îl cauți pe Hristos la etajul 2 sau în mansardă, n-ai cum să-L găsești acolo, pentru ca El te așteaptă la parter, la starea ta reala, acolo unde ești tu cu adevarat”. Și atunci, dacă omul începe să prindă putere prin înmulțirea Duhului Sfânt în inimă, să prindă putere și curaj, cum spune Hristos: “în lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”, atunci nu se sperie de aceste depresii pe care le vede, de aceste hăuri pe care le vede înăuntrul său, ci merge mai departe și acolo se întâlnește cu Hristos, că numai de la Hristos este adevărata mântuire. Că de-aia, a doua etapă am menționat-o ca fiind conștiința aceasta: “Doamne, la cine ne vom duce, că Tu ai cuvintele vieții veșnice”.

Când ești în etapa aceasta duhovnicească nu-ti vine să te mai duci la vrăjitoare, de exemplu. Mai vin unii oameni la noi și spun: ”părinte, iartă-mă, m-am tot rugat, m-am dus la părinți, la popi (la noi acolo, pe vale, asa le zic, “popi”), să-mi citească rugăciuni și n-am mai știut ce sa fac și m-am dus la vrăjitoare să-mi spună ea ce să fac că nu mi se dezlega problema”. Omul care trăiește starea asta: “Doamne, la cine ne vom duce, că Tu ai cuvintele vieții veșnice”, nu se duce la alt “dumnezeu”. Că-i dumnezeu străin, că-i dumnezeu mincinos, că-i vrăjitor… nu se duce la alt dumnezeu.

Cum zice Proorocul David: “Ales–am a fi lepadat în Casa lui Dumnezeu, mai vârtos decât a locui în locasurile pacatosilor”. Și atunci, când omul începe să trăiască această stare de conștiință, procesul dezvoltării conștiinței e un proces ireversibil, harul lui Dumnezeu când luminează conștiința omului și când o duce pe un alt plan al existenței, ea nu se mai poate întoarce la un stadiu primitiv, nu poate să mai facă abstracție de realitățile pe care le vede și le trăiește, ca Dumnezeu i le descoperă.

Si de-asta spun: daca omul nu se întalnește cu el însuși, nu se poate întâlni cu Dumnezeu. Dacă omul fuge de sine, e ca și cum fuge de umbra lui: cu cât fuge mai tare, cu atât umbra îl urmărește. Dar în momentul în care vine Duhul Sfânt și luminează pe om și omul începe să vadă, în adevăr, că e păcătos, începe să vadă: “da, sunt un om jalnic, depresiv, uite în ce hăuri trăiesc”, dar se intoarce către Dumnezeu și spune “Doamne, uite ce trăiesc, miluiește-mă, ajută-mă!”, e cu neputință ca Duhul să nu-l mângâie, prezenta lui Dumnezeu să nu-i dea putere, să nu-i dea nădejde.

De unde gasim speranta daca nu avem rabdare, jertfa? Dumnezeu nu ne cere nouă mai mult decât putem da noi. Daca încă nu ai capacitatea de jertfă… Capacitatea de jertfă este lucrarea dragostei în om. Spune Sfantul Evanghelist Ioan că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât pe unicul Său Fiu L-a dat ca Acesta să moară pentru noi, ca noi să avem Viață și s-o avem din belșug. Jertfa esste expresie a dragostei. Dacă nu ai intesitatea aceasta a dragostei…și ca să înțelegeți mai bine ce vreau să spun, îmi vine în gând un cuvânt al Sfantului Siluan care spune așa:

“Vă voi spune despre dragostea lui Dumnezeu, cât mă luminează harul lui Dumnezeu și puterea Lui. Dacă omul se teme de păcat, în el viețuiește o dragoste mică. O dragoste mai mare este dacă omul scapă de gândurile rele. O dragoste și mai mare ca aceasta, zice Sf. Siluan, este dacă omul simte în inima lui prezența lui Dumnezeu și lucrarea lui Dumnezeu. Dar o dragoste și mai mare – și aceasta este dragostea desăvârșită -, este când omul simte până și în trupul lui lucrarea harului Duhului Sfânt. Și un astfel de om, zice Sf. Siluan, dorește să moară pentru Hristos. Harul acesta, când se atinge și pe care omul îl simte pâna și în trupul lui, este harul mucenicilor”.

Dacă omul păstrează acest har până la moartea lui, oasele lui devin sfinte moaște, pentru că prezența Duhului Sfânt este până și în oasele lui. Deci trăirea cu Dumnezeu este o trăire foarte concretă.

Jertfa, dacă e s-o luăm pe cele patru categorii cum le-a spus Cuviosul Siluan, este când omul simte până și în trupul lui că vrea să-și dea viața cu totul lui Dumnezeu, să nu mai fie nimic în viața lui care să nu fie în Dumnezeu. Asta e măsura duhovnicească pe care o cere harul lui Dumnezeu de la om, când este cu belșug în el. Dar daca tu ești la măsura aceea în care încât te temi cumva să nu-L superi pe Dumnezeu, asta este o dragoste mult mai mică și atunci Dumnezeu nu așteaptă jertfa aceasta.

Trebuie să învățăm să înțelegem cugetul Sfinților Părinti, să învătam sa intelegem spusele lor la măsurile duhovnicești [diferite] care sunt înaintea lui Dumnezeu. Adică anumite cuvinte sunt spuse pentru o anumită stare de har, alte cuvinte sunt pentru altă stare de har. Și dacă noi confundăm planurile și luăm cuvintele spuse pentru o stare de har foarte mare, ne zdrobește, ne copleșește și nu o putem purta, nu putem suferi (răbda).

Este în Pateric un exemplu: un bătrân a judecat un frate și când să intre în chilie, îngerul nu l-a lasat, l-a intrebat: “Daca tot l-ai judecat, spune-mi unde sa-l duc, acolo sau dincolo?” [n.n.: în iad sau in Rai?]. A fost foarte aspru cu bătrânul pentru un singur gând de judecată. De ce? Pentru că bătrânul acela avea o stare mare de har înaintea lui Dumnezeu și Duhul Sfânt, care era în el, nu răbda acea atitudine a inimii lui, a inimii bătrânului.

Dar în mintea noastră, câte gânduri de judecată nu avem noi? Si nu am văzut niciun înger să-mi dea peste nas și să-mi spună: “Melchisedec, ce-ai făcut? L-ai judecat pe părintele că face nu-știu-ce?”. Nu! Pentru că nu este starea asta de har, intensitatea aia în inima mea și să pot să trăiesc lucrul ăsta cu Dumnezeu.

Și atunci noi trebuie să învățăm discernământul care vine prin batrani, cum spune Sfantul Ioan Casian, și să primim lucrurile care sunt la măsura noastră. De-aia spuneam, dacă starea ta duhovnicească reală este la parter sau, mai rau, prin beci pe undeva, cât ai vrea tu să te cocoți cat mai sus ca să fii mai aproape de Dumnezeu, în realitate te depărtezi de El, pentru că te departezi de tine, te înstrăinezi de tine si de starea în care ești cu adevarat. Dar omul, în momentul în care se smerește – parintele Rafail spunea ca primul pas spre smerenie e simțul realității -, când începi să-ți dai seama ce poți cu adevărat, când începi să-ți dai seama că nu ești pe unde credeai ca esti, esti putin mai înapoi. Lucrarea smereniei te ajută de fapt să te întâlnești cu Hristos, care a zis: “Învățați de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima!”

– O, o multime de lucruri!

Nu am spus că Sfantul Petru nu a putut primi mai mult pentru că ar fi murit. S-a făcut o confuzie acolo. Am pomenit despre experiența Sfantului Siluan, care a primit atâta har. Si Domnul i-a spus: “Vrei sa-Ti dau mai mult har?”. Și el a spus:  “Doamne, Tu știi că dacă îmi dai mai mult har aș muri”. Sfantul Petru a putut primi cat a putut primi… Am citit atunci din Sfantul Siluan, că Moise şi Ilie au avut mai mult har decât Apostolii. Apostolii au căzut cu feţele lor la pământ pentru că nu au putut să poarte măreţia vederii Schimbării dumnezeieşti, la Faţă, a lui Hristos, pe când Moise şi Ilie au stat drepţi şi au vorbit cu Hristos. Dar Apostolii atât au putut purta, mai mult nu. Şi au fost copleşiţi. Dar, dădeam experienţa Sfântului Siluan ca o limită a omului care, totuşi, cât trăieşte pe faţa pământului, este o limită în care omul poate să primească si sa agoniseasca în inima lui Duh Sfânt. Lucrarea aceasta se desăvârşeşte în veşnicie înaintea lui Dumnezeu.

Ce putem face noi ca să lărgim inima noastră? Multe lucruri putem să facem în viaţa noastră de zi cu zi. Daca suntem un pic atenti, de multe ori obişnuinţele noastre rele ne limitează. De exemplu: azi îmi propun să fiu mai generos: incerc sa urmaresc sa fac acest lucru… Toată lucrarea ascetică pe care o citim in Filocalii, toata lucrarea ascetica pe care o vedem la Sfinţii Părinti nu este altceva decat o lucrare prin care se lărgeşte inima omului ca să primească Duhul Sfânt, să primească dragostea lui Dumnezeu mai mult în inima lui. Adica, de fiecare data când caută omul să se lepede de sine – că am auzit azi dimineaţă [la Evanghelia din Duminica Sfintei Cruci, n.n.] pe Hristos: “Cel care voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea lui şi să-Mi urmeze Mie”, toată lepădarea de sine pe care o facem… de fiecare data cand as putea sa-i zic o mica rautate fratelui ca m-a enervat, dar zic: “de data asta inghit”  – şi înghit ca pe o “găluşcă” – şi nu-i zic nimic, e un moment în care ceva in noi se lărgeşte, inima noastră începe să se obişnuiască să fie mai deschisa, mai permisivă lucrării harului lui Dumnezeu. Când omul este foarte pătimaş nici nu-şi dă seama că-l calcă pe fratele lui in picioare. Cand începe să se împotrivească încet-încet patimii, începe să observe cum lucrează patima si atunci observaţia aceasta este de fapt o libertate în spaţiul lui duhovnicesc. O libertate care începe să funcţioneze în sensul că… pot să-i spun răutatea care îmi vine, dar parcă aş putea şi să tac şi să nu-i spun, de exemplu. Şi câte lucruri de genul acesta nu întâlnim în viaţa noastră de zi cu zi. Să fii binevoitor puţin cu fratele! Dacă trăim în perspectiva aceasta pe care o spune Sfantul Siluan: “fratele meu e viata mea” şi încercăm să fim binevoitori cu fratele, Sfantul Siluan spunea că prin fratele nostru, prin dragostea faţă de aproapele vine şi se înmulţeşte in inima noastra harul Duhului Sfânt. Şi atunci avem o mulţime de lucruri la îndemână, avem o mulţime de fraţi în jurul nostru. Putem să spunem un cuvânt de mângaiere, putem lăsa inima noastră să se îndurereze de durerea fratelui – e o alta largire a inimii. Daca spunem un “Doamne, miluieste!” când vedem că fratele e mânios, sau fratele e într-o încercare, sau are un necaz sau are o suferinta, iarasi, e o alta largire a inimii ca sa primeasca lucrarea Duhului Sfant. Şi sunt multe de genul acesta, care au acest caracter “ascetic”, prin care omul se învaţă, se obişnuieşte şi-şi dă seama că, dacă e atent, poate să facă ceva [în sensul lărgirii inimii, n,n.], dacă e neatent îi scapă printre degete.

– Da, cum sa nu ne ajute Duhul Sfant?! Daca vrem sa lucram cu Duhul Sfant, Duhul Sfant Se bucura si Se inmulteste si Se primeneste, tresalta de multe ori in inima omului. Nu vi s-a intamplat sa fiti bucurosi si sa nu stiti de ce? Zice Sfantul Siluan ca atunci ai avut un oaspete ceresc, chiar daca nu constientizezi. Noi de multe ori traim si nu luam seama la noi si atunci, neluand seama la noi, nu ne dam seama cum lucreaza Dumnezeu cu inima noastra.

Dar, apropo de “rugaciunea curata in mijlocul lumii”… Noi avem o randuiala la manastire in perioada Postului Mare sa citim din Sfantul Ioan Scararul la masa. Si spune Sfantul Ioan Scararul pe linia asta – il parafrazez, ca nu stiu pe din afara – zice: „Uita-te in mintea incepatorului si vei vedea negresit dorul de pustie, dorul de rugaciune curata, neimprastiata”, si nu mai stiu cate lucruri pe care – zice sfantul Ioan Scararul – ca lucrurile rautatii i le aduc in minte ca sa-l descurajeze si sa nu-l lase sa lucreze lucrarea lui Dumnezeu. Or, daca noi ne smerim inaintea lui Dumnezeu, noi suntem bucurosi sa zicem un „Doamne, miluieste!”, ca putem sa zicem o rugaciune, ca ne invredniceste Dumnezeu sa ne facem pravila. Si in masura in care se inmulteste in noi dragostea lui Dumnezeu, in aceeasi masura se schimba si calitatea rugaciunii noastre, alta este calitatea rugaciunii. Daca noi vizam rugaciunea curata si ne apucam acum, mintea noastra nefiind obisnuita sa traiasca in prezenta lui Dumnezeu, ne descurajam foarte usor pentru ca vedem ca nu avem nicio sansa. Ne chinuim sa zicem „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul”; zici de cateva ori si vezi asaltul de ganduri. Asalt il percepem noi, dar mintea traieste starea de inconstient si rugaciunea vadeste starea de imprastiere in care suntem. Daca noi intelegem ca Dumnezeu lucreaza in noi, si Duhul Sfant lucreaza in noi, si multumim lui Dumnezeu pentru rastimpurile de rugaciune pe care ni le da, o sa vedem ca se intampla ceva paradoxal, ca rugaciunea isi schimba calitatea pentru ca atitudinea noastra se schimba. Cand vizezi un lucru prea inalt, de multe ori Dumnezeu nu-l da si pentru faptul acesta, ca foarte usor poate omul sa cada in mandrie, sa se umfle in pene, si Dumnezeu nu vrea sa fim umflati ca niste gogosi, ci vrea sa invatam sa fim noi, asa cum suntem noi inaintea lui Dumnezeu.

Parintele Sofronie spune asa: „Uite, asta este metoda mea, adica: vizam telul cel mai inalt, adica indumnezeirea, dar pornim cu abc-ul, cu primii pasi!” Si care era abc-ul de care pomenea parintele Sofronie? Il spunea parintilor si maicilor, acolo, la manastire: “Deschizi o usa si zici: Usa milostivirii deschide-o mie, Nascatoare de Dumnezeu…” De cate ori nu intram si iesim pe usi fara sa gandim nimic. Maturi in casa sau faci ceva, zici: Doamne, curateste sufletul meu! Inima curata zideste in mine! Asta e abc-ul! Ce rugaciune curata? Nici nu se pune perspectiva rugaciunii curate! Dar daca omul incepe cu pocainta, zicea parintele Sofronie, si cu lucrurile acestea pe care noi le socotim marunte si neinsemnate, in chip firesc sfarseste prin a ajunge la rugaciunea pentru intreaga lume si la cunoasterea lui Dumnezeu si la vederea luminii dumnezeiesti.

– Poate sa faca un pas indarat si sa recunoasca ca nu poate sa ierte. Sa zica:

„Doamne, ma poticnesc si nu pot ierta pe fratii care m-au ranit, desi eu te ranesc cu pacatele mele si Tu ma ierti, invata-ma Tu cum sa traiesc cu lucrul asta”.

Si de aici poate Duhul Domnului sa desluseasca cum poate omul sa ierte. Pentru ca iertarea nu-i uitare, omul face niste confuzii. Si de multe ori e cuvantul asta, „te iert, dar nu pot uita” sau „te iert si cand ma superi data viitoare iti fac reprosuri din ultimii 10 ani, toate lucrurile cu care m-ai suparat”.

Iertarea este o stare a iubirii, o stare in care omul – daca o traieste, si daca incepe sa inteleaga din dragostea lui Dumnezeu si cum misca dragostea lui Dumnezeu, si cum sufera dragostea lui Dumnezeu pentru lume si pentru pacatele noastre, si paradoxal, zice Sfantul Siluan, ca „in dragostea lui Dumnezeu nu exista niciun repros” -, atunci incepe sa-si dea seama cat de putin iubeste omul, ca de fapt noi, cand ne ranim, ne ranim si pentru faptul ca ne intoarcem asupra noastra insine. Miscarea de intoarcere asupra-si este o intoarcere care opreste lucrarea dragostei in noi. Dragostea lui Dumnezeu se da fara sa se intoarca asupra-si. Parintelui Rafail ii placea sa pomeneasca aceasta definitie a smereniei, ca este „dare de sine in dragoste fara sa se intoarca asupra-si”. Aici sunt mai multe lucruri, sunt mai multe planuri, ar fi mai multe lucruri de discutat. De-asta mi-e greu sa surprind in cateva cuvinte ce-ar fi, si de-asta revin la ce mi-a venit in gand, ca eu cred ca ar fi bine sa faci un pas indarat si sa recunosti ca ti-e cu anevoie sa ierti si sa iubesti si sa-i ceri Domnului sa te invete lucrul acesta.

– Asta este o intreaga lucrare, pe care ne-au descoperit-o parintii neptici, parintii filocalici, prin toata lucrarea in care omul se lupta cu sine, cu pacatul din el prin care omul cauta sa traiasca – asa cum zicem in rugaciunile Bisericii – Invredniceste-ne, Doamne, in ziua aceasta/in seara aceasta/in noaptea aceasta, fara de pacat sa ne pazim noi. In lupta aceasta, in lucrarea aceasta ascetica, omul incepe incet-incet sa invete, sa se deprinda sa elimine din viata lui toate elementele care indeparteaza sau imputineaza din inima noastra Duhul Sfant.

(VA URMA)

Parintele Melchisedec Ungureanu alaturi de Parintele Rafail Noica si de Staretul Efrem Vatopedinul

Legaturi:

***