PARINTELE PANTELIMON DE LA OAȘA despre galagia Imediatului invaziv si agresiv VS. soapta discreta si delicata a Vesniciei: “CAND NI SE FURA VIATA, NI SE FURA CLIPA CU CLIPA!” (video – conferinta la Cluj, martie 2016)

ABSURDUL VIETII DESTABILIZATE de relativismul modernitatii paricide si EVADAREA DIN LUME: prin ANESTEZICUL PATIMILOR sau prin racordarea la VESNICIE?

Transcrierea unor fragmente din conferinta:

“Imediatul este foarte pregnant, este de multe ori invaziv si agresiv. Vesnicia are o delicatete in manifestare, are o discretie a prezentei, ea nu este perceputa prin simturi, nu este atat de usor accesibila. Organul cu care percepem Vesnicia este inima, iar Imediatul, Imanentul este perceput cu simturile sau cu ratiunea si atunci este mult mai accesibil, este mult mai pregnant in viata noastra. Deci este o prezenta mai de forta, cu toate ca este foarte slab. Adica Imediatul nu are consistenta si nu are un sens in sine. Vesnicia este mult mai discreta, nu este atat de tipatoare, nu este atat de strigatoare cum sunt simturile. Vesnicia se manifesta ca o soapta discreta in viata omului, or daca este ridicat nivelul de zgomot sau de galagie al simturilor nu mai poate fi perceputa soptirea inimii, [nu se mai pot auzi] soaptele sufletului.

L-am putea compara pe om cu o casa care are doua intrari: una la strada si a doua intrare catre gradina. Si acest simbol al casei se potriveste si cu intelesul spiritual in sensul in care inima este poarta catre gradina Raiului, unde este prezent Dumnezeu si simturile sunt ferestrele sau usa catre lumea aceasta. Or, daca stai in strada e foarte multa galagie si atunci tu nu mai ai cum sa auzi ca bate cineva la poarta dinspre gradina. Dumnezeu sta la usa si bate, asa cum stim din Evanghelie. Cum ziceam, ca sa ajungem sa percepem ce se intampla in curte trebuie sa plecam un pic din zona strazii, sa intram in casa si sa inaintam in directia catre curte, catre gradina. Toti trebuie sa parcurgem acest traseu interior, se si zice in Evanghelie ca „Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru”, deci acolo trebuie cautata Imparatia lui Dumnezeu. Nu se poate simti nimic din directia aia daca ramai in zona galagiei.

Spuneam ca simturile sunt foarte puternice, Imediatul este foarte puternic, ganditi-va si voi la un om care este stapanit de imediat, e sub puterea Imediatului, cat de mult poate sa fie conditionat de o patima. De exemplu de la fumatori, daca are 10 lei sau 12 lei si trebuie sa aleaga intre a-si cumpara ceva de mancare si a-si cumpara un pachet de tigari, el va alege sa cumpere un pachet de tigari. Sau un om care este dependent de alcool va face la fel, sau unul care este dependent de droguri, la fel va proceda. Adica atunci cand lasi Imediatul sa te invadeze, imediatul te si poseda si te si diminueaza. Dimpotriva, Dumnezeu care ne cere sa ne lepadam de noi insine, in mod real este Cel care ne valorifica, Cel care ne amplifica, ne personalizeaza din ce in ce mai mult. Imediatul ne depersonalizeaza pe cand Dumnezeu ne personalizeaza si nu doar atata, ci ne si indumnezeieste. Si atuncea e bine sa punem lucrurile intr-o ordine in viata noastra si sa stim sa stabilim exact raportul echilibrat care trebuie sa fie intre Vesnicie si Imediat. Adica, asa cum ziceam, Imediatul tine de simturi si simturile tin de o anumita animalitate a noastra, de instinctualitatea noastra. Si instinctele au rostul lor in vietuirea noastra in lumea aceasta si au rationalitatea lor. Problema este atuncea cand puterea sufleteasca este indreptata catre instinct sau cand instinctul este alimentat sau amplificat de puterea sufleteasca.

Deci pot fi doua tendinte in fiinta omului, fie aceea de spiritualizare a trupului, fie aceea de inrobire a sufletului de catre simturi. Si nu o sa ramanem numai la o robie a sufletului de catre simturi, sa trecem mai departe la o robie a sufletului de catre demoni. Deci sufletul nu ajunge doar subordonat simturilor ci, prin instinctele patimase ajunge chiar subordonat demonicului. Si cum ziceam, demonul este cel care il poseda si prin aceasta posesie pe care el o exercita nu face altceva decat sa anuleze exact persoana, exact sinele omului. Si atunci, de fapt, la omul care traieste sub imperiul Imediatului sau sub imperiul simturilor, vedem ca sinele tinde sa devina periferic, sa se atrofieze tot mai mult si sa se evidentieze unul sau altul dintre instinctele devenite patimase. Omul patimas, de fapt, se depersonalizeaza.

Or, printr-o sublimare, printr-o transfigurare sau printr-o cumintire a simturilor, printr-o ordonare a simturilor care se realizeaza prin tot ceea ce insemna Post, nu doar la nivel alimentar, ci Post ca principiu de viata. Prin aceasta lucrare a Postului, prin aceasta lepadare de interes, de sinele fals se ajunge de fapt la redobandirea sau la regasirea sinelui autentic.

Ceea ce avem noi la indemana in lumea aceasta este spatiul liturgic. Si nu doar spatiul, ci si timpul liturgic sunt cele care produc aceasta sincronizare a Imediatului cu Vesnicia, a Clipei cu Vesnicia si a spatiului, a lumii acesteia create cu lumea necreata si cu Dumnezeu. De aceea, de multe ori, Liturghia apare ca fiind greu de inteles si, in general, ritualurile Bisericii par greu de inteles, pentru ca nu se intelege complexitatea mecanismului care trebuie sa realizeze aceasta sincronizare intre lumi, cum ziceam, intre Clipa si Vesnicie, intre materie, duh si Dumnezeu. De aceea, este nevoie de ritual, pentru ca in cadrul ritualului nu este doar omul care actioneaza sau omul care comunica cu Dumnezeu ci este o impreuna-osteneala, o con-jugare, o impreuna-injugare in jugul liturgic a omului cu Dumnezeu, tocmai pentru a se realiza aceasta conectare intre lumi si intre Timp si Vesnicie.

[…]

Lumea aceasta contemporana, care s-a revoltat si a eliminat Vesnicia, cu toate ca este foarte puternica – prin impresii – pentru ca simturile sunt foarte pregnante (orice percepi prin simturi este puternic), pe de alta parte este foarte slaba si foarte inconsistenta, tocmai din cauza unei lipse de orizont si a unei lipse de sens. Adica, totul in lumea Clipei, in imperiul Clipei, este instabil si lipsit de consistenta. Adica nu exista sisteme de referinta pe care sa te poti intemeia, totul este in schimbare. Si vedem in ziua de astazi ca totul este relativizat, traim intr-un mileniu al relativismului, nimic nu mai este stabil – nici morala, nici justitia, nici cultura. Se demitizeaza eroii culturii noastre, la fel cum se demitizeaza si istoria sau se incearca si o demitizare a religiei; se introduce relativismul ca realitate absoluta.

Or, in sfera relativismului se traieste foarte acut sentimentul instabilitatii. Cand totul este relativ, nimic nu mai este stabil, si atunci totul devine absurd. De aceea tot mai multi oameni incearca, constient sau instinctiv, sa evadeze din viata lor, din suferintele lor, din toata aceasta instabilitate pe care o are lumea si, de multe ori, metodele de evadare din lume sunt deficiente, sunt gresite, pentru ca se incearca sa se scape, sa se iasa din lume, dar nu inspre vesnicie, ci doar printr-o suspendare sau printr-o anesteziere. Adica viata este cu probleme, viata este de multe ori absurda si lipsita de sens, iar fara Dumnezeu nu prea reusesti sa gasesti un sens in viata si atuncea trebuie sa uiti de toata aceasta problematica si apelezi la diferite forme de uitare, care asa cum ziceam, functioneaza ca un anestezic. Anestezicul nu rezolva problema suferintei din organism, ci doar intrerupe transmiterea suferintei catre organul central, catre creier. Suferinta exista in continuare in organism, dar creierul nu o mai percepe. La fel, toate aceste anestezice, incepand de la divertisment, la diferite substante, la putere, la bani, la placeri, nu reusesc sa rezolve problema reala, sunt doar niste anestezice de scurta durata, dupa care se cade din nou in real.

Or, lumea spirituala, chiar asa cum este ea, desi nu are aceeasi pregnanta, desi pare mult mai… delicata si se recepteaza mult mai slab, pe de alta parte este infinit mai puternica si mai stabila, pentru ca tot ce tine de lumea duhovniceasca nu se schimba, nu se poate corupe. Tot ceea ce tine de lumea duhovniceasca este plin de sens, acolo nu exista absurd, nu exista hazard, nu exista nici moarte, nu exista nici corupere. Si atunci, de fapt, ceea ce trebuie sa facem noi este acel transfer de putere din planul spiritual al vietii inspre Clipa, inspre Cotidian. Si acest lucru il face si Liturgicul si il face si Rugaciunea. Pentru ca acea putere dinspre Supranatural sa curga inspre Natural, inspre firesc, trebuie sa se realizeze legatura in sufletul omului, ca sa nu fie nici o fractura intre trup si suflet, si, cum ziceam, sa se poata manifesta sufletul in voie, sa nu fie inrobit de simturi. Si atunci se face acest transfer de putere de la Dumnezeu si Imediatul sau Clipa se umplu de sens.

Sa stiti ca e o batalie foarte mare in jurul Clipei. Sunt multe clipe din viata pe care le desconsideram, tocmai din cauza ca sunt mici si ni se par nesemnificative, dar, puse cap la cap, ele se aduna si constituie un TIMP mare, timp care are o insemnatate in existenta noastra. Atunci cand ni se fura viata, ni se fura clipa cu clipa. Ce faci atunci cand ai un pic de timp liber? Poate ai numai un minut, doua, trei minute: imediat intri pe Facebook, intri pe telefon, hai sa mai vorbesti cu cineva, hai sa iti mai satisfaci o curiozitate si ti se pare ca nu-i mare lucru. Dar aceste doua-trei minute se intampla pe tot parcursul zilei si se aduna si nu ramai numai la doua trei minute, se inmultesc. Si atunci cand ti se fura timpul, ti se fura de fapt viata. Ar fi mult mai util ca, daca ai un minut, sa zici un Tatal nostru, sau sa zici Rugaciunea lui Iisus. Rugaciunea lui Iisus este cel mai eficient mod de a valorifica clipa, de a invesnici clipa. Este o rugaciune foarte scurta: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine, pacatosul! Nu dureaza deloc, te poti concentra sa o zici, nu e o rugaciune lunga care sa presupuna un timp sau o anumita asezare interioara si o anumita concentrare, dar este un mod mult mai bun de a valorifica tocmai aceste clipe marunte, tocmai aceste firimituri ale ospatului cotidian, dar care se aduna.

Cine controleaza timpul omului, controleaza personalitatea lui. Nu stiu daca va dati seama, dar noi ne recompunem in permanenta. In permanenta, toate informatiile pe care noi le receptam intra in componenta noastra si ne modeleaza fiinta, ne modeleaza personalitatea. Deci personalitatea niciodata nu se definitiveaza. Chiar daca un anumit om ajunge, sa zicem, la o rutina sau la o uniformitate, dar care este o uniformitate pe care si-o genereaza in timp real. Nu este o uniformitate pe care si-a generat-o o data si ea dupa aceea se perpetueaza de acolo pana la sfarsitul vietii. Nu, acea uniformitate si-o genereaza in timp real, in fiecare zi, prin faptul ca face aceleasi lucruri si are aceeasi lipsa de orizont spiritual in fiecare zi, astfel ajunge omul la o plafonare, la o plafonare in mediocritate sau la o limitare. Pe cand tot ceea ce facem noi in fiecare zi intra in componenta noastra si, prin ele, noi ne recompunem in fiecare zi. Daca noi, ca si calugari, iesim in lume si stam doua-trei zile, o saptamana in lume, imediat simtim o scadere a continutului sufletesc pe care il ai, a continutului de persoana. Deci noi trebuie sa ne luptam pentru devenirea noastra in fiecare zi. Adica tot ceea ce faci, faptul de a avea o anumita luciditate, de a avea o anumita limpezime, o anumita viziune, de a avea o anumita claritate a vederii, ca sa intelegi viata, sa te intelegi pe tine, sa iti poti defini o strategie prin care sa te lucrezi si sa iti poti proiecta un drum care sa te duca la o tinta, pentru asta trebuie sa te lupti in fiecare zi. Or, daca noi lasam pe altii sa ne fure clipele, aceia, de fapt, ajung sa ne controleze insasi personalitatea noastra.

Si atunci revenim la importanta acestor clipe, acestor firimituri de timp. Vedeti ca nu aveti foarte multi timpi liberi intr-o zi, esti de multe ori prins, cu profesia ta, cu relatiile sociale, cu relatiile de familie si atunci ce iti raman in mod concret sunt tocmai aceste intervale mici de timp. Si este foarte important daca am reusi sa ne recucerim timpul, sa devenim din nou proprietarii clipelor, proprietarii timpului nostru. Sa nu ne mai lasam jefuiti de acesti timpi mici, dar, cum ziceam, in final, acesti timpi mici sunt cei care fac diferenta, felul in care ne folosim aceste firimituri de timp“.

***

Vedeti si: 

***

Alte legaturi: