Raspunsuri duhovnicesti de la PARINTELE ZAHARIA ZAHAROU despre COBORAREA MINTII IN INIMA, lucrarea “preotiei imparatesti” a rugaciunii si plansului pentru oameni, PUTEREA SI MARETIA TAINEI PREOTIEI, insemnatatea POMENIRII NUMELOR LA SFANTA LITURGHIE, pocainta si constiinta

Întrebări şi răspunsuri

Întrebarea 1: Aţi putea explica mai pe larg cum ne răstignim mintea pentru ca Hristos să Se poată sălăşlui în inima noastră?

Răspuns: În starea noastră căzută, mintea ne este îm­prăştiată în toată lumea zidită, în pofte, în închipuiri ş.a.m.d. Este deci despărţită de inimă. Toată strădania noastră se îndreaptă spre a aduce mintea înapoi în inimă şi a o uni cu aceasta, pentru ca omul să se poată înfăţişa înaintea lui Dumnezeu cu toată fiinţa lui şi să fie recunoscut de către El. Dumnezeu ne recunoaşte ca fii ai Săi atunci când ne în­toarcem la El cu toată inima, cu toată mintea, cu toată fiinţa noastră.

Dar cum ne adunăm gândurile înlăuntrul nostru, când ele sunt atât de risipite în această lume? O cale este a le răstigni prin poruncile Evangheliei. După cum am spus mai înainte, atunci când ne cercetăm pe noi înşine în lumina poruncilor Evangheliei, vedem cât de departe suntem de ele, iar în dorinţa de a le păzi, mintea se smereşte şi este răstignită. Această smerenie ajută mintea să se pogoare, să se sălăşluiască în inimă. Dacă ne răstignim mintea, adică ne cercetăm pe noi înşine cu asprime în lumina poruncilor Evangheliei, ne vom vedea propria sărăcie duhovnicească, iar smerenia ce însoţeşte această viziune atrage harul dumnezeiesc şi Domnul ne va uni din nou mintea cu inima. Fără harul lui Dumnezeu, mintea nu se poate uni cu inima. Aceasta este tăierea împrejur a minţii, răstignirea minţii, pe care se nevoiau s-o dobândească părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, pentru ca isihia lor să aducă roadă desăvârşită. Dacă mintea nu află inima, înfăţi­şarea noastră înaintea lui Dumnezeu nu are putere şi nu vom cunoaşte niciodată schimbarea dătătoare de viaţă a dreptei Celui Preaînalt.

Intrebarea 2: Aşadar, pentru a-L putea iubi pe Domnul Dumnezeu din toată inima noastră, din toată puterea noastră şi din tot sufletul nostru, este nevoie ca mintea şi inima să fie unite prin smerenie?

Răspuns: Da. Precum Domnul S-a pogorât în părţile cele mai de jos ale pământului şi apoi S-a înălţat şi a robit robime şi a dat daruri oamenilor, la fel şi noi trebuie să urmăm calea Lui. Trebuie să ne pogorâm în adâncul inimii, şi avem nevoie de multă credinţă şi îndrăzneală ca să înfruntăm întunericul pe care îl purtăm în inimă. Aceasta este o răstignire care ne smereşte şi ne dă puterea, prin har, să ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu în chip bineplăcut Lui.

Intrebarea 3: In societatea şi cultura noastră modernă întâlnim foarte des expresia: „Urmează-ţi inima”. O auzim tot timpul, chiar şi în reclamele de la televizor. Aţi putea comenta puţin această idee care pricinuieşte atât de mult rău în lumea de astăzi?

Răspuns: Atunci când spun: „Urmează-ţi inima!”, nu inima este cea pe care o urmează ei, ci pofta simţurilor. Inima este un loc duhovnicesc, o putere duhovnicească.

Intrebarea 4: Ce legătură există între rugăciunea monahilor şi deschiderea inimii de către Iisus Hristos? Oare această des­chidere a inimii este dăruită numai călugărilor?

Răspuns: Pentru mine în mănăstire, Trupul lui Hristos îl alcătuiesc cei patruzeci de vieţuitori ai obştii. In parohie, Trupul lui Hristos sunteţi dumneavoastră, preotul, şi credincioşii. Iar Hristos este prezent în mijlocul vostru şi Se bucură să-l vadă pe slujitorul Său mijlocind între El şi cre­dincioşi şi purtându-i pe toţi în inima lui. Slujirea dumneavoastră este cu adevărat un exerciţiu de a dobândi universalitatea iubirii lui Hristos. Şi toate lucrurile bune pe care le faceţi – fiecare cuvânt bun pe care îl spuneţi unui enoriaş, fiecare mângâiere pe care i-o aduceţi în necazul lui, fiecare povaţă sau încurajare pe care i-o daţi spre a-şi reînnoi viaţa – toate acestea vă vor lărgi inima. In plus, toate faptele bune pe care le săvârşiţi ca preot în parohie vor sta de-a dreapta dumneavoastră la Judecata de Apoi şi vă vor îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu.

Am auzit odată o istorioară despre un pustnic care avea doi ucenici: unul era ieromonah, iar celălalt simplu monah. In satul din apropierea schitului murise preotul şi nu mai era cine să slujească Sfânta Liturghie. Atunci bătrânul pustnic, din dragoste pentru oameni, a preferat să se lipsească de ucenicii lui, trimiţându-i pe amândoi să-i ajute pe săteni şi să slujească Liturghia până la venirea noului preot. Inainte de plecare, i-a dat fiecăruia câte un cuvânt. Monahului i-a spus: „Să ai neîncetat pe buze, în minte şi în inimă Numele lui Hristos.” Iar preotului i-a spus: „Să ai neîncetat pe buze, în minte şi în inimă numele credincioşilor tăi.“ Aceasta arată care este slujirea preotului şi care cea a monahului. Intr-un fel, aceeaşi lucrare pe care noi o avem în mănăstire preotul o are în parohia lui. De fiecare dată când preotul se înfă­ţişează înaintea lui Dumnezeu şi rosteşte cuvintele: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate“, darurile pe care le aduce trebuie să-i cuprindă pe toţi cei prezenţi la slujbă, rugăciunea lui trebuie să-i îmbrăţişeze pe toţi enoriaşii, pomenindu-i, dacă se poate, pe fiecare pe nume. Dacă nu este cu putinţă, cel puţin să-i pomenească pe câţiva dintre ei, sau să se roage pentru ei la general. In acest chip, Liturghia şi slujirea preotului sunt un foarte bun exerciţiu pentru a dobândi universalitatea iubirii lui Hristos.

În mănăstire, de asemenea, călugării se nevoiesc să poarte toată obştea în inima lor şi astfel, treptat, inima li se lărgeşte, până ce ajung să cuprindă într-însa întreaga lume pentru care mijlocesc înaintea lui Dumnezeu. Odată mă aflam într-o mănăstire şi am văzut pe un frate plângând. L-am întrebat: „Ce s-a întâmplat, frate?” Şi cum nu-mi putea răspunde din pricina suspinelor, i-am zis: „Hai să mergem în paraclis şi să stăm de vorbă acolo.” Am mers în paraclis şi cu ochii în lacrimi mi-a spus: „Privesc în inima mea şi văd că unul din fraţi lipseşte! Nu pot îndura acest lucru!“ Era un monah foarte simplu, dar trăia acest adevăr al universalităţii iubirii lui Hristos. Avea pace în suflet numai atunci când îi vedea pe toţi fraţii prezenţi în inima lui. Se pare că inima i se răcise faţă de unul dintre ei şi se simţea mutilat din această pricină.

Totuşi, slujirea monahului se deosebeşte de cea a preo­tului prin faptul că este o slujire smerită, ascunsă. Lucrarea preotului în parohie este mai înaltă, fiindcă el îi călăuzeşte pe credincioşi şi mijloceşte înaintea Domnului pentru ei, asemenea unui avocat care apără cauza clientului său înaintea curţii. Preotul încearcă necontenit să-i împace pe credincioşi cu Dumnezeu, iar aceasta este cu adevărat o lucrare măreaţă. Am primit marea „slujire a împăcării”, spune Sfântul Apostol Pavel. Împlinind această slujire, mijlocind şi rugându-ne Dom­nului pentru oameni, aflăm har înaintea Lui, iar în Ziua Judecăţii toate faptele bune pe care le-am săvârşit pentru enoriaşii noştri ne vor îndreptăţi înaintea lui Dumnezeu. Dumneavoastră aveţi adevărata preoţie. Călugărul are un alt fel de preoţie, preoţia universală. El trebuie să-şi lucreze propria mântuire şi să mijlocească pentru mântuirea întregii lumi prin rugăciunile sale, prin propria lui pocăinţă adusă în ascuns înaintea lui Dumnezeu. Dumneavoastră aveţi o preoţie mai concretă, mai înaltă – preoţia liturgică, cu care aţi fost învestit de către Biserică. Intreaga Biserică este de partea dumneavoastră şi vă sprijină.

Am să vă mai spun ceva. Cu câţiva ani înainte de a deveni preot, am început să ţin credincioşilor un cuvânt de învăţătură în biserică, în fiecare duminică după-amiaza, iar cu un an înainte de hirotonie Părintele Sofronie chiar îi încuraja pe oameni să vorbească cu mine. Odată, o studentă a venit să-mi ceară sfatul şi, mişcată de cuvintele pe care i le-am spus, plină de umilinţă şi-a vărsat sufletul înaintea mea şi mi-a povestit viaţa ei. Şi cu adevărat trecuse prin multe nenorociri şi păcate, iar eu, auzind toate acestea, m-am tulburat. Am alergat îndată la Părintele Sofronie şi i-am spus: „Iată, mi-a povestit toată viaţa ei, toate păcatele pe care le-a făcut. Nu pot purta astfel de lucruri şi sunt tulburat.” Părintele mi-a răspuns: „Eu ţi-am spus numai să vorbeşti cu oamenii, nu să le asculţi spovedania şi să afli lucruri despre viaţa lor particulară.” „Mişcată de cuvântul meu, şi-a deschis sufletul şi n-am putut s-o opresc”, am zis eu. Părintele m-a sfătuit atunci să am grijă. Opt luni mai târziu am fost hirotonit preot şi duhovnic şi apoi am auzit spovedanii mult mai grave decât aceea, dar niciodată nu am mai fost tulburat. Atunci am înţeles că eram în ascultare de Biserică, în spatele meu aveam întreaga Biserică a lui Dumnezeu care mă spri­jinea, Biserica din cer şi Biserica de pe pământ. Am fost învestiţi cu o slujire măreaţă, iar în această slujire putem face mult mai mult decât credem, pentru că suntem spri­jiniţi de toţi sfinţii din cer şi de pe pământ.

Acestea sunt, aşadar, cele două feluri de preoţie – preoţia sacramentală şi preoţia împărătească. Dar slujirea preotului va da roadă deplină dacă înlăuntrul său lucrează şi preoţia împărătească. De fapt, avem trebuinţă de amândouă. Când am devenit preot, am descoperit cu bucurie, dar şi cu cutre­mur, că pomenind numele credincioşilor la Sfânta Proscomidie era ca şi cum aş fi rostit Rugăciunea lui Iisus. Fiecare nume pe care îl pomeneam îmi aducea valuri de mângâiere dumne­zeiască. Atunci am înţeles că pomenirea numelor la Proscomidie are aceeaşi putere ca şi Rugăciunea lui Iisus, pentru că îi pomenim pe hristoşii Domnului nostru. Noi toţi suntem hristoşii lui Hristos!

Intrebarea 5: Teologia pastorală ne învaţă că preotul trebuie să împlinească toate cele zece porunci şi chiar să se ridice deasupra lor. Iar Preasfinţitul nostru spune că datorită Sfintei Taine a Hirotoniei preoţii sunt chiar mai presus de îngeri, încercăm să ne spovedim cât putem de des atunci când găsim un preot ortodox, dar între spovedanie şi altar inter­vin totuşi păcate nespovedite pe care le purtăm cu noi, gânduri care ne tulbură şi pe care nu ajungem să le descoperim la spovedanie. E greu să venim la altarul Domnului, care este atât de sfânt, şi să ne înfăţişăm înaintea împăratului cerurilor cu toate aceste mici păcate, gânduri, mânie… Ce ne sfătuiţi? Să intrăm cu ele în Sfântul Altar, sau să încercăm,  pe cât se poate, să ne spovedim mai des?

Răspuns: Odată, un preot din Cipru, mai tânăr decât mine, care venise în vizită la noi la mănăstire, m-a rugat să-i dau câteva sfaturi generale despre lucrarea duhovniciei. I-am răspuns: „Părinte, pentru această slujire nu există reţete. Trebuie să strigăm neîncetat la Dumnezeu. Am fost aruncaţi în mare şi trebuie să înotăm ca să ajungem la mal.”

Dacă ne facem spovedania, ori de câte ori putem, cu cuget curat, iar între spovedanii se întâmplă ceva care ne tulbură, atunci ne pocăim şi ne deşertăm inima înaintea lui Dumnezeu. Intrăm în altar cu inima înfrântă, simtindu-ne cu totul nevrednici de sfinţenia şi de dragostea Domnului, şi sunt încredinţat că Dumnezeu nu ne va trece cu vederea, ştiind că facem tot ce ne stă în putinţă. Important este să avem inima înfrântă când venim la altar. Insă din clipa în care am intrat acolo, să lăsăm deoparte rugăciunea de pocăinţă! Trebuie să ne concentrăm la ce avem de făcut pentru Li­turghie – aceasta este rugăciunea noastră. Dacă vrem să ne rugăm şi să ne pregătim cu zdrobire de inima, trebuie să o facem înainte de a trece pragul altarului.

De aceea nu se cade ca preotul, mai ales dacă este tânăr, să plângă în timpul Sfintei Liturghii. Nu este greu să plângem la Liturghie, fiindcă suntem sprijiniţi de rugăciunea celorlalţi, însă, după cum am spus mai înainte, preotul trebuie să evite pe cât posibil orice semn exterior de evlavie. Poate că este îngăduit unui preot în vârstă sau unui episcop care, ca un adevărat părinte, poartă în sine întreaga viaţă a parohiei sau a eparhiei respective, dar pentru un preot mai tânăr acest lucru este primejdios, pentru că îl poate arunca în mân­drie şi, cu siguranţă, nici pe credincioşi nu-i foloseşte să-l vadă plângând. Dacă vrem să plângem, trebuie s-o facem în chilia noastră, înainte de a intra în altar.

[…]

Intrebarea 7: Nu prea sunt de acord cu cuvântul „a con­vinge”. Aţi spus că trebuie „să-L convingem” pe Dumnezeu că suntem ai Lui. Şi, iertaţi-mă, nu înţeleg ce vreţi să spuneţi prin „hristoşii lui Hristos”.

Răspuns: Aveţi dreptate, părinte, toate cuvintele noastre sunt neîndestulătoare. De fapt, nu pe Dumnezeu Îl convingem, ci mai degrabă trebuie să ne convingem pe noi înşine că suntem vrednici să păstrăm harul în viaţa noastră. De exemplu, dacă ne-am rugat cu lacrimi şi cu toată inima, acesta este un semn că rugăciunea noastră a ajuns la urechile Domnului Savaot. De asemenea, dacă rugăciunea purcede din adâncul inimii omului, atunci ea va fi auzită de Dumnezeu.

Nu întotdeauna găsim cu uşurinţă cuvintele potrivite. Sfântul Pavel spune că toată făptura suspină împreună cu omul din pricina căderii, ca şi cum zidirea necuvântătoare ar putea înţelege căderea omului. Ce vrea să spună de fapt prin aceasta? Anume că durerea omului este atât de mare, încât vede întreaga făptură suspinând împreună cu el. Şi acelaşi om, când este cu adevărat renăscut duhovniceşte, când L-a „convins” pe Domnul şi a primit harul, vede cum toată zidirea Îl slăveşte şi Îl laudă pe Dumnezeu. Uneori suntem nevoiţi să recurgem la imagini antropomorfice pentru a ne exprima ideile, întrucât nu dispunem de alte mijloace.

Intrebarea 8: Şi ce înseamnă „hristoşii lui Hristos”?

Răspuns: Ce înseamnă „Hristos”? – Cel ce a fost uns de Duhul Sfânt. Ca Fiu al lui Dumnezeu, Hristos a uns în Ipostasul Său firea umană prin firea Sa dumnezeiască. Această unire dintre firea dumnezeiască şi cea omenească este o ungere. In acest sens, cuvântul „Hristos” ar putea însemna două firi într-un singur ipostas. Aşadar, şi noi suntem hristoşi, pentru că avem un ipostas, cel omenesc, şi două firi, anume firea noastră omenească şi firea dumnezeiască pe care o primim la botez, atunci când ne îmbrăcăm cu firea lui Hristos după har, după energie. În acest chip noi toţi suntem hris­toşii lui Hristos.

Intrebarea 9: In cuvântul de ieri aţi vorbit despre gândurile pătimaşe. In cartea Muntele tăcerii, citim despre desfăşurarea progresivă a acestor gânduri: la început suntem ispitiţi de un gând, apoi începem să discutăm cu el, până ce ajungem să i ne supunem. In ce moment gândul devine într-adevăr păcat? Cu toţii suntem ispitiţi de gânduri, dar, după cum spune autorul cărţii respective, dacă le alungăm cu Rugă­ciunea lui Iisus, ele nu sunt considerate păcat.

Răspuns: In ce stadiu un gând începe să fie păcat? Sfinţii Părinţi ne sfătuiesc să alungăm gândurile de la bun început, pentru a evita lupta cu ele. Un gând începe să fie păcat atunci când inima se tulbură şi simţim cum un nor negru începe să o învăluiască. Dacă primim un gând pătimaş sau un gând rău despre cineva, îndată un nor greu ne îm­povărează inima şi avem trebuinţă de lacrimi pentru a-l putea risipi, de lacrimi şi de spovedanie. Avem deci timp să ne îndreptăm, căci gândul nu devine numaidecât păcat, dar ne este mai de folos şi avem mai puţin de luptat dacă îl respingem de la început. Trebuie să zdrobim pruncii Babilonului de piatra lui Hristos, cum spune Psalmistul – pruncii sunt gândurile de la vrăjmaşul. Îndată ce se ivesc, când sunt încă prunci, le zdrobim de piatra lui Hristos, care este Numele Lui.

Să zicem că îmi vine un gând rău: să-l omor pe fratele meu. Evident că acest gând nu este de la mine. Cum să-mi omor fratele? Nu poate fi decât de la vrăjmaşul. Nu primesc un astfel de gând, aşa că nu mă voi teme de el, ci îl voi alunga de îndată. Dar dacă gândul revine cu insistenţă, acesta este un semn că trebuie să fiu mai atent. Iar dacă încep să pun la cale în mintea mea cum să săvârşesc crima, atunci gândul începe să fie păcat. Dar chiar şi atunci există cale de întoarcere. În fiecare stadiu al desfăşurării gândului putem pune punct, luând chiar răsplată pentru lupta noastră. Dumnezeu ne-a dat puterea să ne oprim înainte de a săvârşi păcatul. Dar întotdeauna trebuie să încercăm să alungăm gândul de la bun început, ca să ocolim ispitele ce ne vin dacă primim să stăm de vorbă el. În plus, trebuie să ne străduim a avea gânduri bune, a cultiva ne voinţa ascetică pozitivă, cum am spus mai înainte, câştigând tot mai mult teren duhovnicesc, astfel încât să nu mai luăm seama la gândurile negative. Altfel spus, ne îmbogăţim cu gânduri bune, ca să nu mai dăm atenţie celor rele. Iar acest lucru se întâmplă în chip firesc ori de câte ori citim Sfânta Scriptură. Atunci mintea şi toate gândurile noastre sunt robite spre ascultarea lui Hristos, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Adică mintea noastră este atrasă cu totul de cuvântul lui Hristos. Aceasta este o trezvie pozitivă, care este mult mai folositoare.

Intrebarea 10: Cum să uit păcatele pe care le-am săvârşit? Imi vin tot timpul în minte, deşi le-am mărturisit la spove­danie şi am primit dezlegare.

Răspuns: Da, aveţi dreptate, de multe ori întâlnim această problemă. Dacă am mărturisit păcatul cu smerenie, iar amintirea lui încă ne mai chinuie, atunci ne deşertăm sufletul înaintea lui Dumnezeu, facem pocăinţă şi îl ştergem înaintea Domnului pentru veşnicie. Astfel punem punct, pă­catul nu mai este al nostru. În viaţă se pot întâmpla multe lucruri nefericite pe care nu le mai putem îndrepta, dar pe care le putem desfiinţa înaintea lui Dumnezeu prin pocăinţă, pentru a nu le mai afla înaintea noastră în veşnicie. Iar semnul că păcatele ne-au fost iertate este că nu ne mai tulburăm atunci când ni le reamintim, ca şi cum altcineva le-ar fi să­vârşit, iar nu noi.

Intrebarea 11: Părinte, ce ne puteţi spune despre plânsul neîncetat şi despre lacrimi? Oare uităm păcatele pe care le-am săvârşit, sau plângem pentru ele şi pentru păcatele întregii lumi?

Răspuns: Dacă plângem numai pentru păcatele noastre, plânsul nostru nu va dura multă vreme. De plângem însă pentru că dorim să-I aducem lui Hristos toate câte sunt vrednice de El, ca răsplată pentru tot ce a făcut pentru noi, atunci pocăinţa noastră nu va avea sfârşit.

Sfântul Ioan Colov s-a luptat cu bărbăţie împotriva patimilor şi a fost slobozit de ele. Curând însă a simţit că pierduse încordarea pocăinţei ce-i însoţise nevoinţa şi s-a rugat lui Dumnezeu să i se întoarcă patimile, ca să petreacă neîncetat în acea rugăciune şi încordare a pocăinţei care îi aduseseră atât folos duhovnicesc. Intrebat despre acest lucru, Sfântul Siluan a spus că Sfântul Ioan Colov s-a rugat să i se întoarcă patimile pentru că nu primise încă darul rugăciunii pentru lume. Dacă ar fi primit acest dar – acea rugăciune pe care niciodată nu o putem plini în chip de­săvârşit în această viaţă – plânsul şi tânguirea lui pentru întreaga lume nu ar fi luat niciodată sfârşit. Şi Sfântul Siluan adevereşte că atât timp cât omul se luptă cu pati­mile, înlăuntrul său nu poate sălăşlui rugăciunea stăruitoare pentru lume, care este vederea curată a lui Dumnezeu.

Aşadar, dacă plângem numai pentru păcatele noastre, foarte curând plânsul nostru va lua sfârşit, căci în marea Lui milostivire, Dumnezeu degrabă ne iartă păcatele. Dar dacă plângem din recunoştinţă faţă de Dumnezeu şi pentru că vrem să-I aducem Domnului „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun“, cum le scrie Sfântul Pavel filipenilor, atunci nu va fi capăt pocăinţei noastre. Şi într-adevăr, pocăinţa nu are hotar pe pământ. Evanghelia începe şi se sfârşeşte cu propovăduirea pocăinţei. Vă amintiţi că înainte de înălţarea la cer Domnul le-a po­runcit apostolilor să propovăduiască pocăinţa în numele Lui la toate neamurile şi să le boteze în numele Sfintei Treimi. Pocăinţa nu are sfârşit pe pământ, fiindcă singurul nostru punct de referinţă este Hristos; trebuie să ne asemănăm Lui şi să urmăm pilda pe care ne-a dat-o El, iar a ajunge la această desăvârşire noi nu vom izbuti niciodată. Iată de ce pocăinţa născută din recunoştinţă şi din dragoste faţă de Dumnezeu este fără de sfârşit.

Intrebarea 12: Care este legătura episcopului dumnea­voastră cu viaţa mănăstirii? Care sunt asemănările şi deosebirile dintre relaţia unui episcop cu o parohie şi relaţia lui cu o mănăstire?

Răspuns: Cred că este acelaşi lucru. Episcopul este centrul unităţii în Biserică; el poartă răspunderea pentru viaţa Bise­ricii şi mai ales pentru unitatea ei, pentru integritatea cre­dinţei. Episcopii sunt păstorii care păzesc hotarele Bisericii şi-i împiedică pe vrăjmaşi să pătrundă înăuntru. De aceea trebuie să ascultăm de episcopii noştri, nu pentru că sunt stăpâni, ci pentru că sunt părinţi şi pentru că păstrează pentru noi unitatea credinţei şi plinătatea darurilor Duhului Sfânt pe care ni le dă Biserica. Este la fel pentru toţi, atât în mă­năstiri, cât şi în parohii.

Intrebarea 13: Am o întrebare legată de conştiinţă. Pentru mine, conştiinţa joacă un rol de seamă în slujirea preotului. Când oamenii vin la spovedanie, întotdeauna apelez la această facultate a sufletului, le spun să-şi asculte conştiinţa. Incerc să-i învăţ să-şi facă timp în viaţa lor să se liniştească şi să conştientizeze ce se petrece înlăuntrul lor, îndeosebi atunci când se pregătesc pentru spovedanie – deoarece de multe ori oamenii vin la spovedanie cu o listă întreagă de probleme, înşirând toate lucrurile mărunte pe care le-au făcut, fără să meargă însă la esenţă. Dar am descoperit, de-a lungul slujirii mele pastorale, că acest mod de abordare, prin conştiinţă, îi poate ajuta pe oameni. Cred că datorită harului dumnezeiesc ce lucrează în noi prin taina Sfântului Botez singurul chip în care Dumnezeu vorbeşte cu noi este prin conştiinţa noastră. Este corect, sau credeţi că se mai poate adăuga ceva?

Răspuns: Sfântul Botez este mare, dar nu este totul. Trebuie să ne hrănim cu Trupul şi Sângele lui Hristos şi să păzim poruncile Lui, ca să sprijinim harul pe care l-am primit la botez. De asemenea, există o problemă, pentru că nu toţi se pot bizui pe conştiinţa lor în aceeaşi măsură. Cei care au fost luminaţi de har au criterii mult mai înalte; ei şi-au cultivat şi curăţit conştiinţa şi nu îngăduie nici cea mai mică mişcare a inimii potrivnică poruncilor lui Hristos. Dar alţii, care nu au cunoscut o asemenea luminare, au măsuri mult mai mo­deste. Aici intervine lucrarea preotului: să predice, să-i sfă­tuiască, să le trezească conştiinţa şi să-i îndemne să citească cuvântul lui Dumnezeu, îndeosebi Sfânta Evanghelie. Iar dacă cercetăm cuvântul Domnului şi ne rugăm, atunci con­ştiinţa ni se va subţia tot mai mult şi standardele noastre vor urca în chip firesc. Atunci va da roade lucrarea dumneavoastră. Dar unii oameni trebuie pregătiţi pentru aceasta.

(din: Arhimandrit Zaharia Zaharou, “Adu-ţi aminte de dragostea cea dintâi (Apoc. 2, 4-5)”. Cele trei perioade ale vârstei duhovniceşti în teologia Părintelui Sofronie, Editura Doxologia, 2015)

Legaturi:

***