TAINA CRUCII IN VIATA NOASTRA: Rastignirea mintii prin coborarea dureroasa in inima: “Prin harul Duhului Sfant, STRAPUNGEREA si ZDROBIREA INIMII ii sunt indeajuns crestinului pentru A BIRUI TOATE DUHURILE RAUTATII”

16-03-2015 ~~Sublinieri~~

Zidirea inimii prin rastignirea mintii

Potrivit Sfantului Apostol Pavel, intelepciunea lui Dumnezeu este nebunie pentru lume (cf. 1 Cor. 1, 18). Lumea nu vede decat nebunie in Crucea lui Hristos, dar cel ce a gustat din mantuirea pe care Crucea lui Hristos a adus-o pe pamant cunoaste ca intelepciunea lui Dumnezeu este mai presus de toata intelepciunea si ca intelepciunea si puterea lui Dumnezeu pot sa-l mantuiasca pe om.

Hristos a murit pe Cruce in ascultare fata de Tatal Ceresc, iar credinciosul isi ia crucea sa in ascultarea de porunca lui Dumnezeu. Omul nu se poate mantui daca fuge de cruce si de moarte, caci mantuirea lui se savarseste tocmai prin cruce si prin moarte. Hristos a murit pe Cruce pentru mantuirea oamenilor si cei ce voiesc sa urmeze caii Sale, calea ce duce la viata, trebuie sa-si ia crucea de bunavoie, implinind astfel porunca dumnezeiasca. Pazind poruncile, el va face voia Domnului, iar mintea ii va fi rastignita ca sa se nasca in el un cuget nou – cugetul lui Hristos. De voieste cineva sa devina intelept, acela trebuie mai intai sa se faca nebun, precum zice Apostolul (1 Cor. 3, 18). El trebuie sa-si robeasca mintea voii lui Dumnezeu printr-o neobosita cautare a gandurilor smerite. Astfel mintea va ramane in binecuvantata robie a lui Hristos. Mult folos aduce si cercetarea Sfintelor Scripturi, caci ea smereste cugetul omului, de vreme ce cuvintele Scripturii purced de la Duhul cel smerit al lui Dumnezeu. Cand aceste cuvinte se salasluiesc din belsug in inima credinciosului, atunci mintea lui incepe sa se asemene Mintii lui Dumnezeu.

Calea lui Hristos si prezenta Lui in lume rastoarna criteriile si valorile omenesti, de aceea Scriptura pare straina lumii. Domnul insusi zice:

“Spre judecată am venit în lumea aceasta, ca cei care nu văd să vadă, iar cei care văd să fie orbi.” (Ioan 9, 39).

Lumina pe care Hristos a adus-o in lume este de asa natura incat cei ce cred ca vad si ca sunt intelepti “cu de la sine putere” raman pe veci orbi, iar cei ce nu vad si inteleg ca sunt orbi, aceia vad cu adevarat.

Tainele si slujbele Bisericii ne ajuta sa intelegem si sa patrundem tot mai adanc in taina Crucii si Invierii lui Hristos. La Botez, credinciosul moare pacatului si lumii acesteia, ridicandu-se la “innoirea vietii” (Rom. 6, 4), potrivit duhului poruncilor dumnezeiesti. Crucea ne deschide calea catre taina vietii dumnezeiesti, iar Sfanta Impartasanie ne reinnoieste legamantul Crucii: tot cel ce se impartaseste din de-viata-datatorul Trup si Sange al lui Hristos ar trebui sa moarta siesi si sa vieze numai lui Dumnezeu. Asumarea de bunavoie a mortii prin credinta si pocainta este cea mai buna pregatire pentru Sfanta Impartasanie, in care omul Ii daruieste toata viata lui Dumnezeu, primind in schimbul existentei sale vremelnice si stricacioase viata dumnezeiasca cea nestricacioasa.

Potrivit invataturii Sfintilor Parinti, exista doua etape in rastignirea omului. In prima etapa, omul se departeaza de lume si de patimi, iar in cea de-a doua, care este mai inalta, patimile si alipirile de cele lumesti sunt dezradacinate din insasi inima lui. Daca in prima perioada credinciosul dobandeste o oarecare libertate, el devine cu adevarat liber abia in cea de-a doua. In prima etapa, credinciosul biruieste dorinta de stapanire asupra aproapelui. In cea de-a doua, el insusi nu se mai afla sub stapanirea nimanui, caci acum este rastignit pentru toti:

“Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume“ (Gal. 6, 14).

Daca ne lasam ispititi de lumea vazuta, ajungem sa fim dusmani ai Crucii pentru ca ne facem robi lumii. Dar daca singura noastra dorire este paza poruncilor, cautarea si plinirea voii lui Dumnezeu si savarsirea doar a ceea ce este bineplacut Lui, chiar daca aceasta este impotriva firii noastre cazute, atunci suntem “prieteni” ai Crucii, caci stim ca

“Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate” (1 Ioan 3, 20).

Stim ca dumnezeiasca si desavarsita dragoste, de care sufletul se simte atras, ne-a fost data ca porunca. Insa sufletul se chinuie amarnic fiindca nu poate sa o implineasca si de aceea petrece toti anii vietii lui pe pamant ca un rastignit.

Daca mintea omului, care a fost pangarita de caderea lui Lucifer, nu se leapada de intelegerea ei fireasca si nu primeste nebunia Crucii, nu va fi in stare sa se smereasca pe sine si sa purceada in calatoria catre cele de jos. Atunci cand primeste sa se rastigneasca, mintea coboara in inima si omul traieste nebunia Crucii ca pe intelepciunea si puterea lui Dumnezeu. Atunci ii este cu putinta sa petreaca in inima in stare de trezvie, chemand Numele Domnului. De aceea in traditia isihasta se pune accentul pe pocainta ca temelie a urcusului duhovnicesc al omului. Urcusul acesta este de fapt un drum al pogorarii, cu neputinta de parcurs fara credinta in Dumnezeirea lui Hristos si constiinta pacatoseniei si saraciei noastre duhovnicesti. Pocainta este un dar insemnat al Duhului Sfant, care poate in asa masura sa sporeasca in om simtamantul saraciei sale duhovnicesti, incat el ajunge sa traiasca in lume asemeni unui nebun.

Dar rastignirea mintii se infaptuieste mai cu seama prin ascultare – o virtute de capatai in monahism, care duce la cunoasterea voii lui Dumnezeu si la dobandirea cugetului lui Hristos. Pentru ca ascultarea presupune dependenta de o alta persoana, ea naste in noi smerenia care, la randul ei, ne intareste inima. Cugetul cel firesc este rastignit, iar adancul inimii iese la iveala, gata sa primeasca darul Duhului Sfant. Acest dar inseamna, mai presus de orice, iertarea pacatelor. Primind aceasta iertare, inima este sloboda sa cheme Numele Domnului spre mantuire. Astfel ascultarea il inalta pe om in planul vietii si libertatii dumnezeiesti.

Ascultarea nu este totuna cu disciplina. Disciplina este proprie omului cazut, supus stricaciunii, insa “ce este nascut din trup, trup este“ si “nu foloseste la nimic“ (cf. Ioan 3, 36; 6, 63). De aceea omul trebuie sa faca un “salt” de credinta si sa patrunda in taina ascultarii. Impunerea din afara a disciplinei duce la inegalitate, nedreptate si dezbinare, si se insoteste de o anumita raceala a inimii atat a celui care impune disciplina, cat si a celui care se supune ei. Ascultarea, insa, presupune o relatie intemeiata pe rugaciune. Cuvantul lui Dumnezeu poate atunci sa se nasca in inima smerita a celui care ii primeste pe oameni ca un parinte, precum si in inima celui care asculta. In ascultare nu este nicio urma de cruzime. Disciplina presupune respectarea unor forme pur exterioare si a unui fel de a gandi pur omenesc, in vreme ce ascultarea cauta in inima instiintare de la Dumnezeu. Disciplina le ingaduie celor puternici sa-si mentina stapanirea supra celorlalti, iar cei slabi sunt dati pierzarii, insa acest proces al “selectiei naturale” nu are cum sa reflecte adevarata biruinta a Crucii. Calea ascultarii, insa face ca fiecare credincios, oricat ar parea el de “neinsemnat”, sa se uneasca in chip desavarsit cu Trupul lui Hristos. Si nu trebuie decat sa-si puna toata nadejdea in Crucea Domnului pentru ca inima lui sa dobandeasca plinatatea harului.

Tot omul, fie el slab sau puternic, trebuie sa-si rastigneasca mintea, daca voieste sa se faca madular care sa vietuiasca armonios inlauntrul Trupului lui Hristos. Sa nu uitam ca Hristos, Capul Trupului, poarta cununa de spini si ca in aceasta lume El patimeste. Prin urmare, orice madular care va fugi de durere se va afla in afara Trupului si despartit de Capul lui. Insa de va imbratisa crucea ascultarii din iubire, inima lui va fi taiata imprejur si va purta inlauntrul ei Numele Domnului.

Nevointa tinerii mintii in inima il conduce pe om la starea de feciorie duhovniceasca. Simturile noastre pot fi puse in slujba acestei feciorii, ceea ce constituie o rastignire in plan duhovnicesc, fecioria fiind rodul unei vieti rastignite. Potrivit Sfantului Apostol Pavel, adevaratul crestin nu este preocupat de aspectele exterioare ale vietii sale, ci de paza poruncilor (cf. 1 Cor. 7, 19).

Insa rastignirea mintii prin pazirea poruncilor este o sarcina foarte grea pentru omul modern, care respira si cultiva un duh de autonomie agresiva. Din punctul de vedere al logicii independentei, a-l accepta pe celalalt, ba mai mult, a te supune in duh de ascultare voii celuilalt este curata nebunie. Dar aceasta logica egocentrica a vremii noastre este de fapt o “fundatura” atat din punct de vedere social, cat si din punctul de vedere al vietii personale a omului. Rastignirea mintii isi vadeste insemnatatea mai ales in ziua de azi, pentru ca ea are putere sa tamaduiasca egocentrismul omului contemporan.

Coborarea mintii in inima

Omul isi implineste adevarata menire, cea harazita de Dumnezeu mai inainte de toti vecii, prin pazirea poruncilor Ziditorului sau. Insa aceasta implinire presupune intoarcerea mintii in inima si redobandirea întregiei dintr-nceput. Caci numai atunci ii este cu putinta omului sa-L iubeasca pe Dumnezeu cu toata fiinta sa si pe aproapele sau ca pe sine insusi, potrivit indoitei porunci a dragostei. Aceasta era starea omului in rai, in sufletul lui el nu cunostea nici dezbinare, nici lupta launtrica, ci isi indrepta neincetat puterea fireasca a mintii, cu care il inzestrase Ziditorul sau, spre Domnul, iar desfatarea sa intru slava lui Dumnezeu nu cunostea margini. Insa acum omul este o faptura cazuta, cu mintea risipita in lumea zidita; el trebuie sa se intoarca in inima si sa-si regaseasca unitatea fiintei.

Insa iubirea de sine se dovedeste a fi o mare piedica, ce nu-i ingaduie mintii sa se reintoarca in inima si sa se statorniceasca in adancul ei. Iubirea de sine naste in om slava desarta care il impiedica sa se smereasca pe sine si sa creada in Hristos. Slava desarta intuneca inima, o impietreste si o umple de sinele cel patimas, nelasand loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele. Omul nu mai este in stare sa intre intr-o relatie datatoare de viata cu Dumnezeu si se lipseste de bucuria comuniunii cu semenii sai. Mintea ii este ingreuiata de instrainarea de tainicele si vastele intinderi ale adancului inimii. Omul se vadeste incapabil de lucrarea ziditoare a rugaciunii. Vaduvit de mangaierea rugaciunii si instrainat de Dumnezeu, omul se inaspreste si se salbaticeste.

Strapungerea inimii si pocainta sunt cele mai bune leacuri pentru tamaduirea omului. Strapungerea inimii aduna atentia mintii, iar zdrobirea inimii pe care o resimte din pricina ca L-a tradat si L-a maniat pe Dumnezeu, Mantuitorul si Binefacatorul sau, ii alunga din minte toate gandurile rele. Prin harul Duhului Sfant, strapungerea si zdrobirea inimii ii sunt indeajuns crestinului pentru a birui toate duhurile rautatii. Sfintii obisnuiau sa se impotriveasca duhurilor necurate cu o rugaciune de osandire de sine, mai degraba decat cu un cuvant din Scriptura, osandirea de sine fiind un act de smerenie si, prin urmare, unul mai sigur. Fireste, Hristos, fiind fara de pacat, a certat duhul vrajmas cu autoritate, invocand Scriptura. Insa omul ranit de pacat este chinuit de slabiciuni ascunse, de care duhul rautatii se poate lesne folosi pentru a-l birui. De aceea ii va fi mai usor sa alunge energia diavoleasca daca va cauta adapost in rugaciunea smerita a osandirii de sine, considerandu-se vrednic de toata suferinta, chiar si de iad.

Neindoielnic, inima infranta si smerita va fi cercetata de har, iar mintea va cobori in chip firesc in inima si se va uni cu ea. Inima lui va deveni o fortareata duhovniceasca si atunci omul va primi putere de la Domnul ca sa-l izgoneasca pe vrajmas cu rugaciunea. El va izbuti sa alunge gandurile rele printr-o singura chemare a Numelui lui Hristos, printr-o singura miscare a duhului. Insa unirea mintii cu inima este mai cu seama rodul pocaintei. Cu cat este mai adanca pocainta, cu atat mai mare este ravna inimii si mai temeinica statornicirea mintii in inima. Desi durerea pocaintei este cea care inlesneste cel mai mult coborarea mintii in inima, ne putem folosi de orice durere care ne incerca in aceasta viata, cata vreme o primim cu deplina incredere in pronia lui Dumnezeu. Boala, prigoana, saracia sau oricare alta suferinta se pot preface in energie care deschide calea catre inima.

Nenumaratele suferinte ale omului sunt urmarea necontenitei lui instrainari de bunul Dumnezeu. Din pricina caderii omului in pacat, intregul univers geme de durere si necaz, si Duhul cel smerit al Domnului nu Se mai odihneste in el. Primind sa patimeasca moartea (Evr. 2, 9), Hristos a slobozit lumea din lantul tragic, fara de noima si fara de sfarsit, al suferintei. Insa suferinta lui Hristos, care I-a insotit desertarea de Sine din momentul in care a luat asupra-Si firea noastra omeneasca si pana in clipa jertfei Sale in infricosatul loc al Capatanii (cf. Matei 27, 33), nu poate fi descrisa in cuvinte, ea e de neinteles si de neatins pentru om. Ba mai mult, suferinta aceasta nu poate fi niciodata intrecuta pentru ca Domnul este Iubire mai inainte de veci. Desi a fost urat si respins de oameni, Hristos a fost pus de Dumnezeu sa fie piatra din capul unghiului a vietii celei nepieritoare si Incepatorul mantuirii vesnice.

Desi suferinta Domnului e mai presus de orice inchipuire, in ea nu este nicio urma de tragism. Tragedia este caracteristica suferintei omului cazut, insa Hristos nu S-a despartit nicio clipa de Tatal si, prin jertfa Sa de bunavoie, a implinit in chip desavarsit indoita porunca a dragsotei, fara a fi pacatuit vreodata. El a luat asupra-Si tragedia intregii omeniri si, prin patimile Sale, Si-a aratat dragostea “pana in sfarsit” si asa a mantuit lumea. Din acel moment noi am cunoscut care este calea, care este vietuirea ce atrage Duhul slavei lui Dumnezeu sa-Si afle odihna in chip minunat in inima indurerata a omului (cf. 1 Petru 4, 14).

Dumnezeu “ne-a iubit Cel dintai“ (1 Ioan 4, 19) si “pe Insusi Fiul Sau nu L-a crutat, ci L-a dat mortii, pentru noi toti“ (Rom. 8, 32), iar credinciosul raspunde chemarii dumnezeiesti prin imbratisarea suferintei in pocainta sa, dovedindu-si astfel masura iubirii care I-o poarta lui Dumnezeu, Mantuitorului si binefacatorului sau. Omul care se pocaieste se cufunda intr-o “mare de suferinte” si potrivit marturiei Sfantului Siluan “cel ce mai mult iubeste, mai mult si sufera“. Dar aceste suferinte nu sunt de natura sufleteasca. Ele nu sunt urmarea unor tulburari psihice, a unor furstrari sau esecuri. Omul le ia asupra-si de bunavoie, in stradania sa de a pazi poruncile dumnezeiesti.

Omul sufera pentru ca s-a desfatat de suflarea nemuritoare a Duhului Sfant Care i-a aprins sufletul de dorirea lui Dumnezeu. Si pentru ca acum tanjeste dupa iubirea nemarginita a lui Hristos, viata pamanteasca devine pentru el o temnita stramta si inima lui plange “cu suspine negraite“ (Rom. 8, 26) pentru ca nu poate ajunge la desavarsirea dumnezeiasca a iubirii, care i-a fost poruncita (vezi Matei 5, 48). E posibil ca el sa sufere in toate planurile fiintei sale, insa aceste suferinte nu-l distrug, caci ele sunt duhovnicesti. Si pentru ca aceste suferinte sunt urmarea raspunsului omului la porunca dumnezeiaca, ele se insotesc in chip minunat de o mangaiere nestricacioasa care da viata inimii si avant mintii.

Asemenea suferinte nu fac decat sa adeverasca libertatea duhovniceasca a omului, pe care el, o dobandeste prin ascultarea de porunca dumnezeiasca, aratandu-si astfel iubirea pentru mara jertfa a Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Ele mai au si o alta calitate care surprinde: sunt insotite de bucuria care biruieste patimile si aboleste “legea pacatului“ (Rom. 8, 26) din madularele omului. Si cand suferintele lui ajung la o anumita masura, ele il conving pe Dumnezeu sa-i daruiasca slugii Sale risipitoare focul Iubirii Parintesti si bogatiile cuvenite unui fiu (vezi Luca 16, 10-11; Ioan 14, 23). Si credinciosul, pe masura ce se descopera pe sine ca persoana constienta de libertatea sa plina de slava, priveste cu uimire cum i se deschid inainte adancuri ale fiintei pana atunci necunoscute. Desi nu poate sa cuprinda in sine darul dumnezeiesc, caci “Dumnezeu este mai mare decat inima noastra“ (1 Ioan 3, 20), totusi inima lui se deschide deplin spre a primi “stralucirea cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Iisus Hristos“ (cf. 2 Cor. 4, 6).

Dupa cum spune Parintele Sofronie, coborarea mintii in inima nu se poate savarsi fara suferinta, insa praznicul iubirii dumnezeiesti care are loc in inima face ca “patimirile vremii de acum“ (Rom. 8, 18) sa para mici si neinsemnate. Caderi tragice se dovedesc folositoare atunci cand sunt intelese din perspectiva pocaintei, caci ele vadesc pustiirea sufletului si il ranesc cu tanjirea dupa Dumnezeu. Ii incalzesc inima impietrita si inlesnesc coborarea mintii in inima.

Intoarcerea mintii in inima constituie cea de-a doua miscare a mintii. Prima miscare este aceea a iesirii in afara si a imprastierii in cele zidite ale inimii, in vreme ce a treia miscare se infaptuieste atunci cand mintea, inatarita de harul dumnezeiesc, indreapta intreaga fiinta a omului spre Dumnezeu.

Odata salasluita in inima, mintea trebuie sa ramana inchisa inlauntrul ei si sa se inarmeze cu Numele lui Hristos. Puterea acestui Nume ii ingaduie omului sa devina stapan pe firea sa si pe toate facultatile sale. Astfel, harul principiului ipostatic incepe sa se arate lucrator, desavarsindu-se in cele din urma prin luminarea Luminii nezidite.

Mintea s-a intors acum in inima si Dumnezeu vegheaza asupra ei. Ea se cufunda in vapaia inimii, curatindu-se prin botezul focului pe care Domnul l-a adus pe pamant (cf. [“El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc“] Luca 3, 16; [“Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!“]; 12, 49). Si cand mintea se curateste desavarsit, ea devine precum fulgerul si este gata sa patrunda in adancul inimii.

(Din: Arhim. Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Ed. Basilica, 2014)

sursa online: ROMAN ORTODOX IN FRANTA

Legaturi:

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic

“mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44).

Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă

„e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]”.

Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog:

„Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]).

Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită:

„Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu. „Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.