VENITI SA-L OMORAM SI SA FIM NOI STAPANI!

“VENITI SA-L OMORAM SI SA FIM NOI STAPANI!”

“Dar acei lucrători au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi moştenirea va fi a noastră…” (Marcu 12,7).

“Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi”. (Matei 24,44)

N-a fost de ajuns sa-L omoare o data pe Fiu, pe mostenitor, crezand luciferic si inchipuindu-si nebuneste ca asa vor ramane ei singuri STAPANI peste lume, dumnezei pamantesti peste suflete si trupuri. Nu, n-a fost de ajuns. Căci El a inviat. Si Si-a zidit siesi alt popor caruia, asa cum a fagaduit, i-a transmis mostenirea. Iar ei… au fost zdrobiti de Piatra pe care incercau sa calce, au fost impunsi de Tepusa pe care cautau sa o loveasca…

Mostenitorii cei noi insa au ramas sa poarte mai departe stigmatul Fiului Ucis si sa mosteneasca, impreuna cu privilegiul suprem de a fi infiati de Stapan si a deveni fratii Fiului Inviat, si conditia de tinte vii ale pizmei si urii neimpacate din partea celor care, la randul lor, si-au luat, in duh, partea de mostenire a ucigasilor de Dumnezeu, spre a-si trai o clipa iluzia nebuna de a fi dumnezei fara Dumnezeu. Asa ca dusmania turbata si de-nimic-potolita indreptata asupra Celui care le-a scapat printre degete, omorand Moartea, s-a mutat, veacuri intregi, pana acum, asupra celor care au ales sa se insemneze cu semnul Sau. Ca sa se implineasca si cuvantul acesta al… Cuvantului rastignit, care zice:

“De va uraste pe voi lumea, stiti ca pe Mine mai inainte de voi M-a urat. De ati fi din lume, lumea ar iubi ce este al sau; dar pentru ca nu sunteti din lume, ci Eu v-am ales din lume, pentru aceasta va uraste lumea. Aduceti-va aminte de cuvantul pe care vi l-am spus: Nu este sluga mai mare decat stapanul sau. De M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni. De au pazit cuvantul Meu, si pe al vostru il vor pazi. Dar toate acestea le vor face voua din pricina numelui Meu, pentru ca ei nu cunosc pe Cel ce M-a trimis”.

Si cei care au dorit a se numi noul popor al lui Dumnezeu si au cautat a aduce roadele bune, ca lucratori credinciosi in via Domnului, au fost si sunt pana astazi batjocoriti, dispretuiti, calomniati, alungati, chinuiti si ucisi. “Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”.

Dar nici macar asta nu a fost de ajuns. La sfarsitul veacurilor, pentru ca rautatea sa fie desavarsita, s-a pus la cale cea din urma nebunie si cea mai de nepomenit faradelege, de a-i corupe pe mostenitori sa tradeze. De a-i ispiti sa devina ei insisi slugi viclene si lucratori rai, care sa incerce sa-si construiasca micile lor oaze de rai pamantesc, spre a-L face uitat pe Fratele lor ucis si Inviat, a-I lepada cu sila Crucea, cu tot cu jugul prigoanei sale si de a imparti din “prada” roadelor imbelsugate ale mostenitorilor Stapanitorului acestei lumi.

Asa li se sopteste si astazi crestinilor celor “buni” de catre acelasi nevazut “mare inchizitor“ al lumii, deghizat numai putin diferit, spre a se potrivi cu moda veacului cel nou: De ce vreti sa ramaneti slugi proaste si cuminti, asteptand in zadar, tintuiti pe Cruce, chinuiti si tristi, un Stapan care vedeti bine ca nu mai vine? De ce sa suferiti? De ce sa plangeti? De ce sa stati la margine si sa va lasati singuri frustrati, exclusi de la ospatul cel bogat al Lumii? De ce sa fiti slabi, marginalizati si inadaptati, cand puteti sa va dovediti puternici, importanti si prosperi, de ce sa fiti saraci, cand puteti sa va impartasiti neingradit din bunatatiile celor rasfatati ai pamantului, de ce sa fiti gravi si sobri, cand puteti sa va indestulati fara complexe de vinovatie macar din unele dintre placerile si bucuriile pe care le-ati visat, de ce sa mai ramaneti vulnerabili, sfiosi, supusi si tematori, daca puteti sa traiti liber, independent, dezinvolt si dezinhibat, fara sa ascultati si sa dati socoteala nimanui? Oare nu stiti ca aveti DREPTUL la toate acestea?! Aveti toate drepturile! Pentru ca meritati! Meritati sa fiti si voi stapani!

Si apoi doar cunoasteti ca Dumnezeu nu are nmic impotriva, ca “ce este frumos si Lui ii place”, ca El este bun, ca va iubeste si ca va iarta orice. Si stiti ce? Va mai dezvalui un mare secret! De fapt, El e atat de bun, incat Se bucura mai mult sa uitati de El si sa va vada cum va descurcati singuri si cum Ii stapaniti via! Da, da, voi sunteti, de fapt, stapanii viei! Voi sunteti stapanii viei vietii voastre, ai trupului vostru si aveti DREPTUL de a gusta din toate bunatatile viei lumii! De ce sa refuzati sa va simtiti liberi, puternici si fericiti? Infruptati-va din toate Darurile Lumii moderne! Doar nu e niciun pacat in ele! Gasiti-va fericirea, implinirea sau macar….rasfatul, satisfactia de a va trai viata asa cum “simtiti” si cum credeti de cuviinta! Doar atat, dati-va jos de pe Cruce si va curge cu lapte si miere peste voi!

De ce sa va ganditi la cei slabi si prosti, la cei umiliti si obiditi, la cei bolnavi si tristi? Tineti-va ochii larg inchisi la Realitate! Sa nu care cumva sa aflati intreg adevarul despre lume, despre crimele si ororile (sufletesti si trupesti) care se intampla in jurul vostru, despre alte crime uriase care se pun la cale impotriva copiilor vostri – nu, nu, nu, toate sunt niste prostii conspirationiste, niste exagerari ale unor extremisti care nu vor sa inteleaga mersul istoriei! Sa nu care cumva sa va intristati, sa ganditi… negativ! Dar mai ales, tineti minte: nu cumva sa va vedeti Iadul din voi, sa nu plangeti cu cei ce plang si sa nu marturisiti impreuna cu cei prigoniti, fiindca riscati cea mai cumplita primejdie: aceea de a va gasi adancul inimii si de a va urca din nou pe Cruce!

Da, fiindca toate persecutiile nu erau de ajuns, S-a gasit astazi o cale mult mai abila si mai parsiva de a-L “elimina” pe Iisus, de a-L scoate afara din via LUI tocmai pe Stapan. De a ne lega cu fire de nedizlipit de viata aceasta trecatoare si de lumea aceasta inselatoare. De a ne cobori de pe Cruce si a o cinsti pe ea numai cu degetele. Aceea de a alege sa iubim LUMEA, cu toate cele ale duhului ei. Aceea de a ne face sa credem ca, de fapt, lumea asta e (si) a noastra, ca viata de aici ne apartine, ca am avea dreptul si ca si putem, ca vom fi ingaduiti sa ne realizam un mic si nevinovat paradis propriu in lumea inchinata Satanei (doar pentru ca ni se ascund cu dibacie costurile reale si… lanturile ucigase care vin la pachet cu darul otravit al lumii!). Ca suntem liberi sa ne dezmierdam putin de placerile Lumii… “in ziua injunghierii“.

Calea prin care devenim crestini de forma si de suprafata, multumiti si relaxati, de a ne simti siguri pe noi, capabili de a reusi in tot ce ne propunem, de a ne implini toate “proiectele”, increzatori in fortele proprii si aproape…nemuritori. A ne amagi ca mai este timp, ca avem TOT TIMPUL, ca VIITORUL este in mana noastra, ca ne putem face neimpiedicati planuri peste planuri si ne putem imbata sau droga pana la uitare-de-sine de aburii roz ai visurilor noastre…

Deja de multi ani bantuie acest aer de emancipare “revolutionara”, “moderna”, “progresista” in Biserica noastra, chiar printre crestinii ortodocsi cei mai “conservatori”, gandirea corecta reusind sa mascheze cu atat mai bine fata de ochii constiintei noastre duhul neascultarii care ne ia in posesie pentru legamantul preacurviei cu duhul acestei lumi, pe care l-am facut, poate fara sa ne dam prea bine seama, mintindu-ne pe noi insine, ca sa ne ajute sa nu ratam si sa nu pierdem nimic din tot ceea ce ne poate oferi ea, lumea. Daca am fi sinceri cu noi, am recunoaste ca traim si ne purtam mai degraba dupa alte valori decat cele evanghelice. Desigur insa, compromisul nostru este invelit intotdeauna frumos in hainele cele mai legitime ale necesitatii, ale neincalcarii moralitatii si decentei (ale caror standarde minimale coboara tot mai mult de la an la an), ale grijii pentru familie, pentru sanatate, pentru bunastarea si viitorul copiilor etc. si “asezonat”, pentru gust, cu tinerea formala a unor “randuieli crestinesti”. Cum inspirat vedea un poet contemporan, “a apărut o ortodoxie care I se închină lui Hristos… și-i slujește lui Satan”.

In fapt, pactul cu Lumea pentru iluzia micro-paradisului pamantesc aduce cu sine, inevitabil, un subtire duh de razvratire si de trufie, de pura sorginte luciferica, care, oricat s-ar dori a ramane ascuns, ajunge a se vadi atunci cand este pus in fata oglinzii mustratoare a Adevarului. In acel moment, la nivel duhovnicesc, se intampla, sub diverse forme si la diferite scari de proportionalitate, aceeasi reactie de agresivitate, care s-a intamplat si in pilda Evangheliei de astazi: “…punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre”. Fiindca nu suferim cuvantul prorocesc, ne revolta si ne infurie si glasul profetic al constiintei noastre, in orice sau in oricine s-ar reflecta el, nu vrem sa ne trezim, sa ni se deschida ochii si sa recunoastem ca am apucat pe calea celor care, fie si in numele slujirii formale ale lui Dumnezeu, L-au lepadat, pentru a ramane ei singurii stapani. “Ceva trebuie sa fac cu omul asta, imi spune adevarul si eu nu suport adevarul…“

Sa nu ne amagim ca Pilda aceasta de astazi ar fi numai despre pacatul poporului ales. Ea este despre noi, care oricand putem sa fi devenit, pe nesimtite, furati de duhurile lumii si de “iubirea de stapanire”, exact lucratorii cei rai care inchid gura profetilor si Il rastignesc pe Fiul… Putem sa devenim impotrivitorii si chiar prigonitorii lui Dumnezeu, in duh (cel putin), cu toate ca in exterior si in cugetul nostru in-viclenit, inca ne inchipuim si parem slugile cele bune ale lui Dumnezeu.

Cand vine peste noi chemarea irezistibila a acestei tentatii, sa ne rugam, impreuna cu Proorocul David:

Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-şi iau partea în viaţă, căci s-a umplut pântecele lor de bunătăţile Tale; săturatu-s-au fiii lor şi au lăsat rămăşiţele pruncilor. Iar eu întru dreptate mă voi arăta feţei Tale, sătura-mă-voi când se va arăta slava Ta.

“Cuvantul ortodox”, 2017

PS: Ar fi nimerit aici sa recitim un alt cuvant foarte bun si inspirat al unui parinte:

“Omul isi construieste propria dreptate, se inchide in ea ca intr-un turn de fildes, si respinge orice evidenta care i-ar contrazice dreptatea sa. Nu este dispus sa cedeze nici in fata provocarii lui Dumnezeu Insusi, sau in mod special, in fata dreptatii lui Dumnezeu.

[…]

Ce constatam aici? Constatam o fuga a omului de Dumnezeu sub o forma foarte ipocrita. Nu spun si intru-totul constientizata. Il vrem pe Dumnezeu, dar departe, sa nu se amestece in viata noastra, sa nu se afle in apropierea noastra, sa nu ne sufle in ceafa, iertati-mi expresia grosolana. Un Dumnezeu departe, pe care, eventual, am putea sa-L mai amagim, sa-I transmitem mesaje controlate sau mistificate. In momentul in care Dumnezeu, care comunicase cu ei de la distanta prin intermediari, vine printre ei, se infricoseaza, asa cum ar fi facut orice om si aproape ca se revolta. Traind in imediata vecinatate a lui Dumnezeu, iudeii ar fi trebuit sa-si pastreze constiinta de supusi ai lui Dumnezeu, de dependenta totala fata de El. Or, ei isi construisera autoritatea, autonomia, superioritatea sociala. Este o observatie pe care o putem consemna de-a lungul istoriei pana astazi: omul are inertia, ispita, tentatia de a se emancipa de sub orice autoritate superioara lui, de a se aseza pe sine in postura de autoritate ultima pentru sine si pentru semenii sai.

Daca autoritatea suprema si absoluta este Dumnezeu, atunci, pe Dumnezeu, ori il expediaza intr-o idee inofensiva sau intr-un concept inofensiv, pe care le subordoneaza unui discurs teoretic, si-l folosesc cum vor, ori il separa intr-un transcendent absolut. Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui. Ne putem intalni la sfarsit cu Dansul, chiar si la judecata. Vom da seama atunci, pana atunci speram sa mai reglam noi intr-un fel anume lucrurile, mai recuperam, mai uitam noi, mai uita Dumnezeu, ne mai iarta Dumnezeu si asa mai departe.

Omul este surprins de intalnirea cu Dumnezeu acum si aici. De aceea si fariseii, desi aparau legea, desi propovaduiau credinta, desi Il marturiseau pe Dumnezeu, cand Dumnezeu paseste printre ei, Il resping din aceasta inertie, pacatoasa bineinteles, care este tendinta uzurpatoare a autoritatii dumnezeirii. Omul are si el autoritate si putere, dar acestea nu izvorasc din el, ci sunt imprumutate, le primeste de undeva, din afara sa. El ar vrea sa fie izvorul propriei sale autoritati. Autoritatea lui sa rezide din sine, din functia sa, din statutul sau social, din conditia sa umana… Este o batalie surda pe autoritatea ultima, pe cine are ultimul cuvant!“

***

Scurt extras din talcuirea IPS Antonie Palamadeala la Pilda lucratorilor celor rai:
(Talcuri noi la texte vechi, Editura Sophia)

Cum adica? Intalnirea cu Iisus putea insemna zdrobire, sfaramare? Candva Petru marturisise despre El ca avea “cuvintele vietii vesnice”. Va sa zica cum? Pentru unii Iisus putea fi Cel care avea cuvintele vietii celei vesnice, iar pentru altii putea fi zdrobire, sfaramare? Cum trebuie sa intelegem aceste cuvinte? Chiar asa. Sunt posibile mai multe interpretari, dar iat-o pe cea mai simpla.

E imposibil sa nu ne confruntam cu Iisus, intr-un fel sau altul. Recunoscandu-L, primim cuvintele vietii vesnice; negandu-L, ne zdrobim noi insine incercand sa-L lovim. Asa cum vor pati si cei care il vor da mortii. Si lui Saul, viitorul Pavel, pe drumul Damascului, ii va spune: “Saule, Saule de ce ma prigonesti?”

“Nu-i asa ca-ti este greu sa lovesti tu piciorul in tepusa?” Sigur ca e greu. Cine ar indrazni sa loveasca cu piciorul gol in capul ascutit al unei sulite? Sigur ca cel care s-ar zdrobi ar fi piciorul, nu varful sulitei. Acesta este talcul parabolei.

***

Cuvânt rostit în Duminica a XIII-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi) de părintele Damaschin Luchian duminică, 30 august 2015, la Mănăstirea Sihăstria Putnei:

Va mai recomandam:

***