INTRÂND PE POARTA CEA STRÂMTA A POSTULUI… “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”/ “DUPĂ CUM ȚI-E PLÂNSUL, AȘA ȚI-E ȘI POSTUL”/ Vecernia iertării – început al unui timp nou
Doxologia/ Pr. Boris Raduleanu: Să păşim cu inima curată în Postul Mare
Cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai încheiem perioada pregătitoare şi deschidem calea Postului Mare: cele şapte săptămâni înaintea Sfintelor Paşti. Ne aflăm la un moment de răscruce, o culme şi un hotar…
În fiecare duminică ni s-au înfăţişat două căi: smerenia vameşului am văzut-o faţă-n faţă cu mândria fariseului; pocăinţa fiului risipitor ni s-a arătat faţă-n faţă cu îndărătnicia şi mândria fratelui său; binecuvântarea a despărţit pe cei de-a dreapta Marelui Judecător de blestemul pe care l-au primit cei de-a stânga Lui. Sfânta Biserică ne pune în faţă această alternativă ca să ne adâncim în noi înşine şi să vedem: suntem ca vameşul, smeriţi, sau suntem mândri ca fariseul. Retrăim pocăinţa fiului rătăcit, dar întors, sau suntem ca fratele cel mare, îndărătnici şi mândri? Putem nădăjdui la binecuvântare sau trebuie să ne temem de blestem?
În Predica de pe munte, Iisus spune: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care apucă pe ea. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Matei 7, 13-14). Noi singuri alegem calea. Izgonirea şi iertarea ne sunt înfăţişate ca un semnal de alarmă, dar şi ca un îndemn în vederea Paştelui…
A venit vremea acestei schimbări. Sfânta Biserică ne pregăteşte prin cele două căi puse înainte. Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei? Eşti liber să alegi şi ai minte să descifrezi ce este bine şi ce este rău. Să nu iei binele drept rău şi răul drept bine. Trebuie să păşim cu inima curată în Postul cel Mare, în vederea Paştelui, a trecerii noastre de la omul trupesc la omul duhovnicesc, pentru ca nu numai cu gura, dar şi cu strunele sufletelor noastre să putem cânta „Hristos a Înviat!”.
(Preot Boris Răduleanu, Semnificaţia Duminicilor din Postul Mare, volumul II, Editura Bonifaciu, Bucureşti, 1996, pp. 50-51)
***
Pr. Constantin Sturzu/ Doxologia:
După cum ţi-e plânsul, aşa ţi-e şi postul
[…] Începe Postul cel Mare al Sfintelor Paşti. Liturgic, el este integrat în ceea ce numim perioada Triodului, care debutează cu trei săptămâni speciale, fiecare cu o rânduială diferită în privinţa (ne)postirii. După Duminica Vameşului şi a Fariseului, în prima săptămână din Triod nu se posteşte deloc. Este dezlegare şi miercuri, şi vineri, la toate bucatele. A doua are un regim obişnuit, adică miercuri şi vineri se posteşte. În a treia săptămână nu se mănâncă deloc carne, în nici una dintre zile, dar se mănâncă toate celelalte bucate, inclusiv în zilele de miercuri şi vineri. Întotdeauna m-am întrebat ce poate să semnifice faptul că fiecare săptămână are o rânduială diferită de celelalte. Ştim că în Biserică toate sunt aşezate cu un rost. Dar care?
Evident, nu pot avea pretenţia că am studiat exhaustiv această problematică. Dar toate tâlcuirile de care am cunoştinţă subliniază o abordare progresivă, o pregătire tot mai intensă în aceste trei săptămâni pentru debutul Postului Mare. Duhovniceşte, cu siguranţă aşa stau lucrurile. Drept dovadă sunt temele din duminicile ce precedă şi din cele ce încadrează aceste prime trei săptămâni din Triod. Dar din punctul de vedere al postului alimentar, lucrurile nu prea au logică. Cum putem spune că prima săptămână, cea în care este dezlegare totală, ar fi „pregătitoare” pentru un post care este cel mai aspru din tot anul liturgic? Asta îmi aduce aminte de cei ce petrec şi se desfată cu mâncăruri la lăsata secului. Că doar de a doua zi urmează „restricţiile” şi trebuie să „compenseze”. Sau de un călugăr care îmi povestea cum în primul său an de mănăstire fiind, ca frate începător, a mâncat peste măsură în ziua lăsatului sec de brânză – „crezând că asta îmi va ajunge pentru următoarele trei zile, primele din Postul Mare, când toată obştea trebuia să ţină post negru”. Dar a obţinut efectul contrar: chiar a doua zi după ce mâncase copios, i-a fost cumplit de foame. Experienţa ascetică ne arată că, pentru a putea ţine post aspru, este nevoie de o înfrânare graduală. Or, nu asta se întâmplă în cele trei săptămâni dinaintea Postului Mare. Totul apare cumva fără noimă: mai întâi mâncăm de toate, apoi „obişnuit”, după care se renunţă la carne, dar pe toate celelalte le putem mânca în fiecare zi.
Nu cumva perioada aceasta, a primelor trei săptămâni din Triod, de fapt trebuie privită ca fiind un soi de întoarcere în timp? Nu cumva avem nevoie să înţelegem care este condiţia noastră de acum şi cum de s-a ajuns aici, cum am ajuns să ne naştem pe acest pământ al suferinţei, în această „vale a plângerii” (cf. Psalmi 83, 7)? Începutul Triodului este marcat de troparul: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu la Biserica Ta cea sfântă, purtând locaş al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Îndurat curăţeşte-l cu mila milostivirii Tale!”. Pocăinţa este întoarcerea spre Dumnezeu. Ea poate fi jalonată şi simbolic, ca o călătorie înapoi în timp, până se ajunge la momentul în care omul pierde Raiul. Până conştientizează ce a pierdut.
În prima săptămână este harţi (adică dezlegare totală) în zilele de miercuri şi de vineri nu pentru ca trupul nostru să-şi facă „provizii” pentru mai târziu, când vine postul, ci pentru a vedea că nu ne putem pune nădejdea în mâncare – adică în cele create pentru a dobândi îndumnezeirea. Această primă săptămână prefigurează şi perioada noutestamentară, căci neînfrânarea la mâncare e menită să-mi aducă aminte de cuvinte precum: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos” (I Corinteni 6, 12) sau „Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).
În a doua săptămână, în care se posteşte două zile, suntem chemaţi să conştientizăm faptul că „omul nu se îndreptează din faptele Legii” (Galateni 2, 16). Călătoria noastră ajunge astfel în perioada veterotestamentară, când râvnitorii farisei posteau două zile, dar nu aflau „îndreptare” în această nevoinţă a lor. Urmează cea de a treia săptămână. Lăsatul sec de carne ne plasează, călătorind înapoi în timp, în epoca de până la Noe. Acesta şi familia sa au primit pentru prima dată în istoria omenirii permisiune de la Dumnezeu să mănânce carne (cf. Facerea 9, 2-3).
Se mănâncă, deci, orice, mai puțin carne, adică exact așa cum a fost până la potop. Iar călătoria noastră „inversă”, de întoarcere către începutul istoriei unde se opreşte? La Duminica Izgonirii lui Adam din Rai! Întâmplare? Nicidecum. Am ajuns, iată, la debutul istoriei postedenice. Punct de inflexiune pentru călătoria noastră. De acum ne plasăm pe traseul istoriei mântuirii care culminează cu Răstignirea şi Învierea. Ne tânguim împreună cu Adam la poarta Raiului în zilele care urmează, primele din Postul Mare, începând chiar cu vecernia iertării. Postul negru sau cât mai aspru posibil pe care-l ţinem în prima săptămână, marcată de slujba Canonului Mare, este menit să producă în noi un „şoc” precum cel pe care l-au avut Adam şi Eva când au conştientizat că au pierdut Raiul, adică deplina comuniune cu Dumnezeu.
Aşa cum căderea protopărinţilor s-a produs din neascultare şi din pricina neînfrânării de la a mânca, acum reîntoarcerea către Dumnezeu nu mai e posibilă decât prin înfrânare de la cele create şi alipirea totală de Creatorul şi Mântuitorul nostru. Lucru greu? Nu. Omeneşte vorbind, e imposibil. Doar cu harul Domnului putem face această dublă mişcare: dezlipire de cele materiale şi lipire de cele duhovniceşti. Postul scoate la iveală toate patimile noastre, tot iadul din noi. Dar cunoscându-ne astfel pe noi, aşa cum suntem – nu cum ne făceam iluzii că am fi -, vedem şi ce Dumnezeu minunat avem. Căci „de mă voi sui în cer, Tu acolo eşti. De mă voi coborî în iad, de faţă eşti” (Psalmi 138, 8).
Ca să înţelegem mai bine această de… neînţeles prezenţă a lui Dumnezeu în căderile şi în slăbiciunile noastre, am să vă relatez un fapt pilduitor. Un stareţ de la o mănăstire din zilele noastre are obiceiul ca, în primele zile din Postul Mare sau când sunt rânduite zile de post negru, să meargă să stea în trapeză. Nu pentru a păzi acest loc în care mănâncă de regulă obştea, nici pentru a alunga pe cei ce ar îndrăzni, din slăbiciune, să caute un ceai sau o gură de pâine. Ci dimpotrivă, pentru a-l întări pe cel ce ar ajunge într-o astfel de situaţie, din compasiune şi solidaritate, ca să nu se acuze că ar fi singurul care, din neputinţa firii, cedează şi bea sau mănâncă ceva. Acest stareţ împlineşte astfel cuvântul Sfântului Apsotol Pavel: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab? Cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Corinteni 11, 29). Dar ne aduce aminte şi de Mântuitorul care S-a rugat special pentru Petru „să nu piară credinţa lui” (cf.
Acest „plâns cu amar” este specific celui ce caută duhul de pocăinţă în perioada Postului Mare. Nu e bocetul celui ce se plânge de foame sau scâncetul celui ce face urări de „post uşor”. Ci e plânsul celui care se ştie iubit în continuare de Dumnezeul pe Care L-a trădat, dar pe care Îl doreşte din nou. Nu plânsul deznădejdii, ci unul al regăsirii. După cum ţi-e plânsul, aşa ţi-e şi postul.
***
Doxologia/ Nicolae Pintilie: Vecernia iertării – început al Postului și al unei vieți noi
După Nașterea Domnului și slăvita Înviere, o duminică era importantă pentru bunica Floarea. O Duminică ce o punea la drum. Cu gentuța de vinilin maro, în care avea te miri ce, își vizita cei șapte copii și cei 21 de nepoți, împânziți în vreo trei sate, ca să-și ceară iertare. „Dar bunică, nu avem de ce să te iertăm!” „Este Duminica iertării, poate am mai zis și eu ceva, nici voi nu ați fost cei mai cuminți, să mă iertați și Dumnezeu să ne ierte pe toți, că așa am primit de la părinții mei, în această zi”…Nu stătea mult, pentru că mai erau nepoți de „iertat”, iar pentru noi „iertarea” era un moment dulce… cu bunătăți!
O bătrână neputincioasă, lipsită de carte, dar nelipsită de la dumnezeiasca Liturghie, avea să ne învețe ce este iertarea. Chiar dacă era, de multe ori, o slujbă a buzelor, iertarea era foarte importantă în această Duminică pentru că, spunea ea, „începe un timp nou”.
„Iartă-mă” duce la Rai
„Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru Cel ceresc; Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Matei 6,14). Așa începe Evanghelia în Duminica Iertării, din pragul de jos al Postului Mare. Iertarea şi postul sunt două gesturi ale omului, prin care ne regăsim cu Dumnezeu. Iertarea şi postul sunt gesturi pe orizontală ale vieţii noastre, dar și gesturi care așează omul pe verticală, spre Dumnezeu. Mântuitorul Hristos vorbeşte despre iertarea pe care noi, oamenii, ne-o acordăm unii altora, ca fiind o condiţie pentru iertarea pe care o primim de la Dumnezeu.
Este clar! Nu putem trăi fără iertare. Când bătrânii vedeau un om agitat și zbuciumat, spuneau: „Dumnezeu să îl ierte”! Care este legătura dintre iertare și pacea noastră?
Trăim vremuri în care a scăzut mult calitatea relaţiei dintre noi. În autobuz, la volan, la serviciu, în sânul familiei tindem să punem accentul pe „eu”. Ne blocăm în argumentele care ne justifică atitudinea faţă de ceilalţi. Parcă toată dreptatea este de partea noastră, aşteptând mereu să primim măcar atât cât oferim. Dar cum ar fi să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare? Poate că doar atunci vor apărea cu adevărat pacea și liniștea din acel liturgic:„Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim…”
Importanța iertării pe care o conștientizăm zi de zi a făcut ca, în cadrul liturgic, iertarea să primeze. O simțim în aprinderea unei lumânări, a unei candele, în salutul firesc, dar mai ales în gesturile preotului. Nicio lucrare sfântă din cadrul dumnezeieștii Liturghii, nu se oficiază fără ca preotul să ceară iertarea comunității prezente în Biserică.
Vecernia iertării – o rânduială liturgică aflată de secole în cultul Sfintei Biserici
Dacă slujbele Bisericii sunt introduse de rugămintea preotului către popor, ca să fie iertat, există în cultul liturgic o slujbă specială „a iertării”. Mai exact, vecernia din Duminica izgonirii lui Adam din Rai sau a lăsatului sec de brânză.
Săvârșită preponderant în cadrul în care a apărut, adică în mediul monahal din Egipt și Palestina secolului al VII-lea, dezvoltată în Studionul Constantinopolului, vecernia iertării revine și în comunitățile parohiale din Ortodoxia contemporană. De ce? Pentru că este un hotar, o delimitare liturgică, un moment în care se vede practic, pe viu, cum se naște o altă perioadă, un timp nou de pocăință și de întoarcere la Dumnezeu.
Vecernia iertării este o slujbă unică, un moment în care fastul liturgic de Marea Biserică din Constantinopol se întâlnește cu simplitatea slujbelor călugărești din pustiile Tebaidei și ale Iordanului. Slujba începe în mod solemn, cu slujitori îmbrăcaţi în veşminte luminoase, cântări vesele și pline de speranță, tonuri mișcătoare. După imnul „Lumină lină” și vohodul clericilor, începe cântarea prochimenului: „Să nu întorci faţa Ta de la sluga Ta; Când mă necăjesc degrab mă auzi! Ia aminte spre sufletul meu şi-l mântuieşte pe el”.
Simți că ceva se schimbă. În tine, în ființa ta, în tonul cântării, în biserică… încet, încet, luminile se sting, rămân doar candelele și lumânările. Este, poate, singura slujbă, cu excepția Utreniei Învierii, în care preotul își schimbă veșmintele în cadru solemn. Sunt dezbrăcate veșmintele luminoase și sunt îmbrăcate cele cernite, de culoare închisă. Nu doar veșmintele clericilor, ci și întreaga îmbrăcăminte a Sfântului Altar. Totul aduce aminte de pocăință, de smerenie, de renunțare la „eu”…
A început postul și o simțim liturgic… întuneric şi lumină. Se rostește pentru prima dată rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, însoţită de metanii: „Doamne și Stăpânul vieții mele…”
Sfârșindu-se slujba, toți clericii vin în naos, așezându-se în ordinea ierarhică. Este tăcere, doar candelele străpung întunericul. Începând cu cel dintâi cleric, are loc „rânduiala iertării” – o icoană ce amintește și parcă pregătește spălarea picioarelor din Joia cea Mare. „Iartă-mă, frate, și Dumnezeu să ne ierte”, prevede tipicul.
Dacă această slujbă o vedem manifestată mai ales în mediul monahal, o simțim potrivită și pentru parohiile noastre. Am văzut comunități parohiale în care preotul, la sfârșitul acestei vecernii, scoate Sfânta Evanghelie în mijlocul Bisericii. Credincioșii o sărută, cerându-și mai întâi iertare de la preot și de la ceilalți credincioși, străjuiți doar de lumina sfeșnicelor și a candelelor. La urmă, părintele îmbrăcat în veșmintele cernite, face metanie până la pământ, cu fața spre credincioși și nu spre Sfântul Altar, cerându-le iertare.
Slujba iertării, o rânduială de veacuri a Sfintei Biserici, deschide un timp nou, o perioadă de pregătire spirituală înaintea sărbătorii Învierii Mântuitorului. Moment de înnoire duhovnicească, perioadă a pocăinţei, a curăţirii inimii şi a minţii, această vecernie specială ne amintește cât este de importată iertarea. Dacă am făcut cuiva rău, ne spunem că este de ajuns să-I cerem lui Dumnezeu iertare pentru fapta săvârșită. Însă, Dumnezeu ne cere mai mult. Să cerem iertare de la oameni și să iertăm, chiar dacă nu ni se cere iertare. Știm. Nu este ușor să renunțăm la aparenta noastră superioritate, dar cum altfel ne putem pregăti inima de primirea Învierii Celui ce a iertat totul pe Cruce?
IPS TEOFAN – GANDURI LA INCEPUT DE POST: Plansul dupa raiul pierdut, dorul dupa Inviere…
VECERNIA IERTĂRII. Lupta pentru deschiderea, înmuierea și lărgirea inimii
Doneaza pentru filmul "Scrum"
2 Commentarii la “INTRÂND PE POARTA CEA STRÂMTA A POSTULUI… “Alege creştine, alege tu, omenire, vrei să fii al lui Dumnezeu sau al satanei?”/ “DUPĂ CUM ȚI-E PLÂNSUL, AȘA ȚI-E ȘI POSTUL”/ Vecernia iertării – început al unui timp nou”