Povestiri pline de lumina, dar si de durere, cu IOAN IANOLIDE

Usa celulei lui Ioan Ianolide de la Aiud

MITROPOLIA ORTODOXA ROMANA A EUROPEI OCCIDENTALE SI MERIDIONALE – Martor 4 (Ciclu de conferințe și comemorări – Ioan Ianolide):

O reîntâlnire după 20 de ani…

Povestea de mai jos ne-a spus-o unul din monahii români care se nevoiesc la Mănăstirea Sfântul Sava din Ţara Sfântă… E o poveste simplă, dar plină de lumină, precum o icoană…

*

Prin anii ’80 îmi făceam stagiul militar în Bucureşti, la Miliţie. Era în preajma zilei de 23 august, când toate detaşamentele de soldaţi, miliţieni şi securişti erau mobilizate pentru supravegherea populaţiei. Eu eram tânăr şi neştiutor. Visam o carieră militară „în folosul patriei şi al partidului”. Încercasem de câteva ori să intru la Academia Militară, dar nu am fost primit. În schimb nu pierdeam nici un prilej pentru a-mi dovedi devotamentul pentru binele ţării şi al conducerii sale…

Îmi amintesc că în acele zile am avut de îndeplinit o misiune mai neobişnuită, însoţindu-i pe superiorii noştri prin blocurile din Bucureşti, la anumite adrese bine stabilite dinainte. Miliţienii mergeau înaintea noastră, băteau cu putere la diferite uşi şi ameninţau: Banditule, să stai în casă!

În urmă, noi, nişte copii de 19-20 de ani, repetam gesturile şi cuvintele lor. Înţelegeam că aveam de cuminţit nişte criminali periculoşi care primejduiau liniştea şi bucuria măreţei zile de 23 august. Nu ştiam cine erau acei „criminali”…

Însă după ce am bătut în faţa unei uşi şi am rostit ameninţarea: Banditule, stai în casă!, s-a petrecut un lucru neaşteptat. Uşa s-a deschis şi un domn în vârstă, cu părul cărunt, îngrijit pieptănat şi mustaţă argintată a ieşit în prag. M-a privit cu un zâmbet straniu şi a făcut asupra mea semnul crucii. M-a binecuvântat. Apoi, cu aceeaşi discreţie a închis uşa la loc. În acea clipă s-a produs un scurt circuit, întreg sistemul comunist cu toată aparenta lui indestructibilitate s-a destrămat ca fumul. Însă uşa s-a închis, iar eu am rămas dincolo, adică în lumea comunistă.

Au trecut de atunci mai bine de 20 de ani… Multe s-au mai întâmplat, cu mila lui Dumnezeu. Acum sunt de câţiva ani la Mănăstirea Sfântului Sava. Rânduiala locului este liniştirea şi rugăciunea… Slujbele de toată noaptea, boabele de metanii, arşiţa pustiului…

Din vreme în vreme soseşte din ţară câte o carte. Ajung astfel să citesc „Întoarcerea la Hristos”... O bucurie luminoasă şi tristă îmi inundă sufletul…

Apoi, într-o noapte, oglinzile se sparg… O amintire veche răbufneşte din adânc: Banditule, să stai în casă! Deschid cartea şi privesc fotografiile, cutremurat… El este! Dintr-una din poze, ochii lui Ioan Ianolide mă privesc cu acelaşi zâmbet ca acum 20 de ani.

Înţeleg că binecuvântarea lui m-a însoţit până acum. Şi-I mulţumesc Domnului pentru aceasta…

• Ioan Ianolide – Detinutul profet: Drumul de ”eliberare” alături de Ioan Ianolide

Era sâmbătă, 1 august 1964, când treceam a treia poartă a închisorii Aiud în camionul care ne ducea la gara Teiuș. Comentarii laconice relative la eveniment.

În ceea ce mă privea, nu eram prea optimist. Consideram că ies dintr-o închisoare cu ziduri și sârmă ghimpată, păzită de santinele, și trec într-o închisoare mai mare, păzită la frontiere de sentinelele care se cheamă grăniceri.

Camionul ne duce până la Teiuș, de unde trebuia să ne îmbarcăm în trenul de București.

În compartiment, pe lângă alți prieteni și cunoscuți, l-am întâlnit pe Ion Ianolide. Stătea lungit pe banchetă, deoarece era bolnav și avea dureri la coloana vertebrală.

Stătusem împreună în anii 1955-1956 în secția T.B.C. – osos, unde eram înternați. Nu stam în aceeași celulă, dar prin zid și prin ”corespondență” ne cunoscusem înainte de a ne cunoaște față către față și legasem prietenie, ca de altfel cu toți camarazii de suferință. (…)

Am călătorit toată noaptea. Către orele 4 eram la București.

Din Gara de Nord, l-am luat pe bunul meu prieten Ion, care avea nevoie de sprijin ca să poată umbla și am plecat către piața Matache, unde știam că are stație tramvaiul 3. Ion avea o rudenie, o mătușă, pe strada Sandu Aldea și cum era în drumul meu spre Otopeni, mi-am zis să-l duc până acasă.

Ion nu știa dacă mătușa lui mai trăiește sau nu sau dacă mai locuiește acolo. (…)

Se luminase bine de ziuă și pe Grivița mergând, ne oprește o patrulă de milițieni care ne legitimează. Citește biletul de eliberare al lui Ion și plutonierul dă din cap compătimitor și-i restituie hârtia: ”Cum domnule, din 1941?”. Bietul Ianolide, născut în 1921, fiind student în 1941, fusese condamnat la 25 ani muncă silnică. Când a citit biletul meu, sergentul major care îl însoțea pe plutonier, sare și ca sugrumat de emoție exclamă: ”… dumneata ești… nea Niculae? Știi că nea Costică, după moartea bătrânului, a dărâmat casa bătrânească și și-a făcut casa acolo?”

Am simțit cum mi se urcă un nod în gât și ochii mi se umplu de lacrimi. N-am mai putut vorbi. Deci presimțirile nu mă înșelaseră. Tata murise cu un an și ceva înainte de eliberarea mea!

Am întins mâna, am luat biletul și fără să mai scot un cuvânt am plecat. Până în stația de tramvai n-am vorbit nimic. Ion era și el mut. Îl impresionase profund.

În stație, o doamnă, modest îmbrăcată și cu fața suptă și răvășită, se apropie de noi și sfioasă întreabă: ”Veniți cumva de acolo?… Am auzit că dă drumul deținuților. Ați auzit cumva de… Cornel?” Eram prea tulburat ca să pot răspunde. Era un moment penibil. Cu un mare efort, reușesc să cer lui Ion să-i răspundă. Cu jumătate de glas, el răspunde că toți deținuții politici vor fi eliberați.

Pe drum, Ion mi-a spus că tânărul de care a întrebat doamna îi era cunoscut și că murise. Biata femeie…

La poarta mătușii sale, am stat și ne-am sfătuit cum să procedăm ca întâlnirea să aibă loc fără șocuri.

Era de dimineața pe la 6:00, poate nici nu se terziseră bătrânii. L-am lăsat pe Ion afară și m-am dus să sun. După insistențe, ușa se deschide și apare un bătrânel, ca la 70 de ani. În spatele lui, ca o umbră și o bătrânică. După scuzele de rigoare, îi întreb dacă au un nepot pe nume Ion. Mi-au răspuns că au auzit și ei că se eliberează deținuții politici, că-l așteaptă să vină, dacă o mai trăi, că de vreo 15 ani nu mai știu nimic de el.

I-am spus că trăiește și că a venit cu mine, să fie liniștiți.

I-am lăsat și m-am dus să-l aduc pe Ion, dar după mine au venit și bătrânii.

Un țipăt sfâșietor și bătrâna a căzut în brațele nepotului pe care îl credea de mult mort.

Pentru a doua oară mi s-au umplut ochii de lacrimi și am rămas fără grai. L-am îmbrățișat pe Ion și am plecat fără să pot rosti un cuvânt.

(Mărturia lui Nicolae Zârnă – Din documentele rezistenței, nr. 6, A.F.D.P.R., București, 1992, pp. 274-277)

Legaturi: