Simptomul care ne chinuie este de cele mai multe ori chiar ceea ce într-adevăr ni se întâmplă.Este un adevăr pe care trebuie să-l ascultăm, și nu să-l cenzurăm încă o dată. Este o realitate care ne vorbeşte, care vrea să ne transmită ceva. Să nu ne grăbim să o excludem din viaţa noastră. Să așteptăm cu răbdare și să ascultăm ce vrea să ne spună.
Simptomul constituie adevărul nostru personal căruia nu i-am dat dreptul să se exprime, să spună ce vrea, să simtă ceea ce avea nevoie.
Aşa că se „răzbună” pe noi, – luând forma acestor manifestări somatice sau psihice, pentru a ne spune toate cele pe care le-am respins brutal, pe care nu le-am articulat în cuvânt, cărora le-am respins solicitările învinovățindu-le.
Dumnezeu cunoaşte că foloasele sufleteşti şi duhovniceşti sunt mai mari şi mai substanţiale în acest fel decât spulberând simptomele într-un mod minunat. Da, poate părea dur, dar este o atitudine iubitoare. Probabil că nu am înţeles că de multe ori simptomul în sine este o mare minune. Şi minunea nu este o închipuire, ci o ocazie şi o propunere de a intra în Celălalt chip al existenţei şi vieţii. Să gustăm posibilitatea de a exista înăuntrul perspectivei lui Dumnezeu. În fiecare minune Dumnezeu ne atrage privirea către Celălalt chip al vieţii, cum spune și Stelios Ramfos [Scriitor și filosof grec, născut în 1939].
Tăcerea lui Dumnezeu faţă de încercările noastre nu este indiferenţă, ci chemare la pocăinţă, la schimbare şi schimbări, la conştientizarea a ceea ce am pierdut, a ceea ce am părăsit, ceea ce am respins, ceea ce în mod fals am negat, ceea ce am acoperit şi am uitat în subsolurile sufletului, iar acela s-a sălbăticit, s-a făcut fiară, s-a făcut umbră ce ne întunecă orizontul.
Și dacă înțelegem ce ne spun simptomele şi luăm hotărârea de a intra în cămările întunecate ale vieţii noastre interioare, să nu intrăm niciodată singuri în acest tunel extrem de întunecat al sufletului. Să luăm alături de noi, ca protector, numele lui Hristos, şi așa să ascultăm acest glas răsunător.
Ridică-te!
De multe ori simțim că nu reușim în nimic. Că iarăși alunecăm în aceleași patimi, în aceleași greșeli, în cele care ne fac să ne simțim neputincioși, vinovați și neîndreptați. Și totuși am făcut o făgăduință lui Dumnezeu și nouă înșine. Am exclamat hotărâți: Nu voi mai face asta niciodată! Am îngenuncheat rugându-ne pentru acest lucru, cu inima plină de durere şi nădejde că nu se va mai repeta.
Şi totuşi, a venit iarăşi, şi iarăşi am întâlnit patima, neputinţa, greşeala, eşecul. E atunci când simţim că nu s-a schimbat nimic, că toate sunt la fel ca înainte, că o luăm de la început.
Însă nu este aşa. Pe nedrept ne lovim pe noi înşine, chiar mai dur şi mai violent decât toţi călăii şi torţionarii. Ştii ceva? Tocmai privirea ta e cea mai dură.
Când ești pe drum în mişcare nu înseamnă că ai şi ajuns la destinaţie. Poate cazi sau te loveşti, te înnămoleşti, te pierzi, dar nu încetezi să rămâi pe cale. Ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur? „Lucrul înfricoşător nu este să cazi, ci să rămâi căzut.”
De cât egoism e nevoie, încât să dorim să ajungem imediat la destinaţie, de e posibil chiar înainte de a porni? Să nu privim la ceea ce suntem, ci la ceea ce ar trebui să fim? Acesta este un legământ de moarte. Este un eşec sigur, care mai devreme sau mai târziu ne va conduce la o disperare catastrofală.
Când eşti legat cu sfori, iar acestea sunt patimile, nu este cu putinţă să te dezlegi imediat. Însă de fiecare dată când te vei lupta şi te vei strădui, chiar dacă nu te vei elibera, vei face totuşi puţin mai suportabilă strânsoarea. Vei lărgi puţin sforile, te vei simţi puţin mai confortabil. Îţi vei fi câştigat puţin din libertate.
Noi nu vedem însă asta, n-o simţim. Noi vedem că suntem la fel, chiar mai rău. De ce?
8 Commentarii la ““TĂCEREA LUI DUMNEZEU faţă de încercările noastre nu este indiferenţă, ci chemare la schimbare. SIMPTOMUL – ADEVĂRUL PERSONAL ASCUNS/ “Lucrul înfricoşător nu este să cazi, ci să rămâi căzut”. DE CE ALUNECĂM MEREU ÎN ACELEAȘI PĂCATE?”
Folositoare cuvinte care surprind foarte bine starea omului pacatos.
Intrebarea pe care mi-o pun insa este legata in mod si mai general de tacerea lui Dumnezeu. De ce tace in fata suferintei. Parintele vorbeste clar despre tacerea fata de cei care gresesc, care au un pacat, patima. Dar ce se intampla cu cei care sufera fara sa fie stapaniti de patimi, oameni care duc o viata cinstita, copii, etc? Se poate raspunde ca nu este om care sa nu aiba pacate. Fie, insa nu ma multumesc cu astfel de raspunsuri. Trebuie sa existe o explicatie mai cuprinzatoare legata de tacerea lui Dumnezeu in fata suferintei. As fi recunoscator daca cineva poate ajuta cu ceva raspunsuri.
O scrisoare inedită, care datează cel mai probabil din ultimul an al vieţii pământeşti a Stareţului Sofronie, adresată unei persoane din Cipru, al cărei nume este trecut sub tăcere:
„De 57 de ani port rasa călugărească şi mi se pare că nu am vrut să mă aflu întru negrijă în cele ale mântuirii, şi totdeauna cu mare frică şi lacrimi rugam pe Dumnezeu să facă milă cu mine, să-mi ierte toate păcatele mele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Lui. Am încercat, după cum mi se pare, cu toată puterea mea, să nu nedreptăţesc nici o persoană pe pământ. Mai mult chiar, m-am rugat să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni, fără să aştept de la ei nici o plată materială sau spirituală, aşteptând numai de la Dumnezeu harul iertării păcatelor mele.
Şi, cu toate acestea, în tot acest timp, mai mult de jumătate de veac nu am cunoscut perioade de pace sau de siguranţă, ci totdeauna simţeam în jurul meu ameninţări sau cel puţin atitudini potrivnice. Orice încep să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc piedici de netrecut. Porţile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul tuturor acestor încercări. Aşadar, sunt acestea semnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos, sau altceva se întâmplă? L-am rugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aşa, dar Dumnezeu îmi răspunde cu… tăcere.
Din acestea veţi înţelege că nu sunt în măsură să dau o explicaţie dramaticei încercări prin care treceţi. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre cu iubire şi durere.
Dificil lucru este pentru noi să-l acuzăm pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar, de asemenea, nu-i simplu să facem dimpotrivă, ca prietenii lui Iov, care, dorind să devină apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, au uitat de înfricoşătoarele chinuri prin care a trecut Iov.
Astfel, tace Dumnezeu, tăcem şi noi“.
Traind intr-o lume care cauta placerea si fericirea, confundandu-le adesea, ar trebui sa ne punem intrebarea daca suferinta este ceva inutil sau daunator. Ar mai trebui sa ne punem intrebarea daca problema reala este suferinta sau frica de suferinta.
“Suferinţa este un impuls către acţiune.” – Immanuel Kant
“Suferinţa este un mare învăţător, dar nimeni nu vrea să fie elevul ei.” – Hasier Agirre
“Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.” – Nikos Kazantzakis
“Numai suferinţa înnobilează.” – Alfred de Musset
“Nu vă fie frică, mă’, că cine vă udă vă şi uscă.” – Arsenie Boca
“Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica, pentru a va salva sufletele.” – Arsenie Boca
„Spune-i inimii tale ca frica de suferinta este mai rea decat suferinta insasi. Si ca nicio inima nu a suferit vreodata atunci cand a plecat in cautarea visurilor sale, fiindca fiecare secunda a cautarii este o secunda de intalnire cu Dumnezeu si cu eternitatea.” ~ Paulo Coelho
@Mircea:
Intrebare complexa.. 🙂
Raspuns partial: unele suflete mai “curata” din pacatele altora, ale neamului de ex., reproducand “in mic” exemplul – emblematic pt crestinism – al lui Hristos.
Altele pur si simplu nu cer, aleg mai degraba sa indure, uneori chiar inconstient. Sunt si “munti” pe care i am putea clinti, dar uitam adesea de indemnul de a “indrazni” si a cere.
Alteori, lucrurile sunt mai ascunse privirilor noastre. Oricum, suferinta e menita sa ne inalte, atat pe cel direct afectat cat si pe cei de alaturi, carora li se da astfel oportunitatea unui sacrificiu. Depinde de fiecare cum exploateaza aceasta oportunitate de inaltare, de cizelare si rafinare sufleteasca, numita suferinta. Ea trebuie privita mereu din perspectiva vesniciei, si nu din cea a pelerinajului nostru temporar, limitat, pe acest pamant.
Uneori, ce i drept, poate fi crunta, mai ales cand e vorba de ce numim (si poate si sunt) “inocenti”. Aici pot fi multe explicatii. Sta scris: “cautati si veti afla, pentru ca cine cauta gaseste,” Cere Domnului, cauta in continuare si asteapta rabdator si cu incredere raspunsul. Dumnezeu nu ne vrea ignoranti cand cautam cu inima buna si modesta. Sunt sigura ca, in timp, vei reconstitui puzzle-ul si se va dezlega misterul.
PS: apropos de asta, mi-am amintit o pilda din Patericul egiptean. :))
‘…un batran oarecare a petrecut 70 de saptamani mancand o data in saptamana. Deci se ruga lui Dumnezeu pentru un raspuns din Scriptura sa i-l descopere, si Dumnezeu nu i-l descoperea lui. Deci a zis intru sine: De am facut atata osteneala si nimic n-am castigat, voi merge de acum la un frate de-al meu si-l voi intreba. Si daca a inchis chilia sa, vrand sa plece, a fost trimis ingerul Domnului catre dansul, graind: ’70 de saptamani ce ai postit, nu s-a apropiat rugaciunea ta catre Dumnezeu. Iar cand te-ai smerit pe tine a iesi la fratele tau, sunt trimis sa iti vestesc tie cuvantul.’ Si spunandu-i, a plecat de la dansul.`
Deci sa nu procedezi si tu ca batranul din Pateric :).
@nimeni:
ca tot veni vorba de Patericul egiptean, mai rasfoieste-l si tu din cand in cand. Sau alt pateric, care vrei tu, la alegere. Mi-ai dat la celalalt topic un raspuns – si nu e prima oara – care ma face sa ma intreb: tu ce carti citesti? Ce Filocalie, ce paterice, ce vieti de sfinti, ce sfaturi? Uneori lasi impresia ca ai gresit piesa, decorul, costumatia….tot. 🙂
@Doroteea
Important nu este ce si cat citesti, ci ce ai inteles si cu ce ai ramas. Virtutile (sau “barbatiile”, cum s-ar traduce) nu se dobandesc citind carti, ci trecand prin incercari. Smerenia, virtutea de capatai, este opusul vanitatii, caracteristice persoanelor preocupate de propria “imagine”, de aparente.
“Nimeni nu-l poate convinge pe altul să se schimbe. Fiecare dintre noi stă de pază la o uşă a transfigurării care nu poate fi deschisă decât pe dinăuntru.” – Marilene Ferguson
De aceea, să nu ne mâniem, să nu deznădăjduim, să nu ne tulburăm atunci când Cerul rămâne închis, când credem că nu răspunde cererilor noastre. Să înţelegem că adeseori Dumnezeu vorbeşte înăuntrul tăcerii. Grai este şi acesta şi e chiar dumnezeiesc. Ştie Acela de ce nu ne ia ispita, încercarea, chinul şi durerea, de ce nu vrea să pună capăt acestor [mecanisme] psihice și somatice, poate cele mai autentice, care au loc înăuntrul nostru.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
Folositoare cuvinte care surprind foarte bine starea omului pacatos.
Intrebarea pe care mi-o pun insa este legata in mod si mai general de tacerea lui Dumnezeu. De ce tace in fata suferintei. Parintele vorbeste clar despre tacerea fata de cei care gresesc, care au un pacat, patima. Dar ce se intampla cu cei care sufera fara sa fie stapaniti de patimi, oameni care duc o viata cinstita, copii, etc? Se poate raspunde ca nu este om care sa nu aiba pacate. Fie, insa nu ma multumesc cu astfel de raspunsuri. Trebuie sa existe o explicatie mai cuprinzatoare legata de tacerea lui Dumnezeu in fata suferintei. As fi recunoscator daca cineva poate ajuta cu ceva raspunsuri.
O scrisoare inedită, care datează cel mai probabil din ultimul an al vieţii pământeşti a Stareţului Sofronie, adresată unei persoane din Cipru, al cărei nume este trecut sub tăcere:
„De 57 de ani port rasa călugărească şi mi se pare că nu am vrut să mă aflu întru negrijă în cele ale mântuirii, şi totdeauna cu mare frică şi lacrimi rugam pe Dumnezeu să facă milă cu mine, să-mi ierte toate păcatele mele şi să nu mă lepede de la aşternutul picioarelor Lui. Am încercat, după cum mi se pare, cu toată puterea mea, să nu nedreptăţesc nici o persoană pe pământ. Mai mult chiar, m-am rugat să-mi dea Dumnezeu bărbăţia de a sluji cât mai multor oameni, fără să aştept de la ei nici o plată materială sau spirituală, aşteptând numai de la Dumnezeu harul iertării păcatelor mele.
Şi, cu toate acestea, în tot acest timp, mai mult de jumătate de veac nu am cunoscut perioade de pace sau de siguranţă, ci totdeauna simţeam în jurul meu ameninţări sau cel puţin atitudini potrivnice. Orice încep să fac, chiar şi în cel mai mic lucru, întâlnesc piedici de netrecut. Porţile lumii acesteia, aproape toate, îmi sunt închise. Am îmbătrânit şi nu am înţeles sensul tuturor acestor încercări. Aşadar, sunt acestea semnul mâniei lui Dumnezeu pentru mine, cel păcătos, sau altceva se întâmplă? L-am rugat de nenumărate ori pe Dumnezeu să-mi descopere de ce merg lucrurile aşa, dar Dumnezeu îmi răspunde cu… tăcere.
Din acestea veţi înţelege că nu sunt în măsură să dau o explicaţie dramaticei încercări prin care treceţi. Însă, vă avem întotdeauna în rugăciunile noastre cu iubire şi durere.
Dificil lucru este pentru noi să-l acuzăm pe Dumnezeu şi să ne îndreptăţim pe noi înşine, dar, de asemenea, nu-i simplu să facem dimpotrivă, ca prietenii lui Iov, care, dorind să devină apărătorii dreptăţii lui Dumnezeu, au uitat de înfricoşătoarele chinuri prin care a trecut Iov.
Astfel, tace Dumnezeu, tăcem şi noi“.
@Mircea
“De ce tace in fata suferintei.”
Traind intr-o lume care cauta placerea si fericirea, confundandu-le adesea, ar trebui sa ne punem intrebarea daca suferinta este ceva inutil sau daunator. Ar mai trebui sa ne punem intrebarea daca problema reala este suferinta sau frica de suferinta.
“Suferinţa este un impuls către acţiune.” – Immanuel Kant
“Suferinţa este un mare învăţător, dar nimeni nu vrea să fie elevul ei.” – Hasier Agirre
“Suferinţa e călăuza care ne însoţeşte în urcuşul care transformă animalul în om.” – Nikos Kazantzakis
“Numai suferinţa înnobilează.” – Alfred de Musset
“Nu vă fie frică, mă’, că cine vă udă vă şi uscă.” – Arsenie Boca
“Veti cadea din cauza fricii. Frica-i de la diavol; nu va fie frica, pentru a va salva sufletele.” – Arsenie Boca
„Spune-i inimii tale ca frica de suferinta este mai rea decat suferinta insasi. Si ca nicio inima nu a suferit vreodata atunci cand a plecat in cautarea visurilor sale, fiindca fiecare secunda a cautarii este o secunda de intalnire cu Dumnezeu si cu eternitatea.” ~ Paulo Coelho
@Mircea:
Intrebare complexa.. 🙂
Raspuns partial: unele suflete mai “curata” din pacatele altora, ale neamului de ex., reproducand “in mic” exemplul – emblematic pt crestinism – al lui Hristos.
Altele pur si simplu nu cer, aleg mai degraba sa indure, uneori chiar inconstient. Sunt si “munti” pe care i am putea clinti, dar uitam adesea de indemnul de a “indrazni” si a cere.
Alteori, lucrurile sunt mai ascunse privirilor noastre. Oricum, suferinta e menita sa ne inalte, atat pe cel direct afectat cat si pe cei de alaturi, carora li se da astfel oportunitatea unui sacrificiu. Depinde de fiecare cum exploateaza aceasta oportunitate de inaltare, de cizelare si rafinare sufleteasca, numita suferinta. Ea trebuie privita mereu din perspectiva vesniciei, si nu din cea a pelerinajului nostru temporar, limitat, pe acest pamant.
Uneori, ce i drept, poate fi crunta, mai ales cand e vorba de ce numim (si poate si sunt) “inocenti”. Aici pot fi multe explicatii. Sta scris: “cautati si veti afla, pentru ca cine cauta gaseste,” Cere Domnului, cauta in continuare si asteapta rabdator si cu incredere raspunsul. Dumnezeu nu ne vrea ignoranti cand cautam cu inima buna si modesta. Sunt sigura ca, in timp, vei reconstitui puzzle-ul si se va dezlega misterul.
PS: apropos de asta, mi-am amintit o pilda din Patericul egiptean. :))
‘…un batran oarecare a petrecut 70 de saptamani mancand o data in saptamana. Deci se ruga lui Dumnezeu pentru un raspuns din Scriptura sa i-l descopere, si Dumnezeu nu i-l descoperea lui. Deci a zis intru sine: De am facut atata osteneala si nimic n-am castigat, voi merge de acum la un frate de-al meu si-l voi intreba. Si daca a inchis chilia sa, vrand sa plece, a fost trimis ingerul Domnului catre dansul, graind: ’70 de saptamani ce ai postit, nu s-a apropiat rugaciunea ta catre Dumnezeu. Iar cand te-ai smerit pe tine a iesi la fratele tau, sunt trimis sa iti vestesc tie cuvantul.’ Si spunandu-i, a plecat de la dansul.`
Deci sa nu procedezi si tu ca batranul din Pateric :).
@nimeni:
ca tot veni vorba de Patericul egiptean, mai rasfoieste-l si tu din cand in cand. Sau alt pateric, care vrei tu, la alegere. Mi-ai dat la celalalt topic un raspuns – si nu e prima oara – care ma face sa ma intreb: tu ce carti citesti? Ce Filocalie, ce paterice, ce vieti de sfinti, ce sfaturi? Uneori lasi impresia ca ai gresit piesa, decorul, costumatia….tot. 🙂
@Doroteea
Important nu este ce si cat citesti, ci ce ai inteles si cu ce ai ramas. Virtutile (sau “barbatiile”, cum s-ar traduce) nu se dobandesc citind carti, ci trecand prin incercari. Smerenia, virtutea de capatai, este opusul vanitatii, caracteristice persoanelor preocupate de propria “imagine”, de aparente.
“Nimeni nu-l poate convinge pe altul să se schimbe. Fiecare dintre noi stă de pază la o uşă a transfigurării care nu poate fi deschisă decât pe dinăuntru.” – Marilene Ferguson
Frate Mircea, cu totul din intamplare am dat peste acest cuvant de invatatura. Poate iti raspunde oarecat la intrebare.
https://youtu.be/q1Y4Ie8Vqs8?t=1606