PREDICI AUDIO la Evanghelia dregatorului bogat (Arhim. Policarp si Nichifor): “Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste. SA NU CASTIGAM OBIECTE SI SA PIERDEM OMUL!”

“Aceasta este cea mai mare tragedie si este, din pacate, probabil tara secolului nostru, cand oamenii se sfasie unii pe altii ca sa se ‘realizeze’”

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam:

Arhimandrit Policarp Chitulescu:

Predica la Dregatorul bogat – Pazirea poruncilor (24 noiembrie 2013) – Manastirea Radu Voda (Bucuresti):

BOGATIA SINELUI CARE NE DESPARTE DE HRISTOS si “CIVILIZATIA” LUPTEI DINTRE OAMENI

“Frati crestini, iata ca, de-a lungul acestor duminici care au pregatit deschiderea postului Nasterii Domnului, si chiar primele duminici din acest post ne pun inainte mai multe persoane care intreaba despre mantuire, despre cum se poate cineva mantui. Si, daca observam cu atentie, ele sunt persoane diferite, dar mai ales bine pozitionate cumva in lumea aceasta. Acum cateva duminici aveam pe cel care intreba cine este aproapele sau, si Mantuitorul ii spune pilda Samarineanului milostiv, alta data un dregator bogat intreaba care este cea mai mare porunca, iar acum Sfantul Evanghelist Luca ne spune ca un om oarecare Il intreaba pe Mantuitorul: “Ce sa fac ca sa mostenesc Viata vesnica?” Insa finalul ne arata ca nu era chiar un om oarecare: era un om bogat, un om care era asezat “bine” in lumea aceasta, era pozitionat – cum am crede noi astazi – “sigur”.

Dar acesti oameni – care, iata, sunt cautati sau doriti sau a caror ipostaza e dorita foarte mult in lumea noastra – sunt nelinistiti, sunt framantati, ceea ce arata ca linistea noastra nu vine din lucruri, sau din multimea lor, ci din alta parte vine asezarea noastra sufleteasca si rostul nostru pamantesc.

Si acest om Il intreaba pe Mantuitorul, iar Mantuitorul ii raspunde, stiind ca el e bogat. Ii spune:

“Stii poruncile: sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu minti, sa nu desfranezi, cinsteste pe mama si pe tata”.

Desigur ca aceste porunci au legatura si cu viata bogatului, pentru ca bogatia fara Dumnezeu, sau mai degraba alergarea, sau goana dupa bogatie fara Dumnezeu, duce la lucrurile acestea. Duce la furt pentru ca omul care dobandeste este ispitit de lacomie, doreste sa-si sporeasca avutul si aproape intotdeauna face aceasta, isi sporeste avutia prin furt, prin inselaciune, prin lacomie. “Sa nu desfranezi” pentru ca bogatia aduce o oarecare siguranta de sine, o incredere in sine, o mandrie, un orgoliu, si care imbata pe om si la propriu si la figurat, si urmeaza desfranarea, aceasta patima cumplita. Si desfranarea mai inseamna si tradarea lui Dumnezeu, pentru ca noi avem legamant cu Dumnezeu, cu Hristos, cu Biserica lui Hristos, prin botez. In clipa cand noi Il parasim pe Dumnezeu, sau parasim inchinarea la Dumnezeu si ne inchinam la idoli prin patimile noastre, prin pacatele noastre, atunci desfranam. Chiar daca poate nu e si trupul implicat in aceasta desfranare. Apoi, ii mai spune: “Cinsteste pe mama si pe tata”. Si stim prea bine ca, de foarte multe ori, oamenii care s-au pozitionat oarecum bine in lumea aceasta uita de parintii lor sau ii parasesc, in loc sa ii ingrijeasca, ii neglijeaza si ii izgonesc. Am intalnit multe situatii de felul acesta. Si, deci, Mantuitorul nu intamplator i-a amintit aceste porunci.

Dar as mai vrea sa spun si faptul ca se poate ca un om in lumea noastra sa nu desfraneze, sa nu fure, sa nu minta dar, totusi, sa nu Il urmeze pe Hristos. Deci nu neaparat implinirea acestei sume de fapte poate sa insemne ca Il slujesti pe Dumnezeu. Aceste fapte, sau aceasta infranare [de la rau] trebuie inchinate lui Dumnezeu, pentru ca un om poate sa nu faca aceste rautati dintr-o oarecare dorinta de performanta personala, sau ca sa isi protejeze sinele, sau pentru un confort personal, nu pentru ca Il slujeste pe Hristos si pentru ca isi doreste vesnicia, viata vesnica. Si iata de ce Mantuirul nu i-a spus: “Ai implinit aceste porunci, inseamna ca Imi urmezi Mie”. Mai este inca ceva, iubiti crestini. Mantuitorul ii spune: “Daca vrei sa fii desavarsit” – pentru ca desavarsirea presupune sa te asemeni cu Dumnezeu, nu este un lux al vietii sufletesti, asa cum deseori ni se pare, vorbim despre sfinti ca despre niste entitati… supranaturale. Nu, [sfintii] au fost niste oameni tot ca noi, dar oameni care au inteles ca viata de aici este un firicel scurt care se rupe repede, si au renuntat sa se imbogateasca lumeste, si s-au imbogatit in Dumnezeu, exact acesta este mesajul Evangheliei, si al Evangheliei de astazi.

Si Mantuitorul spune:

“Vinde tot ce ai, imparte saracilor, si vei avea comoara in cer. Si apoi urmeaza Mie!”

Va sa zica urmarea Lui Hristos nu se intampla pana nu vindem tot ce avem, sau ceea ce credem noi ca avem. Si o sa spunem: “Bine, dar noi nu avem bogatii din acestea materiale pe care sa le vindem”. Va voi spune ca e mai usor sa renunti la lucrurile materiale uneori, decat la bogatia interioara, bogatia rea interioara pe care o avem. Pentru ca bogatia noastra inseamna ceea ce pretuim noi mai mult in sufletul nostru: dorintele noastre, gandurile noastre, micile noastre placeri, sau obiceiuri sau lucruri, obiecte. Si aceasta bogatie interioara, daca ne umple, nu mai lasa loc iubirii lui Dumnezeu si nu Ii mai lasa loc lui Hristos sa vina in noi. Si, evident ca, daca ne-am umplut cu asemenea lucruri, nu mai avem loc pentru ceilalti, nu mai putem iubi.

Si, nu intamplator, Apostolul de astazi se refera tocmai la – sau indeamna tocmai la – “a ne imbraca in iubire, pentru ca ea este legatura desavarsirii”. Deci desavarsirea este, de fapt, a invata sa iubim pe celalalt, sa descoperim pe Dumnezeu in celalalt, in omul de langa noi. Ar fi putut Mantuitorul sa ii ofere acestui om solutii mai practice intr-un fel, sa ii spuna sa construiasca spitale, scoli – despre care tot vuieste lumea astazi, ca si cum aceasta ar fi scopul final al existentei omului. Ei bine, Mantuitorul nu ii spune astfel de lucruri – si care as spune ca erau mai la indemana intr-un fel, chiar daca un bogat se desparte destul de greu de ceea ce are el. Dar nu ii cere Mantuitorul, pentru ca Mantuitorul nu a venit sa asigure succesul in lume, nu a venit sa ne asigure pamanteste, ci a venit sa spuna despre Imparatia Cerurilor. Vrem – nu vrem, ne gandim sau nu ne gandim, tot in fata acestei realitati ne aflam in clipa in care murim, desi ar trebui sa o intalnim si sa o traim inca din lumea aceasta. Si, cu adevarat, cine intalneste Imparatia in lumea aceasta, cine se impartaseste cu Hristos in mod constient in lumea aceasta, Il va intalni si dincolo. Cine nu poate aici, nici dincolo nu va putea. Si iata ca Mantuitorul spune: “Vinde tot ce ai!” – renunta, desparte-te de tot ce te-ai legat, de legaturile, de robia in care te afli, de jugul care te apasa. Si robia aceasta este, de fapt, acest atasament patimas pe care noi il avem fata de lucruri sau obiecte. Sa stiti, iubiti crestini, ca e mai usor sa fii sarac material – sa n-ai bani, sa n-ai obiecte – decat sa fii sarac sufleteste [de patimi]: adica sa n-ai vicii, sa n-ai patimi, sa stii sa nu fii lipit de nimic din lumea aceasta. Sunt unii care poate ca au obiecte, dar nu le pasa de ele, nu sunt lipiti de ele, ar renunta oricand, nu se mahnesc de pierderea lor, nu se framanta pentru inmultirea lor. Si sunt altii care sunt saraci material, dar care sunt si saraci sufleteste, pentru ca nu-L au pe Dumnezeu, sunt umpluti de alte lucruri care nu au legatura cu Dumnezeu – diferite rautati, patimi, lucruri urate. Si iata de ce: esti lipsit de bogatia materiala, dar asta nu inseamna ca esti mantuit, si trebuie sa te imbogatesti in Dumnezeu. Si iubirea nu costa bani. A iubi, a te jerti, a te rastigni pentru Hristos nu presupune cheltuieli; presupune – e adevarat – cheltuirea.. sinelui. Presupune aceasta rupere din sine in favoarea, in beneficiul celorlalti. Si viata ne pune, de multe ori, in situatia in care putem sa rupem din noi, sa ne rastignim atunci cand trebuie sa iertam pe cineva care ne-a suparat, cand trebuie sa cedam ceva. Cate case, cati familii, parinti, frati nu se dezbina pentru obiecte, pentru lucruri. Si atunci inseamna sa rupi ceva din tine, sa rastignesti, ca sa castigi iubirea, sa castigi omul. Nu sa castigam obiecte si sa pierdem omul de langa noi. Aceasta este cea mai mare tragedie si este, din pacate, probabil tara secolului nostru, cand oamenii se sfasie unii pe altii ca sa se “realizeze”. Aceasta iubire de sine este, de fapt, cea mai mare saracie sufleteasca, este – as spune – iadul trait inainte de iadul de dincolo, singuratatea vesnica.

Si, de asemenea, vedem ca Mantuitorul da acest raspuns care aproape i-a infricosat si pe Apostoli. Pentru ca, pana la urma, omul acela spunea ca implineste niste porunci, avea un statut – sa spunem – omenesc, implinise “statura umana”: nu fura, nu mintea, nu desfrana. Dar nu era cu Dumnezeu. Le implinise poate in litera legii, nu le inchinase desavarsirii. Si Apostolii s-au infricosat si au intrebat:

“Dar cine poate, atuncea, sa se mantuiasca?!”

Si Mantuitorul explica faptul ca nu trebuie sa consideram lucrurile acestea imposibile, sau nu trebuie sa le consideram utopice, ci spune:

“Ceea ce la oameni este cu neputinta, la Dumnezeu este cu putinta!”

De fapt aici intervine credinta. Atunci cand cred cu adevarat in Dumnezeu, in Hristos – Dumnezeu intrupat, atunci si fac, atunci chiar am incredere ca o sa reusesc orice mi-as propune (bun fiind); nu reusesc acum, voi reusi mai tarziu. Dar omul trebuie sa vanda aceasta bogatie a sa, acest sine al sau, sa se instraineze de sinele sau, sa ne lepadam de acest sine. Cum s-ar mai spune lepadare, sau vinde tot ce ai, cum s-ar mai spune?: Luarea crucii si urmarea lui Hristos. Nu este a renunta la sine sau rastignirea sinelui, nu inseamna sa imi iau crucea? Si ce mai inseamna? Sa fiu asemenea cu Dumnezeu. Nu este chemarea noastra pe care ne-a facut-o Dumnezeu la inceput? De ce l-a creat Dumnezeu pe om? Ca sa aiba bogatii pe pamant? Sa-si faca tot felul de lucruri si pe urma sa moara, cand ti-e lumea mai draga? Nu! Ar fi absurd, Dumnezeu S-ar fi contrazis pe Sine daca-l destina pe om unei astfel de “existente”. E absurd, n-are sens sa traim astfel. Dumnezeu l-a chemat pe om sa fie asemenea cu El, ca sa-l tina langa El in vesnicie.

Si iata, deci, mesajul Evangheliei de astazi este ca trebuie sa aruncam din viata noastra tot ce ne separa de Dumnezeu, tot ce ne instraineaza de Dumnezeu si de semenii nostri. Pentru ca, pana la a-L intalni pe Dumnezeu in mod personal, intr-o experienta personala, Il intalnim in cel de langa noi, care si el e creat – ca si noi – spre aceasta asemanare cu Dumnezeu. Deci, aceasta este asteptarea Mantuitorului, si spune ca este cu putinta! Este posibil! Se poate si in lumea de astazi.

Cred de asemenea ca, in lumea de astazi – in lumea pe care o consideram mai “civilizata”, sau mai “avansata” in ceea ce priveste progresul stiintei, al tehnicii – in lumea noastra este mai greu intr-un fel sa renunti, as spune, la bogatia sinelui, la sine, pentru ca totul in lumea de astazi se bazeaza pe principiul acesta al concurentei, al luptei – nu o numesc chiar de clasa – dar este o lupta care se da intre oameni, din nefericire. Si lupta aceasta este foarte paguboasa pentru ca ea, de fapt, ne face sa ne compromitem sufleteste, sa ne despartim de oameni, nu mai pretuim omul. Omul – culmea – in atat de proclamata “civilizatie a drepturilor omului”, de fapt omul este cel mai pagubit, omul este cel mai denigrat, omul este cel mai injurat, cel mai injosit in aceasta lume. Sigur ca totul e de fatada, aceste “beneficii” asa zise “pentru om si pentru civilizatie” – sunt in beneficiul unora, nu pentru cei multi.

Dar, de aceea, noi trebuie sa avem atentie sa nu-L pierdem pe Hristos, aceasta este tot ce conteaza in viata noastra, tot pentru ceea ce merita sa traim. NU merita sa traim pentru altceva! Pentru ca altceva nu stapanim.

Uitati-va cum o minte stralucita, atunci cand plesneste un vas de sange, s-a anulat in secunda urmatoare, s-a terminat. Cum inima noastra de multe ori vrem sa simta ceva si nu simte. Deci, nu suntem stapani, nu stapanim de fapt nimic, nu avem nimic. Dar ceea ce este cel mai greu este, deci, sa reusim sa ne imbogatim in Hristos. Si Dumnezeu sa ne ajute sa avem aceasta dorinta permanenta, pentru ca de fapt credinta ne motiveaza sa ne imbogatim in Hristos si totodata sa ne dorim sa ne eliberam de noi: de bogatia noastra, de bogatia aceasta rea din sinele nostru. Pentru ca, atunci cand un om are daruri sufletesti de la Hristos, bogatia aceasta buna el o imparte: nu poti sa fii iubitor cu Hristos si egoist, evident ca e un paradox. Si din [ceea] ce imparti, din aceea sporesti! Vedeti, aceasta este minunatia credintei noastre: numai cand daruim si cat daruim, aceea ne imbogateste si sporeste de fapt. Si aceea ne asigura comoara in ceruri, cum spune Hristos. Pentru ca noi intalnim toata investitia noastra duhovniceasca, depinde sub ce forma s-a facut, c-a fost sub forma materiala sau spirituala, toata se gaseste inmultita, inmiita in Ceruri.

Interesant este ca Apostolii, Evanghelia n-a mai continuat cu acest verset, dar Apostolii spun: “Doamne, noi am lasat toate pentru Tine! Am lasat casa, am lasat familie, am lasat avere, bunuri”, ce aveau ei acolo, si Mantuitorul le spune:

“Adevarat va spun voua ca nu e nimeni care sa fi lasat pentru Mine case, sau frati, sau surori, sau sotie, si sa nu ia mai mult in lumea aceasta si Viata vesnica!”

Deci cred ca Dumnezeu ajuta pe cei care renunta pentru El in lumea aceasta – ii ajuta, ii scapa de griji, si chiar in lumea aceasta un om care are pe Hristos nu mai e nelinistit, nu mai e framantat de viata cotidiana, de luptele acestea ale vietii, inutile, zilnice. Pentru ca el priveste spre altceva, asa cum spune sfantul Pavel:

Sa luptam sa traim in lumea aceasta – sigur sa respiram, sa muncim – dar cu mintea atintita spre Cer, adica la Hristos.

Si atunci suntem cu adevarat odihniti, Dumnezeu ne da aceasta odihna. Mantuitorul sa ne dea aceasta tarie a credintei, aceasta dorinta de renuntare la sine si sa ne saracim pentru El, pentru ca cine saraceste pentru Hristos se imbogateste in iubire inca de aici si in lumea cealalta – cum spune chiar Mantuitorul – va primi plata Vietii vesnice. Amin!”

***

Arhimandrit Nichifor Horia:

Predică la pilda dregătorului bogat – 25 noiembrie 2012:

PORUNCA DE A-L VEDEA PE CEL DE LANGA MINE si

Modelul Sfintei Mucenite Ecaterina

“Iubiti credinciosi, am ascultat astazi Evanghelia “dregatorului bogat”: un tanar care s-a apropiat de Mantuitorul cu aceasta intrebare:

“Invatatorule bun, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?”

Despre viata de veci stia, din insasi credinta pe care o impartasea alaturi de poporul sau, ca viata de aici este o punte spre Viata cea vesnica la care suntem chemati cu totii spre a ne impartasi si a cunoaste desavarsit pe Dumnezeu. Si tanarul se apropie de Mantuitorul cu aceasta intrebare, numindu-L “invatatorule bun”, desi nu stia – cum multi nu stiau, din cei ce-L impresurau pe Domnul si vedeau minunile pe care le facea si cuvantul cu putere multa pe care-l spunea – ca El este Insusi Fiul lui Dumnezeu celui Viu. Si-L credeau a fi un prooroc trimis de Dumnezeu – poate mai invatat decat altii, mai bun decat altii, in mod negresit – prin care Dumnezeu facea minuni, dar nicidecum “Dumnezeu”. Si, de aceea, in mod surprinzator, Mantuitorul ii spune:

“Pentru ce Ma numesti <<bun>>? Nimeni nu este bun, decat numai Dumnezeu!”.

Si cuvantul pe care-l spune tanarului, il spune si noua: pe de o parte, pentru a pretui tot binele pe care-l vedem la un om, toata intelepciunea care ne este de folos, toata bunatatea sufletului, tot, dar a intelege ca dorul nostru absolut de bine, de intelepciune, nu poate fi intruchipat intr-un singur om; si ca niciun om, pe pamant, nu poate implini desavarsit bunatatea pe care Domnul o are asupra oamenilor. De aceea, un sfant precum Sf. Siluan spunea:

Nici macar un gand bun nu ar putea avea omul, de nu ar fi insuflat de Duhul Sfant.

Iar Duhul Sfant insufla pe cei ce sunt onesti in inima lor, pe cei ce-L cauta pe Dumnezeu si-L cunosc in inima lor, pe cei ce se apleaca cu gand bun asupra semenilor lor. Incat chiar cei necredinciosi – parafrazand pe Sf. Siluan – niciun gand bun nu ar putea avea, daca nu si asupra lor nu ar veghea Domnul. Poate pentru bunatatea inimii lor pe care inca nu o cunosc, precum tanarul de astazi nu cunostea ca binele si bunatatea absoluta pe care o cauta era doar in Dumnezeu.

Si, apoi, ii raspunde Domnul care sunt cheile Vietii celei vesnice, cheile Imparatiei – si-i vesteste Poruncile pe care, altfel, le stia:

Sa nu savarsesti adulter, sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu marturisesti stramb, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta.

Si tanarul Ii raspunde:

“Pe toate acestea le-am pazit din tineretile mele”.

Si evanghelistul Marcu spune ca

atunci, “Domnul a privit cu drag la tanar”;

si i-a raspuns:

“Inca una iti mai lipseste – vinde tot ce ai si da saracilor si vei avea comoara in Ceruri. Apoi, vino si urmeaza-Mi Mie”.

Faptul ca “Domnul a privit cu drag la tanar” arata ca tanarul nu mintea si chiar era preocupat sa savarseasca atat cat pricepea, atat cat putea cuprinde, binele pe care-l cunostea: neucigand, si neavand pentru ce sa ajunga intr-o asemenea ura aducatoare de moarte; sa nu fure – si probabil ca nu avea pentru ce sa fure, fiindca era un tanar bogat; daca ar fi fost sarac, daca n-ar fi avut ce manca, daca ar fi fost umilit peste masura din pricina saraciei, nu stim daca aceasta porunca “sa nu furi” nu l-ar fi tentat sau, poate, nu l-ar fi biruit. Apoi, “sa nu savarsesti adulter, sa nu marturisesti stramb” –  si, pe toate acestea, iata, le sadise, luase aminte la ele. Si Domnul a privit cu drag la el. Si spune ca

“aceasta iti mai lipseste: vinde tot ce ai, da saracilor si vei avea comoara in Ceruri; apoi, vino si urmeaza-Mi Mie”.

Ii vesteste Domnul ceea ce stiau iudeii de atunci si ceea ce stim mai ales noi, astazi, ca intre viata de aici si Viata vesnica – Viata cea adevarata, Viata cea nemincinoasa – este o mare legatura: am iubit Adevarul in viata de aici si in Viata vesnica se va vadi in sufletul nostru. Judecata, de fapt, va descoperi greselile noastre, masura in care noi ne-am amagit pe noi insine, chiar in dorul nostru cel mai adanc, in cautarea noastra cea mai adevarata. Si, de aici si “deadinsul” cu care Evanghelistul vorbeste de Judecata: adica ura, invinovatirea pe care o-ntorci spre tine insuti, ca te-ai inselat in ceea ce cautai, ca ti-ai inselat – poate – posibilitatea si potenta pe care o aveai ca sa pasesti drept in viata, Cuvantul lui Dumnezeu si sa te bucuri desavarsit – poate si aici –  de intalnirea cu El.

Pentru ca in momentul in care, iata, spune Domnul: “vinde tot ce ai si da saracilor” nu este un act mecanic, nu este doar o asociatie pe care o faci expres pentru un bine abstract. Ci “da saracilor” inseamna sa-l vad pe cel de langa mine! Sa pot sa-l vad in suferinta lui! “Sarac” poate fi omul ce nu are ce manca si eu nu-l cred. Cand este suferind si plin de bube, precum saracul Lazar, si eu nu-l vad; pentru ca-mi vad doar egoismul meu si placerile mele imediate! “Sarac” poate fi cel care are cele materiale – si, poate, din destul –  dar rataceste in aceasta viata si are nevoie de cuvantul meu; banii mei nu-i trebuie atunci, si eu trebuie sa-l ascult, sa-l inteleg si sa-i pricep nevoia lui! Sa nu cred ca sunt niste mofturi intrebarile lui si sa cred ca “i-ar trebui, poate, un bici pe spate si mai multa munca!”. “Sarac” este cel care se afla intr-o clipa de deznadejde. “Sarac” este cel care nu-L cunoaste pe Dumnezeu si nu stie pentru ce traieste si rataceste in aceasta viata. Si atunci, in masura in care stiu lucrurile acestea, se cuvine ca eu sa pot sa-l vad, sa pot sa-i inteleg necazul, sa pot sa-l ajut.

Porunca Domnului, pe care i-o vesteste tanarului, este de a incepe sa-l vedem pe celalalt, nu ca niste umbre in ceata, ci ca frati pe care Domnul ni-i pune alaturi. Si-n masura in care vedem lucrurile acestea intelegem si cum lucreaza Dumnezeu in istorie, cum lucreaza in viata noastra.

Iata ca Viata de veci este in legatura cu [viata] aceasta. Domnul ii vesteste acest cuvant tanarului bogat pentru ca dorinta lui de a dobandi Viata vesnica se poate traduce printr-o dorinta de a cunoaste inca de aici, cu adevarat, pe Dumnezeu. Si nu putea s-o faca pentru ca era legat de bogatiile lui care-i dadeau o siguranta, niste placeri imediate, si-n aceste placeri imediate de multe ori nu-l mai vedem pe celalalt in nevoia lui. Si-i vedem pe cei care ne lingusesc, pe cei cu care ne putem bucura impreuna de petrecerile noastre, de aprecierile lor.

Si bogatia poate fi nu doar una materiala, care ne blocheaza in a mai intelege gandul lui Dumnezeu cu noi, ci poate fi una spirituala, cand ne laudam cu intelectul nostru bogat sau cu cariera pe care-o avem inainte; chiar daca nu suntem printre bogatii acestei lumi (sau poate chiar ii dispretuim pentru badarania lor si pentru abuzurile pe care le fac) dar, noi… ne vedem mult deasupra lor prin faptul ca, desi nu avem aceasta badaranie – probabil – iata, avem cautari mai inalte, sau asteptari mai inalte. Bogatia noastra este cea care ne robeste si ne leaga inima mai mult de aceste “cuceriri” decat de Insusi Dumnezeu.

Dar tanarul de astazi era legat de bogatia materiala. Si de aceea Domnul ii vesteste acestea in mod deosebit pentru el, pentru ca sa poata sa-L cunoasca si sa-L urmeze drept pe Dumnezeu; asa ca atunci cand am albeata pe ochi nu pot sa ma bucur de frumusetea din jur, cand am o afectiune a ochiului, si omul s-ar intreba “ce sa fac ca sa pot sa ma bucur si eu de rasaritul soarelui sau de apusul lui, de frumusetea florilor si de toate celelate minunate in jur?”, ce i-ati spune? “Pai, fa-ti o operatie pe ochi, ca sa poti vedea!” Operatia pe ochi, dureroasa, a tanarului era acum aceasta slobozire din povara bogatiei; si aceasta, spuneam, ne este indemnata tuturor atunci cand ceva din agonisitele lumii acesteia, ale placerii sau ale slavei ne inlantuie si nu mai vedem drept pe Dumnezeu. Pentru ca bogatia in sine, atunci cand nu ne legam inima de ea, nu ne este piedica, dupa cum piedica nu i-a fost lui Avraam si nu i-a fost lui Iov si nu le-a fost Patriarhilor  – Isaac si ceilalti – de a-L cunoaste pe Dumnezeu si de a-I sluji Lui.

Dar, pentru tanarul de astazi, vedem ca era piedica. Si, atunci, “tanarul pleaca intristat” pentru ca in bogatie si-n placerile pe care i le promitea bogatia si-n siguranta pe care i-o promitea bogatia el isi avea o alta siguranta, o alta mangaiere, mai mult decat cea pe care o cauta de la Domnul.

Si Domnul spune acest cuvant:

“Cat de greu vor intra cei bogati in Imparatia Cerurilor!”

Cat de greu vor intra cei care, asemenea tanarului, isi pun nadejdea in agonisita lor si devin indiferenti fata de cei din jur parca aparandu-si bogatia. Parca temandu-se ca cel in nevoi sa-i ceara ceva din ceea ce el i-ar putea da.

Iata ca, astazi [25 nov. 2012], Biserica ne pune – parca in oglinda – un alt tanar: o tanara mucenita, Sfanta Ecaterina, care era dintr-o familie aleasa, dintr-o familie cu multe bogatii, cu multa slava a acestei lumi. Era nu doar bogata – avand toate cele ale confortului acestei lumi; si-ntr-o lume in care polaritatea intre bogati si saraci era mai mare si mai cruda decat cea de astazi, cand sclavii erau socotiti asemenea animalelor, aproape, stapanii lor avand putere de viata si de moarte asupra lor si putand sa-i loveasca fara niciun fel de scrupule. Iata ca, intr-o asemenea lume, in secolul III – Sf. Ecaterina s-a nascut in [anul] 282  – ea avea privilegiul prin nastere de a se fi nascut bogata. Dupa cum tanarul din Evanghelie intelegem ca avea aceasta bogatie de la parintii lui  – tanar fiind, nu avea cum sa-si fi muncit el insusi bogatia, cum sa si-o fi chivernisit in vreun fel anume, ci o mostenise de la parintii lui – asemenea Sf. Ecaterina era dintr-o familie bogata, tatal ei fiind guvernator al Alexandriei. Si tatal ei, asemenea oricarui tata, investise tot ce avusese in educatia fetei sale, incat Ecaterina era nu doar bogata, ci si foarte inteleapta, studiind, la vremea respectiva, tot ceea ce ii era accesibil in filosofie, in stiinte, fiind ea insasi constienta de faptul ca aceste daruri erau multe asupra ei. Si, de aceea, la varsta la care orice femeie ar fi trebuit sa se casatoreasca, statea in espectativa cautand un tanar pe masura pregatirii ei (care, cum spuneam, era foarte bogata, foarte inteleapta si foarte frumoasa). Iata ca, in aceste imprejurari, prin mama ei si printr-un batran preot crestin Il cunoaste pe Dumnezeu si, atunci, cautarea ei – fireasca, asemenea tuturor fetelor din aceasta lume – de a-si chivernisi o familie, o cariera si toate celelalte palesc in fata dorintei de a-L cunoaste mai adanc pe Dumnezeu. Incat, la varsta tineretii, inca de la 18 ani, toata agonisita ei intelectuala, dar – iata – si materiala aproape este nebagata in seama, pentru ca, din momentul in care a primit botezul, Sf. Ecaterina devine preocupata de a-si adanci mai mult rugaciunea si cunoasterea Vietii celei adevarate. Incat, in acel timp, in care imparatii impuneau o religie politeista si mincinoasa, Sfanta devenise si pentru ceilalti – inca dinainte de prigoana – marturisitoare prin puterea trairii ei. Iar in momentul in care imparatul Maximian incepuse o persecutie asupra crestinilor impunand in chip deosebit si autoritar si abuziv inchinarea la idoli, Sfanta Ecaterina vesteste minciuna unei asemenea “inchinari”. Unei asemenea “inchinari” care, iata, pana atunci era obisnuita dar pe care deja multi – fiind asemenea ei, dinainte – o vesteau mincinoasa si o demascau. Si imparatul se minuneaza pe de o parte de inteleciunea ei, de frumusetea ei, si – neputandu-i sta impotriva – cheama pe mai toti filosofii si inteleptii pe care-i avea in cetate pentru ca, prin ei, sa se adevereasca ceea ce credea: ca “nu Dumnezeul propovaduit de Sf. Ecaterina este cel adevarat” ci ceea ce mostenise si el, o multime de zei ganditi asemenea oamenilor (caci omul si-a construit si el un Dumnezeu dupa chipul lui, plin de slabiciuni si interese si patimi) si, mai mult decat atat, un cult al imparatului care avea, pe langa dimensiunea religioasa, si una politica (pentru ca imparatul se considera de drept divin, se considera asemenea zeilor pe care-i propovaduia); atunci, o slabire a aceste credinte putea fi o slabire politica – am zice in zilele de astazi – o slabire strategica a puterii imperiale. Si atunci, si dintr-un intres omenesc, Imparatul nicicum nu putea gandi a cunoaste alta putere a religiei, chiar daca acest Dumnezeu propovaduit era Cel adevarat, pentru ca altul era gandul lui, si gandul politic, ca sa zicem asa. Iata ca Ecaterina vorbeste cu acesti intelepti si filozofi, si ca una ce era exersata in limbajul filozofilor si in intelegerea dialectica a lor, le vorbeste pe limba lor, incat toti acestia sunt nu doar mirati, ci convinsi si devin ei insisi crestini. Mai mult, insasi imparateasa si seful garzilor ce pazeau inchisoarea devin crestini, spre mirarea imparatului.

Viata sfintei este una deosebit de frumoasa, si va indemn pe toti sa o cititi pentru ca, in ciuda acestor semne si minuni, in ciuda cuvantului intarit de Dumnezeu al sfintei, iata, imparatul alege sa nu creada aceasta si martirizeaza deopotriva pe filozofi si intelepti, pe sotia sa, pe seful garzilor imperiale si mai apoi pe insasi Sfanta Ecaterina. Moastele Sfintei Ecaterina se afla astazi pe muntele Sinai, la manastirea inchinata ei, manastirea Sfintei Ecaterina, si monahii de acolo, in fiecare an, adeseori sunt in intampinarea credinciosilor care vin sa se inchine sfintei, pentru ca moastele insele s-au descoperit in chip minunat. Inelele care se impart la manastirea Sfanta Ecaterina sunt simbolul logodirii pazite cu adevarat de catre sfanta, logodirii cu Mirele Hristos, spre a-I sluji cu neprihanire si cu credinciosie.

Asadar, tanarul bogat nu a putut la vremea respectiva sa-si lase bogatia si sa-I urmeze lui Hristos, si a plecat intristat, Sfanta Ecaterina si-a lasat bogatia, si intelepciunea si toate celelalte, si inima ei a ramas plina de bucurie si de putere chiar in mijlocul chinurilor si a prigoanei, mergand pana acolo incat insasi moartea neinspaimantand-o, a primit-o ca pe o pecetluire a dreptei credinte pe care o purta. A trait cu bucuria si cu puterea credintei, a murit cu aceasta marturisire, si in timpul vietii si in timpul mortii intarind pe toti prin chipul vietuirii ei. Sa ne ajute Dumnezeu, iata, ca intre cei doi tineri pe care ii avem in fata astazi, tinerii care suntem, mai putin sau mai incarcati in varsta, sa urmam marturisirii Sfintei Ecaterina, si sa cautam a deslusi ce ne tine in aceasta viata de a urma, precum sfanta, Domnului nostru Iisus Hristos, ce tine ochii nostri de a privi pe aproapele nostru in ochi cu dragoste si cu nesovaiala, ce tine inima noastra de a-L vedea pe Dumnezeu in mijlocul nostru si de a intelege dragostea pe care ne-o poarta si pe care vrea sa o impartaseasca prin noi tinerilor acestei lumi, si lumii intregi.

Sa ne ajute Dumnezeu ca Evanghelia de astazi si pilda Sfintei Ecaterina sa ne intareasca in lupta cea buna si in bucuria si puterea cea adevarata pe care Dumnezeu o impartaseste tuturor celor ce cred in El. Amin”.

Legaturi: