“EXPERIENTA LUI DUMNEZEU iti da curajul de a trai, dar si CURAJUL DE A MURI. Ortodoxia se invata in Biserica si IN GENUNCHI”. Cuvinte puternice si de actualitate, in VREMEA SPAIMELOR MORTII, ale PREASFINTITULUI BENEDICT VESA, la Duminica Ortodoxiei si la pomenirea martirilor anticomunisti (VIDEO, TEXT): “Mantuirea este DE DIMINEATA PANA SEARA”

PS Benedict Bistrițeanul: „Vino și vezi, ca experiență personală în Biserică” – Duminica Ortodoxiei (8 martie 2020, la hramul Mănăstirii „Sfinții 40 de Mucenici” – Memorialul Gherla)

Cateheză PS Benedict Bistrițeanul – Ortodoxia înseamnă experiență, întâlnire cu Hristos

Cuvântul de învățătură al Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Catedrala Mitropolitană din Cluj-Napoca, duminică seara, 8 martie 2020:

“Duminica de astazi [intaia Duminica din Postul Mare, Duminica Ortodoxiei] este „ziua onomastica” a Bisericii noastre si ne face amintire atat despre evenimente istorice, pornind de la Evanghelia lecturata, cat si de la semnificatia adaugata ulterior, dar, mai mult decat atat, socotesc ca are o valoare paradigmatica. Este „carte de vizita” pentru ce inseamna viata in Biserica noastra. Si zic ca este „carte de vizita”, referindu-ma la doua evenimente care socotesc ca ar caracteriza foarte bine continutul zilei de astazi. Primul element este chemarea, iar al doilea element este insasi experienta.

sursa icoanei: https://eastdailyoffice.wordpress.com/2018/08/23/morning-prayer-24-8-18-st-bartholomew-the-apostle/jesus-calls-philip-nathanael-ponderingsofafaithjourney/

Ortodoxia inseamna experienta. “Vino si vezi”, cuvintele Sf. Ap. Filip catre prietenul sau bun, Natanael, descriu tocmai aceasta intelegere, aceasta perspectiva pe care o are Biserica noastra. Nu se poate invata Ortodoxia in biblioteca, nu se poate invata Ortodoxia nici macar in Facultatile de Teologie. Ortodoxia se invata in Biserica si in genunchi. Si as zice ca, pornind de la pericopa evanghelica de astazi, putem identifica trei momente, trei elemente care sunt esentiale in asumarea credintei ortodoxe ca experienta.

Dar, mai intai, sa definim ce inseamna credinta ortodoxa ca experienta. Nu inseamna altceva decat ca avem sansa sa-L vedem pe Dumnezeu. Si cred ca toti cei care sunt in aceasta seara la biserica, suntem constienti de acest lucru, ca nu exista un fel mai inalt, mai cuprinzator, mai ultim decat acela de a ne intalni cu Dumnezeu. Toti ne dorim sa ne intalnim cu Dumnezeu. Avand constiinta ca, atunci cand ne intalnim cu Dumnezeu, totul prinde sens, totul se dezleaga din mintea si din inima noastra si din viata noastra. Este cautarea noastra a crestinilor si nu numai, pentru ca, pana la urma, toti cei care au trait in decursul istoriei, constient sau inconstient, L-au cautat pe Dumnezeu. Pana si in pacat il cautam pe Dumnezeu. E adevarat, in sens stramb, in sens invers, dar nu ne dorim altceva decat sa-L „pipaim” pe Dumnezeu. Ne aducem aminte de Arghezi: “Vreau sa te pipai si sa urlu: este!“.

Si acum ziceam ca sunt trei elemente foarte importante in fragmentul evanghelic pe care l-am auzit astazi la Sfanta Liturghie, care sa ne ajute in aceasta cale a experientei, a intalnirii cu Dumnezeu.

Primul lucru foarte important, subliniat de evanghelistul Ioan, este acesta: necesitatea cercetarii Scripturii. Filip ii spune lui Natanael: “Am aflat pe Acela despre Care au scris Moise în Lege şi proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret“. Ei il cunosteau intr-un mod nedeplin pe Hristos, Cel care avea sa vina din Scriptura, din lectura lor sistematica, serioasa, din studiul si preocuparea pentru cuvantul lui Dumnezeu. Cuvantul lui Dumnezeu este spovedania Lui, de aceea nu se cade sa existe casa fara Sfanta Scriptura, fara Noul Testament si, mai mult decat atat, fara sa fie lecturat Noul Testament. Poate sunt un pic nostalgic, dar imi aduc aminte de vremurile frumoase de cand mama sau tata in casa citea Scriptura pentru ceilalti, pentru copii si pentru intreaga familie, moment care se constituia ca un fel de liturghie in familie, lucrare comuna de simtire a lui Dumnezeu. Si cand se citea Scriptura, pozitia si atmosfera era una specifica, nu era ca si atunci cand citim un ziar, sau un roman, sau alta lucrare. Asadar ei cercetau Scripturile, era modul lor sincer si la indemana prin care-L cautau pe Dumnezeu.

Cand cineva este plecat foarte departe si ne trimite o scrisoare – si eu faceam candva acest lucru, mai putin acum – , dar cand citesti ceva de la un om drag, nu numai ca citesti, dar simti, il simti din cuvinte, din cerneala, din hartie. Si pui la loc de cinste scrisoarea, pana cand va veni acel cineva mai aproape de tine, ca sa-l vezi si sa-l atingi si sa-l imbratisezi si sa te bucuri de el. Aceasta este Scriptura pentru noi, scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu, mai inainte ca El sa vina complet, Mangaietor, total si sigur in viata noastra.

Al doilea element: sinceritatea cautarii noastre. Domnul Hristos il caracterizeaza pe Natanael drept om in care nu este viclesug. Cand Il cauti sincer pe Dumnezeu, crezi, ai aceasta nadejde ca Dumnezeu, vazandu-ti ravna, ti Se va descoperi, mai mult decat poti tu sa-ti inchipui. Dar sa-L cauti cu sinceritate si sa nu te feresti de ceea ce El iti spune mai inainte, daca vrei lucrul acesta. Pentru ca ne zice Sf. Ap. Pavel: “Infricosator lucru este sa cazi in mana lui Dumnezeu“. Cine vrea sa-L afle pe Dumnezeu nu se fereste de ceea ce-i pune Dumnezeu inainte, si se duce cu curaj si cu sinceritate. Si zice: Doamne, nu  vreau nimic in viata asta decat pe Tine! Pentru ca intelege ca atunci cand Dumnezeu este prezent in viata lui nu mai are nevoie de nimic, sau oricum celelalte isi afla rostul, se aseaza in matca lor.

Si apoi, cel de-al treilea element, care, iarasi, mi se pare foarte important, este straduinta de a-L afla pe Dumnezeu in intimitate, in genunchi. Ii spune Domnul Iisus lui Natanael: “te-am vazut când erai sub smochin“. Exista multe explicatii pentru acest cuvant enigmatic dar probabil ca cea mai frumoasa explicatie, si zic eu ca si reala, este ca acolo, sub smochin, el traise, sau ii spusese lui Dumnezeu ceva foarte intim. Si numai cineva care este mai mult decat om putea sa-i dezvaluie taina pe care el o traise acolo. Si apoi, cele mai frumoase lucruri pe care noi le traim cu Dumnezeu, acolo sunt, in genunchi. Zic inca o data, nu lecturand la nesfarsit carti de rugaciuni, care de altfel ne sunt puse inainte si ne ajuta, ci vorbind si cu El, ca si cu un prieten bun. Si cum vorbesti tu cu un prieten bun? Cateodata ii mai spui tu ceva, dar altadata mai si taci, pentru ca El sa-ti spuna. Nu-i vorbesti intruna, cerandu-i sau chiar si multumindu-i pentru multele lucruri bune pe care ti le da. Daca tu vorbesti intruna, Dumnezeu nu mai are loc ca sa-ti spuna si tie ceva. Momentul acela tainic de rugaciune, seara si dimineata, sau cand reusim, in fata lumanarii, intr-o atmosfera altfel decat cea pe care o traim in fiecare zi, si cu insistenta, este cel care aduce cerul pe pamant. Si va marturisesc ca citesc pe la Parinti, vad de ce insista atat de mult pe aceasta rugaciune, si toti la unison, desi intr-o forma personala, toti la unison spun ca nicio bucurie pe lumea aceasta nu este mai mare decat aceea pe care ei au trait-o acolo in genunchi, in taina, in fata lui Hristos.

Venim la biserica, si bun lucru facem, dar, daca nu ne plecam genunchii mai inainte, sau in timpul, sau printre, in chilia noastra, in camera noastra in fata icoanei, nu suntem pregatiti nici pentru biserica. Si la biserica venim ca pentru un spectacol frumos, dar nu reusim sa ne adunam sub nicio forma. Cine reuseste sa se plece inaintea lui Hristos, in camaruta lui, in taina, in ascuns, reuseste si sa traiasca Liturghia si slujbele Bisericii.

Cel ce are experienta lui Dumnezeu, are si motive pentru a nu se teme de moarte. Si acum fac legatura cu sarbatoarea de maine. Ii praznuim pe Sfintii 40 de mucenici, zi in care facem amintire si de toti marturisitorii din temnitele comuniste. Si zic acum lucrul acesta: cine are un motiv consistent pentru a muri, are si un motiv consistent pentru a trai. Si socotesc ca cel mai consistent motiv pentru a muri dar si pentru a trai este experienta lui Dumnezeu.

Cei care au fost in inchisorile comuniste, foarte multi dintre ei, prin suferinta au trait aceasta experienta a lui Dumnezeu. Daca ne gandim, bunaoara, la monahul de la Rohia, Steinhardt, care isi intituleaza memoriile “Jurnalul fericirii” – pardoxal! – nu in vreme de pace, nu in vreme de belsug, ci in vreme de suferinta maxima, in inchisoare, acolo unde aveai toate sansele sa nu mai iesi niciodata, si probabil ca acolo isi asumau aceasta realitate, ca nu vor mai iesi niciodata. Si, isi numeste aceasta perioada “Jurnalul fericirii“, pentru ca acolo L-a intalnit pe Dumnezeu. Valeriu Gafencu, si multi altii. Experienta lui Dumnezeu acolo unde nu te asteptai: in suferinta. Si oamenii acestia au trait experienta – asa cum zice intr-un cuvant Parintele Sofronie – “ca o mangaiere a lui Dumnezeu, ca o fereastra inspre cealalta realitate”. Pentru ca atunci cand suferi, intelegi ca nu esti vesnic pe pamant si ca Dumnezeu te cheama la altceva. Nimeni nu-si doreste suferinta, nici eu nu-mi doresc suferinta, insa Parintii Bisericii, care au trait aceasta realitate, ne arata ca suferinta este un dar de la Dumnezeu. E greu sa insist asupra acestei realitati, pentru ca eu insumi ma tem de aceasta suferinta.

Insa, ziceam ca experienta lui Dumnezeu iti da curajul de a trai, dar si curajul de a muri. Zic lucrul acesta in vremuri in care spaimele de tot felul par sa ne inconjoare. Socotesc ca vremea care este acuma este si o radiografie pentru ce suntem noi: cum stam inaintea vietii, si cum stam inaintea mortii, daca este sa vina? Important este nu sa prelungim viata la nesfarsit, important este sa fim capabili sa traim ca si cand astazi este ultima zi din viata mea, sa acceptam ceea ce traia Sf. Ap. Pavel, cand le spunea filipenilor, ca “pentru mine viata este Hristos, iar moartea este castig“, “voiesc sa mor, sa ma duc mai repede, dar va este mai de folos sa raman cu voi” – perspectiva asupra vietii si asupra mortii, tocmai pentru ca L-a vazut pe Hristos, a avut aceasta experienta; si nu se mai temea de nimic. Stia sa traiasca, dar, la nevoie, stia si sa moara. Astazi este ultima zi din viata mea – cum am trai noi aceasta viata, daca am avea aceasta constiinta? Astazi este ultima Vecernie din viata mea, si nu o zic in sens pesimist. Dimpotriva! Pentru a trai intens fiecare moment, in fiecare clipa. Si repet acest cuvant, tot al Parintelui Sofronie, care zice ca “mantuirea este de dimineata pana seara”. Fiecare zi este sinteza vietii noastre, este timpul mantuirii, de dimineata pana seara.

Suferinta celor din inchisorile comuniste a fost o scoala pentru ei, o intalnire cu Dumnezeu. Si, am pomenit de Nicolae Steinhardt. In prefata “Jurnalului fericirii” el ne arata trei metode, prin care cei care au fost puse la cazne au rezistat. Si el le numeste in afara credintei. Pentru oameni obisnuiti. Dar eu as zice ca nu se afla niciuna din cel trei metode straine de ceea ce se numeste credinta. Si, prima metoda, zice el asa: “cine intra in puscarie, isi asuma conditia mortii dintr-o data” si el se considera deja un om mort. Si pe un om mort nu-l mai poti ataca, nu-l mai poti rani cu nimic. Si, in felul acesta, capata o oarecare imunitate fata de toate relele care li se intampla in jur. Dar eu as merge mai departe. Aceasta constiinta este de fapt una ascetica, ca este nevoie sa ne gandim la moarte, ca maine sau peste cinci minute poate sa plec la Domnul – dar nu ca sa ne infricosam, zic inca o data, ci ca sa traim momentul, sa ne lasam in bratele lui Dumnezeu: “Cum vrea Domnul! Voia Lui sa fie si peste mine”.

Cea de-a doua metodologie, o numeste el, a neadaptatului, si, mai mult, a zurbagiului, a visatorului. Cine este neadaptatul? Cel care nu vrea nicidecum sa intre in sistem. Nu se poate impaca cu sistemul si atuncea el trece dincolo. Se elibereaza de sistem si traieste intr-o lume paralela si din orice suferinta el face motiv de bucurie. Si aici iarasi zic ca nu este lipsit de fundament religios si de fundamentul credintei. Intelegem ca, pentru un astfel de om, viata de aici nu este totul si ca, pana la urma, orice i s-ar intampla, Imparatia lui Dumnezeu este dincolo si aia nu i se va lua de la el, daca i se va darui si va sta in bratele lui Hristos.

Si, cea de-a treia metodologie o numeste el a luptatorului, cel care lupta pur si simplu. Ba mai mult decat atata, pe cat e raul mai mare, capata putere sa lupte si mai tare, si mai tare. Parca aceasta metodologie ne este mai la indemana. Suntem dispusi in zilele noastre la orice se intampla sa luptam, sa reactionam, sa facem reforme, sa schimbam, sa punem lucrurile la punct si, daca se poate, foarte repede. Si acest lucru as zice ca nu e lipsit de fundament religios. Dar, altfel, ma intrebam: A fost Hristos revolutionar? A fost Hristos reformator? Si indraznesc sa zic: da, a fost! Dar nu in varianta lumii, care vede rezolvarea pe dinafara si nu vrea nicicum sa intre inauntru. Metodologia lui Hristos, reforma lui Hristos a fost dinspre inauntru in afara. Si n-as vrea sa dau mai multe exemple, decat unul singur: “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Asta este tema meditatiei din aceasta seara. Aceasta este reforma lui Hristos: “Fericiti cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu”. Acesta este gandul cu care as vrea sa plecam acasa.

Gandindu-ne la marturisitorii din temnitele comuniste, pe care ii praznuim in aceste momente, ne aducem aminte de ei, vedem cum si-au sfarsit viata si le urmam credinta, pe linia indemnului Sf. Ap. Pavel. Si, pentru ca astazi este ziua de 8 martie, as vrea sa va lecturez doua texte cu privire la doua femei puternice din aceasta perioada comunista. De regula, se vorbeste foarte mult, cand vine vorba despre rezistenta, de barbati, dar se vede ca femeile n-au fost mai prejos. Dimpotriva! Si aceasta zi le-o dedicam lor in mod special, si aceste ultime lecturi, lor le dedic. Este vorba de cunoscuta Elisabeta Rizea si de Aniţa Nandriş-Cudla, cea dintai din zona Muscelului, cea de-a doua din Bucovina.

Zice Elisabeta Rizea intr-un interviu:

“Mi-au luat tot comuniștii. Ginerele, cuscrul, toți au făcut pușcărie pentru că eu am dat de mâncare la partizani.

Mă aducea lumea cu țoala acasă. Ultima dată, a venit căpitanu cu bastonul de cauciuc și o curea pe mâna. “Spune!” N-am spus. “Îți dau 300 de lei!”, “Domnule căpitan, eu nu sunt Iuda, să-i vânz pe 30 de arginți…” M-a trântit pe jos. M-a legat și m-a bătut cu cauciucu’, de la ceafă la călcai, și pe stânga, și pe dreapta. Da’ n-am luat banii lui.

Apoi, m-au suit legată pe un scaun, de pe scaun pe masă, de pe masă, pe alt scaun. Mi-a zvarlit basmaua din cap. “Spune!” Purtăm coadă cu funta. Mi-au aruncat fota și am rămas în iie. Mi-a legat coadă sub carligu’ de lampa din casă boierului. Coadă era groasă. Eram și eu altfel la 38 de ani… Capitanu mi-a tras scaunu’, ălălalt mi-a tras și masă. Coadă mi-a rămas în cârlig și eu am căzut la pământ. Așa mi-au smuls păru’. Am făcut tratament și nu mi-a mai crescut. Da’ tot nu i-am vândut. Daca vorbeam omorau jumatate de sat.

Dupa ce mi-au tras masa de sub picioare, au început sa ma bata cu un bat pana la sange. Mi-au rupt cateva coastesi am lesinat. Faceam cruce cu limba in cerul gurii si ma rugam la Dumnezeu sa ma ajute, sa nu spun nimic. Am asa o credinta de mare in Dumnezeu: Intareste-ma Doamne, cum m-ai intarit pana acum. Trei zile dacă mai trăiesc, da’ vreau să ştiu că s-a limpezit lumea”.

Si, acum cea de-a doua lectura:

Aşa că puterea lui Dumnezeu e tare mare şi am cunoscut-o mult, totdeauna, dar mai mult cât am fost pe meleagurile cele amare. Mult am suspinat cu amar şi m-am rugat la Dumnezeu să-mi ajute să pot trece peste greutăţile câte îmi stau înainte şi cu puteria şi ajutorul lui le-am trecut toate.

În toiul nopţii  patru bărbaţi din trupele NKVD, îmbrăcaţi în negru, au intrat în casa Aniţei; au fost ridicaţi copiii şi soţul acesteia, Chirică Cudla; cea mai mare grijă a Aniţei era mama sa, care era paralizată pe pat de câţiva ani buni; se gândea cum se va descurca cu ea, pentru că greutatea drumului va fi cumplită pentru ea; dar nici nu se îndura să o lase singură şi neajutorată; dintr-o dată, cei patru bărbaţi i-au spus: „lasă, nu o mai îmbrăca, ea rămâne. Îmbrăcaţi-vă voi şi plecăm. Atunci am slăbit cu totul şi nu am mai ştiut ce-i cu mine. Adinioară mă zbuciumam ce am să fac cu ea la drum, că i-a fi sărmana ei tare greu, dar acum mi-i şi mai greu în suflet şi inimă cum să o las eu pe mama mea scumpă, bolnavă fără nime lângă dânsa. Ea nu se poate sărmana stăpâni singură, nu poate să facă un pas să-şi ia o lingură de apă singură. Dar duşmanii nu m-au lăsat să mă gândesc. M-a prins unu de spate şi m-a repezit spre uşe să ies cât mai repede. Eu m-am întors peste el, am cuprins-o pe mama strâns şi am sărutat-o. ( …) Să o las pe mama bolnavă în pat, care nu să putia stăpâni singură, fără nime lângă dânsa şi să fii răpită, ca de nişte fiare crunte, fără suflet şi fără nici un pică de milă. Mă gândiam chiar atunci că mult mai bine ar fi să-mi deie un plumb, să nu văd, să nu ştiu că a rămas în casă scumpa mea mamă, amărâtă, necăjită, străină, între patru păreţi, fără nime lângă dânsa”. Dragostea de mamă o va urmări în toţi aceşti ani de surghiun: „Această durere în suflet m-a muncit mai rău decât toate greutăţile câte le-am petrecut”.

Luand exemplul lor, ne retragem spre casele noastre in atmosfera de taina.

Ii multumim lui Dumnezeu pentru aceasta saptamana din Postul Mare. Amin!”

***

PS Benedict Bistrițeanul: „Noi suntem beneficiarii jertfei înaintașilor noștri” – 9 martie 2020

Cuvântul Preasfințitului Părinte Benedict Bistrițeanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Vadului, Feleacului și Clujului, rostit în Ziua Comemorării Deținuților Politici Anticomuniști, luni, 9 martie 2020, la Monumentul Rezistenței Anticomuniste, situat în Parcul Central „Simion Bărnuțiu” din Cluj-Napoca:

Ii comemoram astazi pe cei care, intr-o istorie foarte recenta, au reprezentat si au aratat ce inseamna Romania frumoasa, demnitatea ei, intru cele ale credintei si ale neamului nostru. Si, prin celebrarea aceasta liturgica, transformam istoria intr-o realitate prezenta, pentru ca la orice rugaciune pe care noi o savarsim, dincolo de caracterul comemorativ, anamnetic, se intampla si aceasta chemare intru prezenta pe care noi o numim epicleza, istoria devenind parte din viata noastra. Noi suntem beneficiarii jertfei pe care inaintasii nostri au facut-o, suferind ca sa pastreze acest filon esential al demnitatii noastre in decursul timpului si sa ajunga pana in zilele noastre. Vremurile au fost grele, iar pentru noi, cei mai tineri, din generatiile mai noi, ne este greu sa intram in tot ceea ce s-a intamplat atunci, altfel decat lecturand sau stand fata in fata cu cei care inca mai sunt printre noi si ne pot da marturie despre suferintele pe care ei insisi le-au traversat.

Si gandul pe care as dori sa il exprim acum provine de la unul dintre cei care el insusi a suferit in  aceasta forma – si anume monahul de la Rohia, Nicolae Steinhardt. In faimoasa sa carte, Jurnalul fericirii, descriind paradoxal aceasta cunoastere a lui Dumnezeu, aceasta intalnire cu Dumnezeu prin suferinta, ne spune ca existau trei mijloace principale prin care cineva putea sa supravietuiasca in fata unor asemenea orori. Prima „metodologie” pe care el o exprima acolo este asumarea mortii dintru inceput. Cand cineva era condamnat, de la inceput se considera asemeni unui mort, iar unui mort nu poti sa ii mai faci nimic. De aceea, capatau imunitate fata de orice agresiune care se intampla din exterior. Cea de-a doua „metodologie” pe care el o exprima este cea a neadaptatului. Pentru cineva care intra intr-un asemenea sistem, intr-o asemenea situatie, pur si simplu evada intr-o alta realitate paralela care parea sa fie mai frumoasa si descrie aceasta a doua metodologie drept cea a zurbagiului, a celui care traia intr-o realitate superioara. Si cea de-a treia era a luptatorului, care odata cu cresterea in intensitate a agresivitatii, crestea si puterea de lupta. Si el numeste toate aceste trei, dincolo de solutia mistica a credintei, insa eu zic ca toate aceste trei de fapt sunt insotite si sunt generate de credinta. Pentru ca, daca in prima situatie, a-ti asuma moartea era o metoda de a supravietui, zic si eu ca, din punct de vedere religios, suntem chemati sa socotim fiecare zi ca ultima zi din viata noastra, in asa fel incat sa o pretuim deplin. In ce priveste cea de a doua „metodologie”, a neadaptarii intr-un sistem si a privirii intr-o alta realitate, este din nou inspirata din credinta pentru ca noi nu suntem cetateni permanenti ai acestei lumi, ci suntem trecatori inspre o alta realitate. Iar cea de a treia, a luptatorului care isi manifeste spiritul justitiar, din nou este inspirata din credinta, pentru ca Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al dreptatii, numai ca dreptatea, schimbarea pe care El o aduce nu este dinspre in afara inspre inauntru, ci este dinspre inauntru inspre in afara.

Toti cei care au petrecut un timp mai scurt sau mai lung in inchisorile comuniste sau au fost pur si simplu hartuiti, s-au folosit de aceasta metoda mistica a credintei, sa o numim asa. Si pe ei ii comemoram astazi, pe unii care au murit in inchisorile comuniste, in lagare, dar si pe ceilalti care, pur si simplu, o viata intreaga au trait in acest sistem absurd de opresiune, luandu-le ceea ce le era mai de pret, libertatea. Iar celor care astazi mai sunt in viata le aducem omagiile nostre si cinstea noastra si incercam, atat cat este posibil, sa ne folosim de experienta lor, mai ales noi, cei mai tineri, generatiile de dupa, in asa fel incat lucrurile sa nu se mai intample asa cum s-au intamplat atunci. Il rugam pe Dumnezeul vietii sa le faca parte de odihna celor care au murit in aceste conditii, iar pe cei care sunt in viata sa-i intareasca, sa le dea sanatate si sa-i ocroteasca in toata lucrarea pe care ei o au de facut. Amin!

Legaturi: