PS DAMASCHIN DORNEANUL: “Cat de vie mai este viata noastra? E viu sau e mort sufletul nostru?” (VIDEO, TEXT). “Si-mi pare-asa ciudat ca se mai poate gasi atata vreme pentru ura, cand viata e de-abia o picatura…”

PS Episcop Damaschin Dorneanul – Cuvant de invatatura la Manastirea Sf. Ioan cel Nou de la Suceava in Duminica a 20-a după Rusalii (Invierea fiului vaduvei din Nain) – 6 octombrie 2019:

Iubiţi credincioşi,

Care este cea mai cunoscută, cea mai îndrăgită şi de toţi intonată cântare la rugăciune a Bisericii noastre? „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. O auzim în noaptea de Paşti şi apoi până la Înălţare, şi în fiecare duminică, la sfârşitul fiecărei slujbe, zicem: Cel Ce a înviat din morţi, Hristos Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile…, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi, ne aducem aminte de Înviere, de faptul că Hristos Domnul a biruit moartea şi ne-a dăruit nouă viaţă veşnică. Cine e în Biserică e un promotor, un propovăduitor, un apărător al vieţii. Noi trăim, nu suntem morţi. Şi, chiar dacă cândva cu trupul murim, totuşi avem nădejdea că omul e nemuritor şi că Dumnezeu ne-a pregătit pentru viaţă, pentru că El este viaţă, El întru moarte nu Şi-a găsit niciun sălaş.

Doar trei sunt în Sfintele Evanghelii minunile cu învieri din morţi, dar au fost, cu siguranţă, mai multe. Una dintre ele ne-a fost relatată astăzi, şi anume acea înviere a unui fiu, singurul fiu al unei văduve din localitatea Nain, de care Domnul Şi-a făcut milă şi i-a înviat băiatul, copilul. Oamenii s-au minunat şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru aceasta, încă o dată şi încă o dată Dumnezeu vrând să ne spună: <Pe tine, omule, te-am făcut să fii viu, te-am făcut pentru viaţă, moartea nu are ce căuta în poporul Meu. Tu ai ales moartea, Eu ţi-am adus din nou viaţă. Tu te-ai depărtat de la viaţă, Eu nu Mă depărtez de cel pe care l-am făcut și încă o dată îţi aduc înapoi viaţă.>

Dar întrebarea pe care aş vrea să v-o pun, iubiţi credincioşi, şi să ne-o punem toţi, este următoarea: Cât de vie este viaţa noastră? Câtă viaţă avem noi în anii pe care-i avem? Dacă am face o retrospectivă şi am chivernisi, am cântări, am cumpăni câtă viaţă am avut noi în viaţa noastră, oare care ar fi răspunsul? Am fost acum o săptămână la Bucureşti pentru lucrările Sfântului Sinod şi de pe geamul maşinii i-am văzut pe oameni. Şi zic asta nu judecându-i acum, dar făcând o radiografie a vieţii omului care stă în cetate, grăbiţi, trişti, cu capul în pământ, fiecare ducându-se acolo unde trebuia să fie cât mai repede. Nu i-am văzut pe oameni zăbovind, nu prea i-am văzut pe oameni zâmbind, nu i-am văzut pe oameni cu oleacă mai multă aşezare care să bucure sufletul. Dar de ce să vorbim despre alţii? Hai să ne vedem pe noi.

De multe ori reducem viaţa la supravieţuire, nu la viaţă. Ne îngrijim să avem ce să mâncăm, ne îngrijim să avem un acoperiş deasupra capului, pentru asta e nevoie să muncim şi munca e binecuvântată de Dumnezeu. Cea mai de preţ comoară pentru om, zice Înţelepciunea din Vechiul Legământ, este munca. Dar noi astăzi nu mai muncim, noi astăzi robotim. Este inuman, este nedemn, este tăietor de bucurie a vieţii să stai de dimineaţa de la 7 până seara la 8-9 nu acasă, nu cu familia ta, nu cu soţia şi cu copiii tăi, ci să stai şi să munceşti pentru altul. Vei spune că pentru tine munceşti – nu munceşti pentru tine. Tu beneficiezi în al doilea rând de roadele muncii tale. În primul rând beneficiază altcineva şi acela te va exploata totdeauna. Când nu vei mai fi bun te va da deoparte şi va pune pe altcineva. Eu nu ştiu care e soluţia definitivă, dar ştiu că aşa nu este bine. Ai un job, cum se spune astăzi, şi nu e de ajuns. Mai cauţi un al doilea. De unde să mai fie bucurie în viaţă dacă tu tot timpul eşti cu mintea, cu trupul, cu gândurile tale pentru ceea ce trebuie să faci a doua zi? Îmi spunea cineva care lucra la o bancă despre faptul că ajungea seara acasă şi numai cifre avea, bineînţeles, în faţa ochilor şi, când se culca, se culca cu gândul la câte dosare mai are de rezolvat a doua zi şi, când se trezea, se trezea cu gândul nu la ce va pune la copii pe masă, ci se gândea că trebuie să vine nu-ştiu-care client să-i rezolve treburile.

Tot Înţelepciunea din Vechiul Legământ zice că o inimă veselă, o inimă bucuroasă însănătoşeşte viaţa, iar omului mâhnit oasele i se sfărâmă. Când nu mai avem bucurie în viaţa noastră, atunci viaţa noastră nu-i prea viaţă. Dar bucuria în viaţă să ştiţi că vine de la Dumnezeu şi vine prin lucrarea noastră. Nu atât de mult contextul în care trăim şi ceea ce facem ne ajută să trăim, ci ceea ce gândim, ceea ce simţim şi felul cum privim tot ce avem în jurul nostru. Atât de mult mi-a plăcut când am citit următorul aforism dătător de nădejde şi care arată cum oamenii se separă în funcţie de alegerile lor, nu de realitatea concretă. Spune că sunt oameni care, într-o zi frumoasă de vară, cu cer senin, când se uită şi văd soarele, ei de fapt nu văd decât o simplă pată galbenă pe un fundal albastru și sunt oameni care, pe un desen în care văd o simplă pată galbenă, văd un soare. De noi depinde cu ce ne umplem viaţa. De ne-o umplem cu lucruri frumoase, va fi o viaţă bucuroasă. Dacă o să ne-o umplem cu lucruri care nu-I plac lui Dumnezeu, atunci va fi o viaţă searbădă, tristă, deznădăjduitoare (…).

Dacă-mi aduc bine aminte, încerc acum să vă spun câteva versuri care mie mi-au plăcut foarte mult:

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai steie

voioși, în vreme ce vom putrezi.

 

Atâta soare, Doamne, atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri și de ploi,

cu păr din care șiruie răcoare…

 

Și iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot așa o să se plece,

mirată, peste apa care trece –

noi singuri n-o să fim a doua oară.

 

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

 

și celălalt – și-mi pare ne-nțeles

și trist că nu privim la cer mai des,

că nu culegem flori și nu zâmbim,

noi, care-așa de repede murim.

[“Murim ca maine” – de Magda Isanos]

Cuiva care ştie că mâine moare oare i-ar plăcea să plece din lumea asta ştiind că nu şi-a vorbit atâta timp cu oamenii care i-au fost dragi cândva şi dintr-o minciună sau ceva cu totul neînsemnat s-au răcit relaţiile? Câtă viaţă este în viaţa noastră de noi depinde.

Dar mai este încă ceva, iubiţi credincioşi: cât de vie este viaţa noastră cea duhovnicească? Cât de vii suntem noi, ca oameni ai lui Dumnezeu Cel Viu? Cât pulsează în noi viaţa cea duhovnicească? E viu sau e mort sufletul nostru? Trăieşte, respiră sufletul nostru? Care sunt semnele că un om este viu? Vorbeşte, se hrăneşte, este îmbujorat, este vesel. Acestea sunt semnele vieţii. Dacă sufletul nu are aceste semne înseamnă că ceva se întâmplă. Sufletul se hrăneşte cu hrana sufletului – care-i hrana sufletului? Sfânta rugăciune, cuvântul lui Dumnezeu, Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Domnului. Dacă nu-i dau hrana asta, poate el să fie viu? Ne bucurăm noi cu sufletul nostru atunci când ne gândim că mergem duminica la biserică? Tresaltă sufletul nostru atunci când trebuie să facem, de dragul lui Dumnezeu, o faptă bună pentru semenul nostru? Se umple sufletul meu de toată această bucurie pe care Dumnezeu mi-o dă atunci când mă gândesc că vreau să fiu după voia lui Dumnezeu?

De ce vă spun lucrurile acestea? Pentru că, preluând cuvintele din poezia pe care v-am spus-o, îmi pare atât de rău când mă uit la unii dintre noi şi-n care nu văd, atât de mult cât Dumnezeu ar vrea şi El, un creştin viu, un creştin bucuros, un creştin luminos, care să dea mărturie de bucuria faptului că stă în prezenţa şi stă sub ocrotirea lui Dumnezeu, mântuitor şi purtător de grijă. Suntem, din păcate, câteodată, creştini pe jumătate; nu suntem creştini cu toată fibra noastră, cu toată puterea noastră, cu toată gândirea noastră. Nu suntem creştini de duminică, iubiţi credincioşi, suntem creştini pentru toate clipele vieţii noastre!

Îl avem în mijlocul nostru pe Sfântul Ioan [cel Nou], ucenicul. Vi-l închipuiţi pe el, atunci când a fost momentul să mărturisească despre ceea ce crede el, să fi spus: <Staţi să mă gândesc mai bine. Ce câştig şi ce pierd? Păi nu mai pot să fac negoţ, nu mai pot să aduc bani în casă…> Vi-l închipuiţi aşa pe Sfântul Ioan? Suntem în Bucovina lui Ştefan, în Moldova lui Ştefan. Când a fost vorba să apere Ţara asta şi credinţa Ţării acesteia, nici el şi nici poporul lui nu s-au uitat la nimic. N-aveau case mari, e adevărat, dar le-au dat foc. N-aveau multe averi, aveau stoguri de fân şi pământ, ce puteau să păstreze? De aceea, când venea duşmanul, dădeau foc la tot şi fugeau în munţi cei care rămăseseră acasă, bătrânii, femeile și copiii, iar bărbaţii ieşeau la război. Luptă pentru credinţa cea adevărată, zice Sfântul Apostol Pavel, şi câştigă viaţa cea veşnică. Viaţa cea veşnică se câştigă! Viaţa cea veşnică, zice Sf. Ioan Proorocul şi Botezătorul, se ia prin străduinţă, prin silinţă. Dumnezeu vrea să vadă în noi oameni hotărâţi, oameni determinaţi, oameni care ştiu ce vor, oameni cărora nu le e ruşine de ceea ce mărturisesc, oameni care-şi fac cruce atunci când trec prin dreptul unei biserici, oameni care postesc miercuri și vineri, indiferent dacă ai lor colegi de serviciu nu postesc, oameni care se duc duminica la biserică, indiferent cum a fost ziua de sâmbătă şi săptămâna de dinainte. Nu suntem habotnici, nu suntem fanatici. Suntem oameni normali. Suntem oameni vii. Suntem oameni care mai ştiu că, în afară de trup, pentru care muncim o săptămână întreagă, suntem oameni care credem că, în afară de viaţa asta care ţine doar de pământesc, avem un suflet pe care, dacă nu-l hrănim, nu-l adăpăm şi nu ne îngrijim de el, moare. Şi e trist să avem un suflet mort într-un trup care cât de cât mai respiră. Şi va veni o vreme când acest trup, care cât de cât mai respiră, oricum se duce, se face pământ. Şi va rămâne ceea ce am adunat noi înlăuntrul lui, adică în sufletul lui. În faţa Domnului vom merge cu câtă viaţa am adunat în sufletul nostru. De va fi viaţă multă, vom fi părtaşi ai vieţii veşnice. Dar dacă în suflet va fi moarte, va fi delăsare, va fi păcat care ne rupe de la izvorul vieţii, cum să stăm în viaţa cea veşnică?

De aceea, iubiţi credincioşi, în orice zi de Duminică, în orice zi de Înviere cum e orice zi de duminică, amintiţi-vă că avem o singură viaţă ce începe odată cu zămislirea, o parte pe lumea aceasta, o parte pe cealaltă, dar e o singură viaţă. Şi câtă e pe lumea aceasta e păcat să o pierdem, e păcat să o risipim în gânduri, în lucruri, în atitudini care ne fac rău nouă, nu [doar] altora. În orice pată vedeţi, vă rog, un soare, în orice pahar pe jumătate vedeţi doar partea plină, nu partea goală! În orice putem să vedem şi un lucru bun dacă vrem, dacă-l căutăm, dacă ne silim spre asta. Şi în orice zi a Învierii Lui, Dumnezeu ne spune: <Vino şi împrospătează-ţi viaţa sufletului, vino, că Eu îi dau lui hrană, vino, că Eu îl adap, vino, că îi torn apă să înflorească viaţa sufletului! Să vă bucuraţi, copiii Mei, că Eu pentru voi M-am răstignit şi v-am dat viaţă. Eu vă aştept să vă dau darurile cele mari în Împărăţia Mea!>

Zice Sf. Apostol Pavel: Hristos este viaţa noastră! Când suntem cu Hristos nu putem să fim decât vii. Când suntem morţi înseamnă că nu suntem cu Hristos! Când ştecherul este conectat la priză, avem lumină în veioză; când îl scoatem, nu avem lumină. Fiţi conectaţi, fiţi legaţi, staţi alături de Dumnezeu, ca El să ne dea lumină, să ne dea viaţă, să ne dea bucurie, să ne dea nădejde şi, cu El împreună, să trecem şi prin viaţa aceasta care ţine până la moarte pământească şi cu El împreună să trăim în vecii vecilor în Împărăţia Lui cea nesfârşită. Amin.

Legaturi: