Cum a venit pe usa din dos a istoriei STATUL supra-national Uniunea Europeana

Revolutia Constitutionala de la Lisabona facuta pe furis

The Brussels Journal, Luni, 2009-11-30 09:47

O analiza facuta de Prof. Anthony Coughlan

Odata cu instalarea in forta a Tratatului de la Lisabona Marti 1 Decembrie, membrii parlamentului European care pina acum au fost “reprezentanti ai popoarelor Statelor Comunitare” (Art.189 TEC), devin acum “reprezentanti ai cetatenilor Uniunii”.

Aceasta schimbare in statutul membrilor parlamentului European (MPE) nu e decat o ilustrare a revolutiei constitutionale adusa de tratatul de la Lisabona. Deoarece Lisabona, asa cum Constitutia UE inaintea ei, stabileste pentru prima data o Uniune Europeana care este constitutional separata de statele membre ei si superioara lor, asa cum Statele Unite al Americii este separata de si superioara celor 50 de state ce o constituie sau cum Germania Federala este in relatie cu landurile ei.

Prin urmare cele 27 de state europene membre isi pierd deci caracterul lor de state suverane. Constitutional vorbind, ele devin state regionale intr-o Federatie multinationala, cu toate ca le-a mai ramas ceva din zorzoanele suveranitatii de dinainte. Simultan cu asta 500 milioane de europeni devin cetateni ai noii Uniuni Europene post-Lisabona, cu drepturi si indatoriri de cetateni ai Uniunii Europene, in comparatie cu cetatenia europeana mai mult de forma sau simbolica pe care se presupunea ca o au avut-o pina acum.

Multi europeni nu sunt avizati de aceste schimbari socante, din doua motive:

Unul dintre ele, cu exceptia Irlandei, le-a fost refuzata orice sansa de a afla despre asta si de a dezbate aceste lucruri in referendumuri nationale.

Celalat motiv este ca termenele “Uniune Europeana”, „cetatean al UE” si “cetatenie UE” raman aceleasi si inainte si dupa Lisabona, cu toate ca Lisabona schimba fundamental continutul constitutional al lor.

Tratatul de la Lisabona este deci o revolutie constitutionala pe furis. Constitutia UE, pe care popoarele din Franta si Olanda au respins-o, in 2005, a cautat sa stabileasca direct o noua Uniune Europeana intr-o forma constitutionala a unei Federatii. Primul sau articol declara:

“Aceasta Constitutie instituie Uniunea Europeana”.

Asta ar fi fost in mod clar o Uniune Europeana cu o baza constitutionala diferita de a Uniunii Europene care a fost infiintata prin Tratatul de la Maastricht cu 13 ani inainte.

Lisabona aduce o Uniune noua constitutionala intr-un mod mai degraba indirect, decat in mod direct, prin modificarea celor doua tratate europene existente in loc de a le inlocui in intregime, asa cum Tratatul Constitutional a incercat sa faca mai devreme. Astfel, Lisabona prevede:

“Uniunea se intemeiaza pe prezentul Tratat” – viz. Tratatul privind Uniunea Europeana(TEU) – “si pe Tratatul privind functionarea Uniunii.”

Aceste doua tratate impreuna devin apoi Constitutia Uniunii Europene post-Lisabona. O noua Uniune este de fapt “constituita” cu toate ca termenul “Constitutie” nu este folosit.

Ceea ce am numit “Uniunea Europeana” pre-Lisabona este, este termenul descriptiv pentru totalitatea relatiilor juridice dintre cele 27 de state membre si oamenii lor. Aceasta cuprindea Comunitatea Europeana, care avea personalitate juridica, care a facut legi europene supranationale si care avea caracteristici ca de stat, precum si statele membre cooperind impreuna, pe baza suveranitatii ramase in politica externa si de aparare precum si pe problemele legate de criminalitate si justitie.

Lisabona modifica aceasta situatie in mod fundamental prin acordarea Uniunii post-Lisabona forma constitutionala a unei Federatii supranationale adevarate, cu alte cuvinte, un Stat. UE ar avea inca lipsa unele competente caracteristice unei Federatii complet dezvoltate, cea mai evidenta fiind puterea de a forta statele membre de a merge la razboi impotriva vointei lor. Ar avea cele mai multe din atributiile unui Stat, desi nu are nimic din nivelele de impozitare si cheltuielile Statelor membre care o alcatuiesc.

Trei pasi pentru o Constitutie de tip federal

Revolutia constitutionala de la Lisabona are loc in trei etape interconectate:

In primul rand, Tratatul instituie o Uniune Europeana cu personalitate juridica si o existenta corporatista complet independenta sub toate aspectele Uniunii pentru prima data (Arts. 1 si 47 TUE). Acest lucru permite Uniunii post-Lisabona sa functioneze ca un stat vis-a-vis de celelalte state intr-un mod extern, precum si in raport cu proprii cetateni la nivel intern.

In al doilea rand, Lisabona desfiinteaza Comunitatea Europeana, care dateaza de la Tratatul de la Roma si care face legile europene in prezent, si transfera competentele Comunitatii si Institutiile catre noua Uniune, astfel incat este Uniunea post-Lisabona si nu Comunitatea, cea care va face de acum incolo Legislatia europeana supranationala (Art.1 TEU). Lisabona, de asemenea, transfera catre UE puterile “interguvernamentale” cu privire la crima, justitie si afacerile interne, precum si politica externa si securitatea, care in prezent nu sunt reglementate de dreptul european de luare a deciziilor, lasand doar aspecte ale politicii externe, de securitate si aparare in afara domeniului de aplicare al competentelor sale supranationale. Tratatul de altfel ofera Uniunii post-Lisabona o structura constitutional unificata.

In al treilea rand, Lisabona face 500 milioane de europeni cetateni reali ai Uniunii Federale pe stil nou pe care Tratatul o instituie (Arts.9 TEU si 20 TFEU). In loc ca cetatenia UE “sa completeze” cetatenia nationala, precum face in prezent UE bazata pe Tratatul de la Maastricht (art.17 TEC), care face astfel de cetatenie, in esenta, simbolica, Lisabona prevede ca cetatenia UE trebuie sa fie “aditionala” cetateniei nationale.

Aceasta este o adevarata dubla cetatenie – nu a doua state diferite, dar de doua niveluri diferite ale unui singur Stat. Poti sa fii cetatean al unui stat si toate statele trebuie sa aiba cetateni. Dubla cetatenie cum ar fi cea prevazuta de Lisabona este normala in Federatii clasice care au fost stabilite de jos in sus de catre statele constitutive prin predarea suveranitatii lor unei entitati federale superioare, in contrast cu federatii care au luat fiinta “de sus in jos”, asa cum au fost cele formate ca urmare a unor state unitare care au adoptat o forma federala. Exemple din prima categorie sunt SUA, Germania celui de al 19-lea secol, Elvetia, Canada, Australia. Lisabona ar conferi o tripla cetatenie landurilor Germaniei Federale.

A fii cetatean inseamna ca respectivul trebuie sa se supuna legii si sa fie loial fata de autoritatea de stat al carui cetatean este – in cazul Federatiilor clasice, unde sunt doua nivele de stat, statului federal si regional sau provincial. In UE post-Lisabona, drepturile si obligatiile aferente cetateniei Uniunii vor fi superioare celor aferente cetateniei nationale, in orice caz de conflict intre cele doua, din cauza superioritatii legii Uniunii asupra legii si constitutiilor nationale (Declaratia nr 17 cu privire la suprematie).

UE va fi constitutional superioara, chiar daca puterile noii Uniuni provin din statele sale membre, in conformitate cu “principiul atribuirii” (Art. 5 TEU). Din ce alta parte ar putea obtine puterile sale de fapt? Este asa chiar daca statele membre isi pastreaza Constitutiile lor nationale si cetatenii lor isi mentin cetateniile lor nationale. Statele locale ale SUA isi pastreze Constitutiile si cetateniile lor diferite, chiar daca ambele sunt subordonate Constitutiei Federale a SUA, in orice situatie conflictuala. Al 10-lea amendament al Constitutiei SUA face referire la principiul de atribuire in cazul in care stabileste ca puterile care nu sunt delegate Federatiei SUA ” sunt rezervate statelor, respective, sau poporului”.

De asemenea, nu este neobisnuit pentru Constitutiile Federatiilor clasice sa prevada un drept de retragere pentru statele componente ale acestora, precum prevede Tratatul de la Lisabona (Art.50 TEU). Existenta acestor caracteristici in Constitutia Uniunii post-Lisabona, nu elimina caracterul sau federal.

O sursa alternativa de legitimitate democratica a statului-natiune

Sub Lisabona dimensiunea populatiei va deveni in schimb baza procesului de constituire a legislatiei UE, la fel ca in orice stat cu cetatenie normala. Acest lucru se va intampla dupa 2014, cand Tratatul intra in vigoare cu faptul ca legile UE vor fi facute 55% de catre Statele Membre atata timp cat ele reprezinta 65% din populatia totala a Uniunii.

Lisabona ofera o sursa alternativa de legitimitate democratica, care contesta dreptul guvernelor nationale sa fie reprezentanti ai electoratului lor in UE. Tratatul modificat prevede:

“Functionarea Uniunii se intemeiaza pe principiul democratiei reprezentative. Cetatenii sunt reprezentati direct, la nivelul Uniunii, in Parlamentul European. Statele membre sunt reprezentate in Consiliul European de catre sefii lor de stat sau de guvern si in Consiliu de guvernele lor … “(Art.10 TEU).

In contrast cu ceea ce este declarat ca fiind baza Uniunii Europene conform Tratatului de la Mastricht (Art. 6 TEU):

“Uniunea se intemeiaza pe principiile libertatii, democratiei, respectarii drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si a statului de drept, principii care sunt comune Statelor Membre. “

Structura constitutionala a Uniunii Europene post-Lisabona este completata de dispozitia care transforma Consiliul European de prim-ministri si presedinti intr-o „Institutie ” a noii Uniuni (Art. 13 din TEU), astfel incat actiunile sale sau lipsa actiunilor sale, asa cum ar fi cele ale altor institutii ale Uniunii, ar face obiectul unei reexaminari legale de catre Curtea de Justitie a UE.

Constitutional vorbind, reuniunile la varf ale Consiliului European, de acum incolo nu mai pot fi adunari “interguvernamentale” in afara structurilor europene supranationale, asa cum au fost pana in prezent. Consiliul European va fi de fapt Cabinetul de Guvern al Uniunii post-Lisabona. Membrii sai individuali vor fi constitutional obligati sa reprezinte Uniunea pentru Statele Membre ale acesteia, precum si reprezentarea Statelor Membre de care ei apartin, Uniunii, prima functie impunand suprematia datoriei in orice caz de conflict sau de tensiune intre cele doua.

Ma indoiesc de faptul ca toti sefii de stat sau de guvern, care alcatuiesc Consiliul European apreciaza ei insisi asta!

In ceea ce priveste autoritatea de stat a Uniunii post-Lisabona, acest lucru va fi incorporat in propriile institutii executive, legislative si judecatoreasca ale Uniunii: Consiliul European, Consiliul de Ministri, Comisia, Parlamentul si Curtea de Justitie. Va fi reprezentata, de asemenea, in statele membre si autoritatile lor pentru ca ele sa implementeze si sa aplice legislatia UE si sa interpreteze si sa aplice legislatia nationala, in conformitate cu legislatia Uniunii. Statelor membre li se va cere constitutional sa faca asta de catre Tratatul de la Lisabona. Astfel, “autoritatile de stat” UE, reprezentate de exemplu de catre soldatii UE si politisti patrulind strazile noastre in uniforme UE, nu vor fi folosite ca atare.

Cu toate ca Tratatul de la Lisabona a dat UE o constitutie de tip Federal, fara ca majoritatea oamenilor sa observe, acestia sunt obligati sa afle la timp si sa reactioneze impotriva a ceea ce se face. Nu exista nici un popor european sau demo-uri, care ar putea da legitimitate democratica institutiilor pe care Tratatul de la Lisabona le stabileste sau care sa faca pe oameni sa se identifice cu acestea asa cum se intampla cu institutiile din tarile lor de origine. Aceasta este problema de baza a proiectului de integrare in UE. Intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona a accentuat deficitul democratic al UE mult mai mult.

Este greu de imaginat ca aceasta nu va face ca luptele pentru recastigarea independentei nationale si a democratiei si repatrierea puterilor supranationale inapoi in statele membre, sa fie problema centrala a politicii UE in anii si deceniile urmatoare.

N.B. Desi cele de mai sus sunt schimbari majore constitutionale in conformitate cu orice orice standard, atat pentru UE cat si pentru Statele sale Membre, Comisia de Referendum din Irlanda, impreuna cu presedintele sau, domnul Justice Frank Clarke, nu au facut absolut nici o incercare de a le explica sau de a transmite importanta lor cetatenilor la al doilea referendum din octombrie organizat pentru Tratatul de la Lisabona. Acesta a fost in ciuda faptului ca prima obligatie legala a Comisiei pentru Referendum a fost de a explica cetatenilor modul in care modificarea constitutionala propusa de Lisabona ar afecta Constitutia irlandeza. Comisarii referendumului au fost, prin urmare, vinovati de o profunda delincventa constitutionala, pentru care Guvernul trebuie sa fie cu siguranta, foarte recunoscator.

Anthony Coughlan este presedinte al Fundatiei pentru Democratie UE, Bruxelles, si director al Centrului National al Platformei de Cercetare al UE si Informatie, Dublin.

• Vezi, de pe Brussels Journal, si articolul:

Noul nostru stat este nedemocratic. Este, de asemenea, si nelegitim? – in care autorul arata agenda federalista a noului presedinte Von Rompuy si cum va lucra acesta pentru intarirea autoritatii Comisiei Europene care functioneaza ca “primul ministru colectiv” al UE. De asemenea, arata cum Parlamentul European este lipsit de puteri legislative reale (rolul P.E. fiind acela de a da o aparenta democratica structurii europene, iluzia unei legaturi “directe” cu cetatenii, precum si iluzia “reprezentativitatii” – n.n.), cu exceptia veto-ului pe care il poate da bugetului Comisiei si nominalizarilor pe care aceasta le poate face in functiile de comisar european. (Evident, aceste “competente” sunt aproape pur formale – n.n.).

• Vezi, de pe siteul nostru:

PE FATA SI OFICIAL: Primul presedintele UE este membru al clubului BILDERBERG, are o agenda explicit ANTI-NATIUNI si declara ca este un pas inainte catre GUVERNUL UNIC MONDIAL!

Internetul tot mai aproape de cenzura, iar preotii cinstiti de crunta iobagie. Telenovela porceasca continua: Cercel is back! Hysteria must go on… (Stiri 5-6 nov. 2009)

Totalitarism al supravegherii, blasfemii si primele semne de “rascoala” (Stiri 27-28 octombrie 2009)

***

Tratatul de la Lisabona: lovitură de stat în slow motion

de Soeren Kern, Senior Fellow for Transatlantic Relations al think tank-ului din Madrid Grupul pentru Studii Stategice

Alegătorii irlandezi au aprobat controversatul tratat de la Lisabona al Uniunii Europene, document care va schimba pentru totdeauna dinamica politicii europene (şi poate şi globale). Votul “da” vine la mai puţin de 18 luni după ce irlandezii au dat un răspuns “greşit” prin respingerea tratatului într-un prim referendum.

Conform rezultatului final, 67,1% dintre alegătorii irlandezi au aprobat tratatul, în timp ce 32,9% au votat “nu”. Prezenţa la vot a electoratului de 3 milioane a fost de 58%.

În ultimul an, guvernul irlandez s-a aflat sub presiune din partea unui stabiliment politic european furios care cerea un al doilea referendum care să producă răspunsul “corect”. Dublinul a ajuns la rezultatul dorit prin hrănirea temerilor publice care aveau ca subiect tremurânda economie irlandeză care este estimată că va scădea în acest an cu un şocant 10%. De asemenea, guvernul irlandez a avertizat că Irlanda va fi “dată afară” sau “va rămâne în urmă” în Europa în eventualitatea în care s-ar vota din nou “nu”, o perspectivă descurajantă pentru o ţară traumatizată de a doua cea mai înaltă rată a şomajului din UE.

Irlanda, cu un număr de locuitori de 1% din populaţia de 500 de milioane a Uniunii, a fost singura ţară dintre cele 27 ale UE care a supus Tratatul de la Lisabona unui referendum popular. 24 de alte state europene au trecut tratatul prin parlament, pe tăcute, ceea ce s-a dovedit o rută mult mai puţin riscantă decât democraţia directă. Liderii Poloniei şi Cehiei, singurele puncte de rezistenţă rămase, vor fi presaţi să ratifice tratatul cât mai repede posibil (parlamentele ambelor state au ratificat deja tratatul) pentru ca marele proiect european să pornească iute.

Tratatul de la Lisabona, cunoscut şi ca Tratatul de Reformă, este aproape identic cu Constituţia Europeană, un document care a fost răsunator respins de alegătorii francezi şi olandezi în 2005. Printre multe alte inovaţii, Tratatul de la Lisabona (peste 250 de pagini) va stabili un preşedinte permanent al UE (Tony Blair? – Von Rompuy, vezi mai sus – n.n.), un ministru de externe şi un serviciu diplimatic al Uniunii. Prin clauza de apărare reciprocă – intitulată Cooperare Structurată Permanentă -,convenţia pregăteşte drumul pentru crearea unei armate europene. Mai mult decât atât, Tratatul de la Lisabona obligă naţiunile UE să cedeze centrului decizional suveranitatea din mai multe zone şi reduce drepturile naţionale de veto pentru a permite luarea mai multor decizii prin majoritate în loc de consimţământ unanim (de altfel, prin pretextul crizei, UE a creat un mecanism supra-national de supraveghere economica mult departe de ceea ce prevedea chiar si acest tratat de la Lisabona – n.n.).

Tratatul reprezintă culminarea uluitoare a mai mult de 50 de ani de integrare europeană şi politică, proces care a rezultat în erodarea sistematica a democraţiei şi a responsabilităţii democratice în Europa. Uniunea Europeană îşi are originile în Tratatul de la Roma (1957) ce a dat naştere Comunităţii Economice Europene (CEE). CEE, cunoscută şi ca “Piaţa Comună”, a fost o uniune vamală. Ţările membre CEE au căzut de de acord să elimine toate tarifele vamale într-o perioadă tranzitorie de 12 ani şi în timp a fost stabilit un tarif comun pentru toate produsele care vin din ţări terţe.

Actul Unic European (1987) extinde domeniul CEE pentru a include nu numai libera circulaţie a bunurilor, dar şi libera mişcare a persoanelor, capitalului şi serviciilor. Actul înfiinţează o autentică piaţă comună, dar codifică Cooperarea Politică Europeană care a fost un predecesor al Politicii Externe Comune şi de Securitate (PESC). Căderea Zidului Berlinului (1989) şi reunificarea Germaniei (1990) l-a determinat pe preşedintele francez François Mitterrand, care se temea de o revenire a hegemoniei germane, să caute o modalitate permanentă de a ancora Germania în interiorul instituţiilor europene. Împreună cu cancelarul german Helmuth Kohl, care era dornic să uşureze îndoielile de la Paris şi Londra în privinţa unei Germanii reunificate, Miterrand a lucrat pentru a transforma întreaga Europă într-o uniune atot-cuprinzătoare.

În 1989, o Conferinţă Interguvernamentă a înfiinţat uniunea monetară şi economică. În 1990, o altă CI a fost convocată pentru a studia constituirea unui uniuni politice. Apoi, în 1992, după 3 ani de dezbateri în spatele uşilor închise, ce au ignorat cerinţele publice pentru mai multă transparenţă, a luat fiinţă Tratatul Uniunii Europene (cunoscut ca şi Tratatul de la Maastricht).

Tratatul de la Maastricht a modificat Tratatul de la Roma şi Actul Unic European prin trecerea dincolo de limitele unei pieţe comune către o uniune politică şi a schimbat şi denumirea oficială a CEE în Uniunea Europeană.

Maastricht a creat trei piloni, dintre care unul permite acţiunile comune în politica externă şi afacerile militare şi un altul care consolidează cooperarea în lupta împotriva crimei organizate. Tratatul de la Maastricht a înfiinţat şi Banca Centrală Europeană şi a introdus rate de schimb fixe şi o singură monedă numită Euro.

În 1998, Tratatul de la Amsterdam a modificat părţi ale Tratului de la Maastricht, din nou fără participare publică. Principala modificare adusă de Tratatul de la Amsterdam a fost crearea unei noi poziţii intitulate Înaltul Reprezentant pentru Politică Externă şi de Securitate Comună. Tratatul înzestra UE cu o politică comună de securitate, inclusiv formarea treptată a unei politici comune de apărare. În 2001, Tratatul din Nisa a fost creat (încă o dată fără participare publică) pentru a reforma structura instituţională a UE cu o viziune pentru extinderea în Est.

Ajungând în 2009, scopul declarat al Tratatului de la Lisabona este acela de a “completa procesul început de Tratatul de la Amsterdam şi Tratatul din Nisa cu o viziune de consolidare a eficienţei şi legitimităţii democratice a Uniunii şi de îmbunătăţire a coerenţei ei în acţiune”.

Susţinătorii Tratatului de la Lisabona spun că scopul lui este acela de a cimenta integrarea europeană prin procesului de a adoptare a deciziilor. Dar, în esenţa lui, Tratatul de la Lisabona, numit o “lovitură de stat în slow motion”, se reduce la centralizarea puterii politice de către o clică conducătoare din Bruxelles, nealeasă, care îşi doreşte să conducă Europa indiferent de constrângerile democraţiei.

Tratatul de la Lisabona promovează aspiraţiile europene dincolo de Europa, de aceea americanii trebuie să ia aminte. Într-adevăr, globaliştii europeni speră ca Tratatul de la Lisabona va transforma UE într-o superputere capabilă sa contra-balanseze Statele Unite în relaţiile internaţionale (alte puncte de vedere demonstreaza insa tocmai faptul ca anumite cercuri de putere americane sunt interesante NUMAI intr-un proiect european centralizat si federalizat – n.n.) . Strategii europeni au fost nemulţumiţi de incapacitatea Europei de a vorbi cu o singură voce, o slăbiciune debilitantă care castrează deseori greutatea economică şi politică a Europei pe scena globală, în special în relaţia cu Statele Unite. Tratatul de la Lisabona este inteţionat a remedia această deficienţă prin impunerea unui preşedinte european şi a unui ministru de externe în fruntea edificiului european.(…)

Prin acordarea de jurisdicţie asupra chestiunilor războiului şi păcii unor birocraţi UE nealeşi , Tratatul de la Lisabona va uzurpa prerogativele naţionale ale statelor membre în ceea ce priveşte utilizarea forţei militare.(…)

Tratatul de la Lisabona va face Europa mult mai centralizată şi mai puţin democratică decât este în prezent. Pentru relaţiile transatlantice, asta înseamnă că multe decizii din politica externă care vor afecta direct Statele Unite, de la economie şi comerţ până la cooperarea transatlantică în privinţa contra-terorismului islamic, vor fi din ce în ce mai des adoptate de birocraţii nealeşi (…) din Bruxelles, în dauna guvernelor naţionale.

Istoria integrării europene este un caz clasic despre cum un simplu tratat economic poate fi transformat gradual intr-un leviatan supranaţional, federal, non-democratic, atot-cuprinzător. Într-adevăr, Tratatul de la Lisabona trebuie să fie un avertisment pentru americanii care vor să remodeleze Statele Unite după imaginea Europei.

Sursa: inliniedreapta.net