9 mai – ZIUA UNIUNII EUROPENE. ”Dosarul” incomplet al Molohului de la Bruxelles in actiunile si ideologia sa manifesta din ultimii ani: CE ESTE UNIUNEA EUROPEANA SI SPRE CE NE INDREPTAM?

• Adevarul (Vasile Puscas): O întrebare de Ziua Europei: ce fel de Europă?

Mai multe voci europene spuneau, după izbucnirea crizei globale, în 2007, că lumea şi Uniunea Europeana vor arăta altfel. Se spera într-o schimbare structurală a Uniunii Europene, dar şi a sistemului internaţional. Datorită cadrului legal, arhitecturii instituţionale, procedurilor decizionale, schimbările se petrec anevoios în Uniunea Europeană. Chiar şi atunci când oportunităţile contextuale îi băteau la uşă, escamotările transformaţioniste au sacrificat fondul şi au accentuat forma. Aşa s-a întâmplat după încheierea Războiului Rece când, în 1991, s-a preferat o „lucrare neterminată” a Tratatului de la Maastricht. Aproape la fel a fost în 2009, când a intrat în vigoare „opera” descompletată a Convenţiei privind viitorul Europei, adică Tratatul de la Lisabona.

Dacă am lua în considerare numai aceste momente de „schimbare” a Uniunii, am putea conchide că formula voluntaristă a elitei, din primele decenii de existenţă a  Comunităţilor, nu mai corespunde realităţilor şi obiectivelor Uniunii Europene. Eurobarometrele publicate în ultimii ani arată o nemulţumire a cetăţenilor faţă de Uniune, dar analizele „de casă” explică insatisfacţiile prin situaţia economică şi socială. Alte opinii susţin că cetăţenii nu se exprimă contra integrării, ci, dimpotrivă, doresc mai multă integrare europeană („mai multă Europă”). Cei asociaţi concepţiei că Europa Unită trebuie să însemne doar Piaţă Internă, constată acum, cu preţul crizei economice, că nici stadiul integrării Pieţei Unice nu e corespunzător, că s-ar impune o politică economică şi financiară care să ducă la o mai sporită convergenţă şi competitivitate europeană.

Şi grupurile politice europene s-au exprimat, recent, în favoarea unei schimbări în Uniunea Europeană. Social-democraţii spuneau, cu câteva săptămâni în urmă, că e nevoie de o altfel de Europă, sugerând că nu se mai poate opera cu nivelurile „Europa lor” (elita politică şi economică) şi „Europa noastră” (cetăţenii europeni). Liberalii au introdus în dezbaterea Parlamentului European propuneri concrete, precum „votul transnaţional”, pentru a accentua dimensiunea europeană a opţiunii politice. Văzută ca o nouă tentativă a „federaliştilor” de a-şi impune opiniile, propunerea europarlamentarului Andrew Duff (ALDE), care a reiterat şi solicitarea ca preşedintele Comisiei Europene să fie selectat dintre personalităţile politice alese în Parlamentul European, indică preferinţa pentru continuarea democratizării Uniunii Europene, impunerea în spaţiul public a partidelor politice europene şi constientizarea datoriei faţă de constituenţa europeană.

Pe buna dreptate, Stanley Hoffman constata că, până în anii ’90, aceasta entitate „unică” în lume – Uniunea Europeană – a depus un efort „sisific” de a-şi construi şi perfecţiona instituţiile şi activitatea. Este obligatorie, însă, şi constatarea că, după 1989, societatea internaţională, inclusiv Uniunea Europeană, a intrat într-o etapă a evoluţiei foarte accelerate, iar interdependenţele au depăşit graniţele economicului spre politică, social, cultură etc. Ceea ce a solicitat şi Uniunii Europene o permanentă adecvare, iar cetăţenii europeni au arătat preferinţa, în ultimele două decenii, nu doar pentru extindere, ci şi intensificarea integrării europene. Acum, cel puţin declarativ, elită politică europeană recunoaşte că răspunsul potrivit este avansarea procesului de integrare. Dar, în ultimii ani, s-a observat  o creştere  a rolului interguvernamentalismului. Or, aşa cum remarca D. Wolton, „spatiul public/european/   se va crea atunci când frontierele istorice şi culturale ale Europei se vor întâlni cu proiectul politic actual al Uniunii Europene”.

În „Marele dicţionar universal al secolului al XIX-lea”, Pierre Larousse scria: „Europa nu înseamnă ceva decât în măsura în care se numeşte Franţa, Anglia, Rusia, Austria, Prusia, Spania etc. Aici particularul primează asupra generalului. Nu acelaşi lucru s-ar putea spune despre America, Asia, Africa, Oceania: acolo, generalul primează în faţa particularului”. Astăzi, la începutul secolului al XXI-lea, remarcile lui Larousse par a fi observaţii empirice din vremea noastră.

Aceasta în condiţiile când liderii statelor membre proclamă cotidian ataşamentul lor faţă de construcţia europeană. În realitate, azi e greu de găsit la liderii europeni măcar spiritul european definit de Paul Valery sau C. Rădulescu-Motru (1924). Academicianul Dan Berindei a făcut o foarte sugestivă radiografie a mişcării europene numită „primăvara popoarelor”(1848), care a generat o stare de spirit, a dezvoltat o conştiinţă „colectivă” ce s-a răsfrânt în acţiunea individuală a naţiunilor europene. Compagnon şi Seebacher constată, cu amărăciune, că liderii europeni post-Războiul Rece nu au reuşit să fortifice o adevărată mişcare europeană, iar spiritul Europei „nu are nimic determinat”.

Astfel că, în această etapă, se manifestă o idee europeană care încearcă restrângerea la vechea „Europă Vestică”, cea care  insistă pe factorul dual, atât de bine descris de Ortega y Gasset („omul european a trăit totdeauna, în acelaşi timp, în două spaţii istorice, în doua societăţi, una mai puţin densă, dar mai amplă, Europa; alta mai densă, dar mai redusă teritorial, aria fiecărei naţiuni sau a ţinuturilor şi regiunilor limitate care au precedat, ca forme specifice de societate, actualele mari naţiuni”.)

Liderii europeni de astăzi sunt, în cea mai mare parte, adepţii concepţiei că legatura lor este numai cu locul şi ţara care i-a propulsat, Uniunea Europeană fiind doar un instrument de servire a interesului local. Parafrazând un renumit preşedinte american, eu cred că Uniunea Europeană de mâine are nevoie de lideri care să poată argumenta că nu au menirea doar să ceară ceva de la Uniunea Europeană, ci să şi facă ceva pentru Uniunea Europeană. Şi să spună sincer cetăţenilor europeni, măcar de Ziua Europei, ce fel de Uniune Europeană vor: „a lor” sau „a noastră”?